vino să-i dai inima ta

Cauta inima Lui Dumnezeu

Gandeste -te la tot ceea ce doresti sa schimbi in viata ta, dar nu in folosul tau, ci a Lui Cristos!
Onoreaza-L cu acest lucru; 
doreste partasia cu El fara a castiga ceva in schimb.
Isus s-a gandit la noi atunci cand a murit pe Golgota...
Cauta inima Lui Dumnezeu.
 Cu cat Il cauti mai mult pe El, cu atat tu te micsorezi mai mult. 
Sa avem grija sa nu urmarim realizarea visurilor noastre proprii in slujirea noastra Lui Dumnezeu, sa nu Il folosim pe El in "inaltarea" noastra.
Lasa-L pe Dumnezeu sa desparta ce e pretios de ce e fara pret.
Purificarea intareste ceea ce e bun deja si curateste sau indeparteaza ceea ce slabeste sau murdareste.
Omul smerit stie ca nu poate sa o faca, dar se bazeaza pe harul si puterea Domnului.
Urmareste o relatie cu Domnul... 
Mediteaza profund la El...
Arata-I ca ceea ce te leaga e dragostea ce I-o porti, si nu binecuvantarile ce ti le daruie pentru ca se ingrijeste de tine. Demostreaza-ti tie insusi ca Il doresti doar pe El, numai pe El.
Dumnezeu asteapta de la noi sa aratam ca ceea ce dorim de la El este o relatie onesta si profunda.

m-ai iubit chiar dacă Ți-am frânt inima.

De aceea iată, o voi ademeni și o voi duce în pustiu, și-i voi vorbi pe placul inimii ei."
-Osea 2:14
Uneori mi-e greu să revin...Știu că m-ai așteptat cu răbdare în locul întalnirii.
Mă așteptai statornic în privire și eu rătăceam frumos spre departe...

Dar m-ai iubit chiar dacă Ți-am frânt inima.

 Lacrimile Tale de dor mă strigau...

Pe cand eram încă în pustie, în lumea mea de nisip, acolo unde vânturile deșertului umpleau fiecare colț de inimă, m-ai atras la Tine cu funii de dragoste, mi-ai fredonat cântecul scris pe inima mea, m-ai acoperit cu un vers de speranță, să nu-mi fie rece noaptea...
Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate și îndurare; te voi logodi cu Mine prin credincioșie și vei cunoaște pe Domnul!"
-Osea 2:19, 20.
Am închis ochii plângând...... iubirea ce mă făcea să mă simt întreagă...și mi s-a făcut un dor nebun de Acasă.

Ceea ce ne face fericiţi

Singurătatea este unul din lucrurile cele mai importante pentru credincios, fiindcă atunci inima lui îşi reînnoieşte cunoaşterea Domnului Isus, singurul care are intrare în cele mai tainice unghere ale sufletului. Când suntem cu totul singuri şi izolaţi, Lui Îi place să fie însoţitorul nostru; atunci e, ca să spunem aşa, timpul ca El să se apropie, asemenea razei de soare care pătrunde într-o hrubă întunecoasă cât de mult poate; şi niciodată prizonierului închis acolo lumina nu i-a fost mai scumpă decât în clipele acelea.

Cred că sunt două lecţii pe care le învăţăm în singurătate, lecţii pe care nu le-am putea învăţa altfel: una, a mă vedea pe mine însumi separat de oricine şi de orice - un lucru foarte necesar; iar cealaltă, a-L vedea pe Domnul într-o lumină deosebită, într-un mod special şi unic, separat de orice şi de oricine. Persoana Sa (binecuvântat să-I fie Numele!) mi se descoperă în singurătate aşa cum niciodată nu mi se descoperă în mulţime.

Cântarea Cântărilor ne ajută mult să înţelegem aceste aspecte: cine sunt eu faţă de mine însumi în singurătate, şi cine este El faţă de mine în singurătate. Când sunt singur cu El, El primeşte locul de întâietate cuvenit măreţiei Sale fără egal; nu ca Mântuitor, deşi prin credinţă Îl văd astfel, ci ca Soare. La fel ca soarele, El “stăpâneşte ziua”, astfel că atunci când toate celelalte lucruri sunt vizibile, El străluceşte încă mai presus de ele; iar gândul statornic şi neîntrerupt al supremaţiei Lui peste toate este cel mai bun sprijin pentru inimă de-a lungul întregii zile, rămânând cu ea chiar şi în cele mai îngrijorătoare situaţii.

Cu El în singurătate aflăm ce binefacere şi ce sprijin este El pentru inimă şi, atunci când inima este ocupată cu responsabilităţile zilnice, ea se întoarce către El ca acul busolei către nord sau ca floarea către soare. Când sufletul, dezvoltându-şi în singurătate simţul supremaţiei Domnului, se întoarce mai apoi la oameni şi la obligaţiile zilnice, el va raporta toate celelalte lucruri la El. El ocupă primul loc, iar lucrurile şi persoanele devin importante pentru noi nu pentru că ne plac sau pentru vreun alt motiv, ci în funcţie de poziţia lor faţă de El.

Dacă responsabilităţile tale şi aşteptările celorlalţi faţă de tine sunt punctul central al sistemului tău- soarele lumii tale interioare - în loc ca soarele să-ţi fie Domnul Isus, atunci orice aparent eşec în a-ţi îndeplini responsabilităţile va cufunda ziua ta în întuneric. Vei resimţi eşecul asemeni unei eclipse de soare. Dacă Domnul ar fi în mod clar şi conştient magnetul TĂU, atunci orice îndatorire ar fi mai puţin îngrijorătoare şi le-ai putea îndeplini mai bine pe fiecare în parte; şi în loc să fii trist şi dezamăgit, L-ai auzi pe Domnul spunând: “Ea a făcut ce a putut”, şi ai şti că tot ceea ce faci primeşte o mai mare apreciere.

Ceea ce ne face fericiţi în lucrare nu este nici slujirea multă, nici conştienţa propriei noastre eficienţe, ci siguranţa că se va face apel la noi şi vom putea fi de folos la nevoie. Când iubeşti, nu-ţi place să-l vezi pe cel iubit ducând lipsă de ceva. Slujeşti pentru că iubeşti. Nu încerca să-ţi organizezi lumea interioară la lumina unei biete lămpi; e clar că dacă ai avea un soare, totul ar fi mult mai uşor! Singurătatea cu Domnul Isus ne învaţă să găsim în El soarele nostru. Odată ce inima şi-a găsit odihna şi împlinirea în Domnul Isus, ea se poate întoarce spre El cu uşurinţă şi fără încetare, în orice situaţie.

Mai e putin,tot mai putin

Mai e putin,tot mai putin
Din timpul ce-a mai ramas
Inca putin,si voi pleca
Spre tarmul celalalt

Ma asteapta frati,ma vor intampina
Au sfarsit alergarea 'naintea mea
Pe cei dragi ii voi revedea
Dar mai mult decat orisice altceva
Isus ma va astepta

Cat mi-am dorit un bun sfarsit
Al vietii pamantesti
Inca alerg si ma indrept
Spre slavile ceresti

Un singur gand mi-a mai ramas
Vreau sa traiesc frumos
Prin tot ce sunt,prin tot ce fac
Slavindu-l pe Hristos

Simona si Andra- ISUS te cheamă ca să vii

„ Isus te cheamă ca să vii
La El, o, suflete trudit.
Vino și nu mai zăbovi;
Nu știi când fi-va al tău sfârșit!

De-atâtea ori El te-a chemat,
Dar tu mereu L-ai refuzat.
Credeai că e prea insistent,
Dar nu va bate permanent.

Va fi o zi când va-nceta
Să bată la inima ta...
Când numele n-o să-ți mai strige,
C-ai stat nepăsător, vei plânge.

O, ce târziu atunci va fi,
Ca sufletu-ți a mântui!
Deci, chiar acum, cât timp trăiești,
Alege să te pocăiești!

Încrede-te doar în Isus,
Calea e El, ce duce-n Sus!
Avându-L ca Mântuitor,
Fi-vei în veac nemuritor.

În Cerul sfânt tu vei trăi,
Unde sunt numai bucurii;
Și ne-ncetat vei lăuda
Pe-Acel ce ți-a salvat viața! ”

cuvinte de har,

Crucea si rugăciunea sunt un fel de arme, cu gloanţe de bunătate, la care diavolul nu are cum să se apere că nu are vestă antiglonţ pentru asa ceva.

Dacă se spune că:
-„Trupul este un bun servitor, dar un rău stăpân”, 
trebuie să înţeleg că de-abia atunci stie trupul să te-ajute cel mai bine când nu-i dai voie să-ţi ajungă sef. 

Dumnezeu se înţelege mai usor cu copiii mici, că cei mici au un suflet mai încăpător.
 La oamenii mari, în suflet, e o înghesuială de rele că nici nu ai unde să stai.
Când Îl lauzi excesiv pe Dumnezeu nu minţi, dar când îl lauzi excesiv pe un om precis minţi.

Zăcămintele sunt banii pe care ni i-a pus deoparte Dumnezeu, încă de la facerea lumii.
Chiar dacă în vis îl întrebăm pe îngerul nostru cum este
în Rai, el nu ne spune, pentru că, dacă ne spune, atunci noi vrem repede să murim.
 Nu ar fi deloc o idee bună să-i dăm în dar unui călugăr
un televizor, pentru că e ca si cum i-am face cadou o violenţă.
Învăţătura este cadoul care-l lasă Dumnezeu pe pământ, dar oamenii trebuie să-l caute si să-l găsească singuri.

Adu-mi aminte

Doamne, grijile mă copleșesc și povara lor apasă greu pe umerii mei. Viitorul pare învăluit în ceață și orice încercare de a-l anticipa îmi umple sufletul de neliniști dureroase. Dar azi pun și prezentul și viitorul înaintea Ta și mă rog Ție din toată inima: eliberează-mă de povara îngrijorării și întărește-mi credința, ca prin ea să mă predau cu totul Ție.
Tu ai avut grijă de mine până acum și m-ai păzit de orice rău pierzător de suflet. Mi-ai dat cele de trebuință și m-ai mângâiat când am fost în suferință. Îmi amintesc azi învățătura lui Isus, care ne spune să nu ne îngrijorăm, căci nimic nu se întâmplă pe acest pământ fără știrea și fără voia Ta. Tu veghezi cu dragoste și milă infinită asupra tuturor.
Fă vie în inima mea această învățătură și dă-mi puterea să las totul în mâinile Tale. Înțeleg, Doamne, că numai făcând asta mă pot bucura din plin de viața pe care mi-ai dăruit-o. Îmi dau seama că numai așa voi putea să trăiesc în pace și liniște, mângâiată de credința că Tu nu mă vei părăsi niciodată și că vei avea mereu grijă de mine ca un Tată bun și iubitor.
Întorcându-mă cu gândul în trecut, văd acum din lumina prezentului de câtă suferință aș fi fost cruțată, dacă aș fi ascultat îndrumarea lui Isus de a nu mă îngrijora și de a pune totul în mâinile Tale. Știu că nu mai pot face nimic să schimb ce a fost dar aleg ca de aici înainte, începând cu această clipă să trăiesc așa cum vrei Tu - fără teamă și fără îngrijorare, câștigând fiecare bătălie a vieții prin credință. Ajută-mă să duc la bun sfârșit această hotărâre.
Știu că vor fi clipe în viața mea când voi aluneca din nou pe vechiul drum și mă voi abate de la decizia mea. În acele clipe de grea ispită, adu-mi aminte, Doamne, de tot ce ai făcut pentru mine, de dragostea și ocrotirea Ta. Adu-mi aminte că sunt un om nou în Isus și că nimic din cele vechi nu mai are putere asupra mea. Ajută-mă să-mi trăiesc viața în lumina acestui minunat adevăr și să Te slăvesc în fiecare zi prin vorbele, faptele și gândurile mele.

Acesta este Hristosul meu.

Sunt om și am fost dezamagită de alți oameni. 
La rândul meu, am înșelat încrederea altor semeni.
Isus Hristos nu m-a lăsat niciodată singură. 
Chiar și când ajunsesem să  îi spun că eu cred în El, dar să mă lase în pace, El a rămas alături și mi-a pregătit binecuvântări care m-au ajutat să mă ridic și să reiau lupta.Isus Hristos este Prietenul meu cel mai Bun.
Și l-am înșelat, i-am înșelat încrederea. 
M-am uitat în ochii Lui și nu mi-a păsat că ceea ce fac este ostilitate față de El. 
El a așteptat  ca eu să îmi exprim ostilitatea, și, totuși, după ce mi-am dat seama de grozăvia făcută, mi-a spus că încă mă iubește. 
Că are încredere în mine, că vrea ca eu să mă întorc la El. Să îi vorbesc. 
Să mă mărturisesc. 
Și că mă va însoți pe drumul meu spre casă.
Cu inima sfărâmată pentru că L-am rănit.
 Conștientă de har.
 Copleșită. 
Tristă, dar cu speranță în suflet.
 Liberă din nou.
Acesta este Hristosul meu. 
Un Dumnezeu al milei și al iubirii.
Vreau să Îl slujesc toată viața.

Isus nu este neutru pentru nimeni

În urma unei exorcizări și vindecări (Matei 12:22), părerile martorilor sunt împărțite.
Unii se întreabă dacă Isus nu este Mesia, iar alții, considerând că știu, spun că lucrează cu diavolul. Cum ajung oamenii să vorbească în acest fel despre Isus?
Unii sunt în cumpănă, dar alții sunt pe deplin împotrivă.
 De ce e așa?
 Răspunsul la această întrebare ne este dat de Isus: 
-vorbele rostite descoperă inima.

Dacă omul prețuiește răul, valorile lui constituie un tezaur rău.
 De acolo va putea scoate doar lucruri rele.
Răutatea întunecă/orbește mintea.
Aici nu este vorba de magie, ci de o exorcizare;
 nu este un parteneriat cu diavolul, ci o alungare a lui.
Isus le explică ceea ce este cunoscut de ei:
împărăția dezbinată ajunge pustie, casa dezbinată nu dăinuie.
De aceea diavolul nu alungă diavolul.
 Diavolul nu își poate duce la împlinire planurile lui dacă luptă împotriva lui însuși.
Când comparăm aceasta cu adevărul pe care-l spune Isus despre ce se întâmplă, vedem cât de tare orbește răutatea.
 În minunea și exorcizarea făcută de Isus avem o dovadă a lucrării puternice a lui Dumnezeu, o coborâre a împărăției lui Dumnezeu între ei.
Ca omul să înțeleagă corect ce se întâmplă, trebuie să treacă de la rău la bine.
 Rodul arată soiul:
-bun sau rău.
Schimbarea de la rău la bun este posibilă dacă se începe înlăuntru, la vistierie.
 Dacă omul adună acolo valorile lui Dumnezeu (evanghelia, cunoașterea lui Cristos, dedicare, valoarea aproapelui, caracter blând), va avea de unde să scoată lucruri bune, va aduce rod bun.
 Acest fapt nu doar că va ajuta la a înțelege lucrarea lui Dumnezeu între oameni, ci va fi hotărâtor în ziua judecății, când se va da socoteală de orice cuvânt nefolositor.
 Isus nu este neutru pentru nimeni:
-ești ori cu el, ori împotriva lui; aduni sau rispești?

Când trăieşti Iubirea reală, nu te mai simţi separat de alţii.

Felul în care vezi lumea determină ce va fi lumea pentru tine. 

Aşadar, nu căuta să-i schimbi pe ceilalţi sau lumea din jurul tău!

 În schimb, uită-te la tine!

 Priveşte-ţi convingerile şi vei vedea unde e nevoie să te deschizi. 

Priveşte în inima ta şi vei şti unde anume e nevoie să aduci Iubire.

 Adevărul este că nu putem fi fericiţi alături de o altă persoană dacă nu suntem fericiţi cu noi înşine.

 Dacă îţi place cine eşti, a fi cu altcineva nu este decât o extensie a propriei fericiri.

 Însă, dacă nu te placi pe tine însuţi, a fi cu cineva nu face decât să îţi exacerbeze starea de nefericire.

Decizia de a intra într-o relaţie de parteneriat nu trebuie să se bazeze pe dorinţa de a evita să te priveşti pe tine însuţi, ci pe consimţirea de a intensifica acest proces. Atunci când trăieşti lângă alţi oameni este foarte probabil să aibă loc o declanşare reciprocă a rănilor nevindecate. Nu este nici plăcut şi nici simplu să devii conştient de părţile nevindecate. 

Oricum, este o etapă necesară a călătoriei către reîntregirea spirituală.

 O relaţie seamănă cu o escaldare a Everstului. Îți cere cele mai mari eforturi ale intreg organismului tău, ale conştientului până ce te urca la lumina cele mai înalte culmi a iubirii divine.

Cine nu este dispus la o confruntare în profunzime cu ele, îşi pune sub semnul întrebării dorinţa de a fi într-o relaţie apropiată cu cineva.

cel ce dăruieşte iubirea ştie întotdeauna când şi cui să dea darul.

 Nu e nimic complicat în actul iubirii. 

Totul devine complicat numai atunci când cineva începe să țină iubire pentru el

 – iar atunci, ceea ce oferă nu se mai poate numi iubire. Cel ce se iubeşte pe sine însuşi nu se teme să fie singur. Căci a fi singur este un prilej de a te iubi şi de a te accepta tot mai profund.

 Se simte el nevrednic, dacă cel iubit îl respinge?

 Se autocompătimeşte şi se retrage din lume, sau se adânceşte el în căutarea unui înlocuitor? 

Nu. 

El continuă, pur şi simplu, să respire şi să-şi extindă iubirea, la fiecare pas al experienţei sale. 

Cel care se iubeşte necondiţionat nu iubeşte pe fragmente şi cu intenţii ascunse. 

El nu caută pe cineva special pe care să-l iubească, ci iubeşte pe oricine care se află în faţa sa. 

O persoană nu este mai demnă sau mai nedemnă de iubirea sa decât alta. 

Când trăieşti Iubirea reală, nu te mai simţi separat de alţii. 

Pierzi orice aspect al identităţii tale care îi respinge pe alţii. 

Te deschizi spre o realitate mai vastă :

– pe care o creezi împreună cu alţii, prin încredere reciprocă.

 Judecata încetează şi acceptarea domneşte! 

Nu te poţi apropia de cineva fără să te confrunţi cu tine însuţi!

Tu ce ai de gând să faci cu singura ta viaţă?

De fiecare dată când aveam un vis mai mare venea cineva şi-mi spunea:
-"Nu ai cum să ajungi acolo.
O să ţi se întâmple exact opusul."
,iar eu de cele mai multe ori sfârşeam prin a fi dezamăgită.
Îl întrebam pe Dumnezeu:
"Doamne,asta-i tot ce poţi Tu face?
Până aici pot ajunge?"
....şi pentru ceva timp îmi plângeam de milă.
El mă lăsa să îmi vărs amarul,iar apoi intervenea.
Prin puterea Sa uimitoare mă ridica de jos şi punea în inima mea o nouă speranţă şi îmi şoptea blând:
-"Încrede-te în Mine copil iubit."
Trăim într-o lume care are obiceiul să ne taie elanul şi să ne facă să dăm înapoi.
Dar am să-ţi spun un secret astăzi,pe care Domnul mi l-a descoperit.
 Întotdeauna când ai un vis,un plan sau o speranţă pentru un anumit lucru,prima oară încredinţează-l în mâna Domnului.
Apoi,ai grijă cui îl spui căci majoritatea oamenilor nu vor crede în tine,căci Singurul care are încredere în tine este doar Dumnezeu.
Nu te lăsa dezamăgit de ce îţi spun ei,tu doar încrede-te în El şi vei vedea cum va lucra,mai mult de atât,îţi va da chiar mai mult decât ai visat şi ai gândit că vei avea.
De ce?
Pentru că te-ai încrezut în El.
Suntem obişnuiţi să fim obişnuiţi.
Nu mai râvnim după ceva mai mult,nu mai avem vise,iar cel mai rău este că nu mai avem credinţă în El.
Din cauza oamenilor,am ajuns să credem că avem un Dumnezeu cu puteri limitate care nu mai poate face atât de multe,care ne lasă de capul nostru.
GREŞIT!
Lui îi pasă de noi şi de gândurile noastre mai mult decât ne pasă nouă.
El ne numără firele de păr şi ştie când stăm jos şi când ne trezim,îţi pătrunde chiar şi gândul înainte de a-l gândi tu.
Chiar nu îi pasă de tine?
Sau de problema ta?
Sau de povestea ta de dragoste?
Sau de visele tale?
Păcat că am ajuns să credem că Dumnezeu este doar atât cât am auzit şi am văzut,ori dacă este ceva mai mult de atât nu are de gând să ne arate nouă.
Am lenevit,ne-am obişnuit să stăm în starea asta de amorţeală.
Doar mâncăm şi bem şi uite aşa trece ziua.
O zi pe care poate El avea pregătită o binecuvântare mare pentru tine,dar tu ai stat nepăsător.
Eu îţi spun astăzi: 
-Înzrăzneşte şi schimbă lumea!
Sunt prea puţini oameni care mai vor să schimbe lumea,care sunt dispuşi să-şi dea viaţa de dragul Său şi care mai acceptă provocarea Sa.
Care au curajul de a-I da Lui planurile şi visele lor spre a fi transformate.
Ne este prea lene...suntem prea obosiţi..avem şi alte priorităţi..pierdere de timp...un vis prostesc..se va întâmpla exact opusul.
Ce scuze ieftine ne-am găsit,dragilor.
Tu ce ai de gând să faci cu singura ta viaţă?

un om separat....

......din  majoritatea sufletelor mărețe ale lumii au fost singuratice. Se pare că singurătatea este un preț pe care sfântul trebuie să îl plătească pentru sfințenia lui.

În dimineața lumii (sau ar trebui să spunem în întunericul straniu care a venit curând după zorii creaţiei omului) Enoh, acel suflet evlavios, a umblat cu Dumnezeu și nu a mai fost, fiindcă l-a luat Dumnezeu; și, deși acest lucru nu este afirmat în așa de multe cuvinte, concluzia corectă este că Enoh a umblat pe o cale destul de separată de cea a contemporanilor lui. Un alt om singuratic a fost Noe, cel care, dintre toți oamenii care au trăit înainte de potop, a primit har din partea lui Dumnezeu; fiecare mică dovadă arată înspre singurătatea vieții lui, chiar și atunci când era înconjurat de oamenii lui.

Din nou, Avraam i-a avut pe Sara și Lot, la fel ca și pe mulți alți slujitori și păzitori de turme, dar cine poate citi povestea lui și comentariul apostolic cu privire la ea fără să simtă imediat că era un om „al cărui suflet era ca o stea și care locuia separat”? După câte știm, Dumnezeu nu i-a spus nici măcar un cuvânt atunci când se afla în tovărăşia oamenilor. El a comunicat cu Dumnezeu cu capul plecat, și demnitatea înnăscută a omului i-a interzis să adopte această poziție în prezența altora. Cât de dulce și de solemnă a fost scena în acea noapte a sacrificiului, atunci când a văzut flăcările mișcându-se printre bucăţile jertfei. Acolo, singur, îngrozit de marele întuneric ce îl înconjura, a auzit vocea lui Dumnezeu și a știut că era un om însemnat să primească bunăvoința divină.

Și Moise a fost un om separat. Pe când se afla încă la curtea Faraonului, făcea plimbări lungi singur și în timpul unei astfel de plimbări, în timp ce era departe de mulțimi, a văzut un egiptean și un evreu luptându-se și a venit în ajutorul conaționalului său. După ce, în consecință, a fugit din Egipt, a locuit în deșert într-o izolare aproape totală. Acolo, în timp ce își păștea turma singur, i s-a arătat minunea rugului aprins și mai târziu, pe muntele Sinai, s-a ghemuit singur pentru a privi cu o uimire fascinantă Prezența, parțial ascunsă, parțial descoperită, din nor și din foc.

Profeții vremurilor pre-creștine se deosebeau mult unii față de ceilalți, dar un semn pe care îl aveau în comun era acela al singurătății lor forțate. Ei și-au iubit neamul și s-au mândrit cu religia părinților lor, dar loialitatea lor față de Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, și zelul lor pentru bunăstarea poporului Israel i-a îndepărtat de mulțime și i-a făcut ca, perioade lungi de timp, să fie apăsați. „Am ajuns un străin pentru fraţii mei şi un necunoscut pentru fiii mamei mele”, a strigat cineva și, fără să-și dea seama, a vorbit pentru toți ceilalți.

Cea mai revelatoare este înfățișarea Celui despre care au scris Moise și toți profeții, pășind singur spre cruce, singurătatea Lui nefiind alinată de prezența mulțimilor.

Este miezul nopții, și pe sprânceana muntelui Măslinilor

Steaua care mai înainte strălucea acum este ștearsă;

Este miezul nopții, acum, în grădină,

Mântuitorul ce suferă Se roagă singur.

Este miezul nopții, și departe de toți,

Mântuitorul Se luptă singur cu temerile,

Chiar și ucenicul pe care îl iubea

Nu observă durerea și lacrimile Stăpânului său.
El a murit singur, în întuneric, ascuns de fața omului muritor și nimeni nu L-a văzut atunci când a înviat triumfător și a ieșit din mormânt, chiar dacă după aceea L-au văzut mulți și au mărturisit despre ceea ce au văzut. Există unele lucruri care sunt prea sacre pentru a fi văzute de alt ochi în afară de cel al lui Dumnezeu. Curiozitatea, larma, efortul bine intenționat, dar nepriceput de a ajuta nu poate face altceva decât să îl stânjenească pe sufletul care așteaptă și face puțin probabilă, dacă nu chiar imposibilă transmiterea mesajului secret al lui Dumnezeu inimii închinătoare.

Câteodată reacționăm printr-un fel de reflex religios și repetăm din simțul datoriei cuvintele și expresiile potrivite, chiar dacă ele nu exprimă sentimentele noastre adevărate și chiar dacă le lipsește autenticitatea experienței personale. Chiar acum ne aflăm într-o astfel de perioadă. O anumită loialitate convențională poate face pe cineva care aude acest adevăr nefamiliar exprimat pentru prima dată, să spună cu seninătate: „Oh, eu nu sunt niciodată singur. Hristos a spus: «nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi» și «Eu sunt cu voi în toate zilele». Cum pot fi singur atunci când Isus este cu mine?”

Nu vreau să pun sub semnul întrebării sinceritatea vreunui suflet creștin, dar acest soi de mărturisire este prea frumos ca să fie adevărat. Este evident că mai degrabă ceea ce gândește vorbitorul ar trebui să fie adevărat decât ceea ce s-a dovedit a fi adevărat prin testul experienței. Această negare voioasă a singurătății nu dovedește altceva decât faptul că vorbitorul nu a umblat niciodată cu Dumnezeu fără sprijinul și încurajarea pe care i le-a dat societatea. Sentimentul că nu este singur, pe care îl atribuie în mod greșit prezenței lui Hristos, poate apărea, și probabil apare din cauza prezenței oamenilor prietenoși. Amintiți vă întotdeauna următorul lucru: nu poți purta o cruce împreună cu altcineva. Chiar dacă un om este înconjurat de o mulțime mare de oameni, crucea sa este numai a lui și purtarea ei îl separă. Societatea este împotriva lui, altfel nu ar mai avea nicio cruce. Nimeni nu este prieten cu omul care poartă o cruce. „Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit”.

Durerea singurătății apare din constituția naturii noastre. Dumnezeu ne-a făcut unul pentru celălalt. Dorința pentru tovărășie este total naturală și îndreptățită. Singurătatea creștinului apare în urma faptului că el umblă cu Dumnezeu într-o lume lipsită de evlavie, o umblare care deseori trebuie să îl îndepărteze de părtășia creștinilor buni, la fel ca și de cea a lumii neregenerate. Instinctele lui date de Dumnezeu strigă după tovărășia cu alți oameni la fel ca el, oameni care îi pot înțelege dorințele, aspirațiile, cufundarea lui în dragostea lui Hristos, și deoarece în cercul lui de prieteni sunt atât de puțini cei care împărtășesc experiențele lui interioare, este forțat să umble singur. Tânjirile nesatisfăcute ale profeților de a fi înţeleşi de oameni i-au făcut să strige în durerea lor, și chiar și Domnul nostru a suferit în același fel.

Omul care a mers mai departe în Prezența divină într-o experiență interioară adevărată nu va găsi mulți oameni care să îl înțeleagă. Va avea parte de o anumită măsură din părtășia socială, bineînțeles, în timp ce relaționează cu persoanele religioase în activitățile regulate ale bisericii, dar adevărata părtășie spirituală va fi greu de găsit. Dar el nu trebuie să se aștepte ca lucrurile să stea altfel. Până la urmă, el este un străin și un pelerin, și călătoria pe care o face nu o face cu picioarele, ci în inima lui. El umblă cu Dumnezeu în grădina propriului său suflet – și cine în afară de Dumnezeu poate umbla cu el acolo? Este dintr-un alt duh decât mulțimile care umblă în curțile casei Domnului. A văzut ceea ce ei doar au auzit, și umblă printre ei cam cum umbla Zaharia, atunci când s-a întors de la altar și oamenii şuşoteau: „A avut o vedenie”.

Omul cu adevărat spiritual este, într-adevăr, un fel de ciudățenie. El nu trăiește pentru sine, ci ca să promoveze interesele Altuia. Caută să îi convingă pe oameni să dea totul Domnului său și nu cere nimic, nicio parte pentru sine. Lui îi face plăcere nu să fie onorat, ci să Îl vadă pe Mântuitorul lui glorificat în ochii oamenilor. Bucuria lui este de a-L vedea pe Domnul său înălțat și el să fie neglijat. Găsește puțini oameni care sunt dispuși să vorbească despre obiectul suprem al interesului său, de aceea el este, deseori, tăcut, absorbit, în mijlocul gălăgiei făcute de discuțiile religioase. Din această cauză este recunoscut ca fiind obtuz și prea serios. Astfel, este evitat și prăpastia dintre el și societate se lărgește. El caută prieteni ale căror straie să le poată identifica după mirosul de mir, de aloe și de casie din palatele de fildeș, și fie că găsește câțiva, fie că nu găsește niciunul, păstrează aceste lucruri în inima lui, așa cum a făcut și Maria odinioară.

Chiar această singurătate îl împinge înapoi înspre Dumnezeu. „Căci tatăl meu şi mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primeşte”. Neputința lui de a găsi tovărășie umană îl determină să caute în Dumnezeu ceea ce nu poate găsi nicăieri. În singurătatea lăuntrică el învață ceea ce nu ar fi putut învăța înconjurat de mulțime – că Hristos este Totul în toate, că El a fost făcut pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare, că în El avem și posedăm bunul suprem al vieții.

Rămân două lucruri de spus. Primul este că omul singuratic despre care am vorbit nu este un om plin de sine, nici unul care se dă mai sfânt decât tine, sfântul auster ce este satirizat atât de vehement în literatura populară. Probabil că el va simți că este ultimul dintre toți oamenii și sigur se va auto-învinovăți pentru singurătatea lui. Vrea să își împărtășească sentimentele cu alții și să își deschidă inima unui suflet care gândește ca el și care să îl înțeleagă, dar climatul spiritual în care se află nu încurajează acest lucru, astfel că rămâne tăcut și își spune durerile doar lui Dumnezeu.

Al doilea lucru, este că sfântul singuratic nu este omul retras, insensibil faţă de suferința umană și care își petrece zilele contemplând cerul. Exact opusul acestui lucru este adevărat. Singurătatea îl face să fie mai înțelegător și să se apropie de cel cu inima zdrobită, de cel căzut și de cel măcinat de păcat. Deoarece el este detașat de lume, cu atât mai mult o poate ajuta. Meister Eckhart i-a învățat pe adepții lui că, dacă în rugăciune, în timp ce simt că sunt în al treilea cer, își amintesc că o văduvă săracă are nevoie de mâncare, trebuie să încheie imediat rugăciunea și să meargă să aibă grijă de văduvă. „Dumnezeu nu va îngădui ca tu să pierzi ceva de pe urma acestui lucru”, le-a spus el. „Poți să reiei rugăciunea de unde ai lăsat-o și Domnul se va revanșa față de tine.” Acest lucru este tipic pentru marii mistici și maeștri ai vieții interioare de la Pavel până în zilele noastre.

Slăbiciunea atât de multor creștini moderni este că se simt ca acasă în această lume. În efortul lor de a trăi o viaţă liniştită, s-au „ajustat” societății neregenerate, și-au pierdut caracterul de pelerin și au devenit o parte esențială chiar a ordinii morale împotriva căreia au fost trimiși să protesteze. Lumea îi recunoaște și îi acceptă pentru ceea ce sunt. Acesta este cel mai trist lucru care poate fi spus despre ei. Ei nu sunt singuri, dar nici sfinți nu sunt.

Îmbrăcămintea exteriorizează “tainele” sufletului...

Mulți fac “valuri” cu privire la prezentarea fizică, îmbrăcăminte, accesorii, etc., a omului credincios. De cinism, suntem sătui.
 Nu susținem această misiune.
 Dar totuși ceva trebuie să clarificăm… 
Ne aflăm într-o criză de principii.
 De criterii pentru determinarea ținutei corespunzătoare.
 Să imităm “orbește” pe cei care se poartă corect din punct de vedere religios, care au învățat să facă jocul tradițiilor? 
Să fim “ca lumea” în numele relevanței?
Are, sau nu are rost fațada ceeea ce noi străbatem lumea?
 Nu-i așa că trebuie să discutăm despre aceasta?
Cine sunt eu? 
Sunt un suflet care a experimenat salvarea prin Hristos. 
El a murit pe cruce pentru mine, a înviat și a devenit Stăpânul meu. 
Ființa mea lăuntrică a fost revoluționată în cel mai radical mod, de Duhul lui Dumnezeu.
 Sunt convins acum, că Dumnezeu mi-a iertat păcatele și că am devenit omul Lui de încredere. 
Trupul meu fizic, este de acum, manifestarea fizică a realității spirituale din sufletul meu.
Care este scopul vieții mele? 
Dacă cei mai mulți își cută “norocul” și sensul vieții, în Cristos, eu am primit binecuvântarea și mi-a fost revelat scopul vieții. 
De fapt, mă găsesc în această lume pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu. 
Nu mai sunt, deci, ca toți și nici nu mă mai preocupă în viață ceea ce îi preocupă pe toți.
Ce fel de îmbrăcăminte mă reprezintă? 
Ținuta vestimentară este o carte de vizită.
 Ea reprezintă pe cel ordonat și pe cel dezordonat. 
Pe cel moral și pe cel imoral.
 Pe cel educat și pe cel lipsit de educație.
 Pe cel sărac și pe cel înstărit. 
Și contrastele continuă.
De asemenea, îmbrăcămintea este reprezentativă din punctul de vedere al misiunii unei personae. 
Iată de ce, avem ținută militară, uniformă pentru polițiști, haine corespunzătoare pentru personalul medical, etc. 
Statutul meu de om al lui Dumnezeu, precum și misiunea mea în această lume sunt criteriile esențiale pentru a decide ce anume trebuie să facă parte din garderoba mea.
Un fel de concluzie. 
Credinciosul care se îmbracă necorespunzător are o problemă! 
Poate chiar mai multe! 
Și situația lui este mai rea decât se vede… Îmbrăcămintea exteriorizează “tainele” sufletului meu.
 Poate o relație bună cu Dumnezeu să nu afecteze stilul meu vestimentar? 
Iar dacă mă înțolesc precum cei care aleargă spre desfrâu și pierzare, deși eu nu fac parte din această majoritate, vreți să spuneți că nu am nici o problemă?

Un om ...fericit.

Nici o cultură nu a fost vreodată capabilă să ofere un șantier naval de construire a unor vase de nescufundat în furtună.
Pentru călătoria omului de la leagăn la mormânt NIMIC nu e mai bun decât individul hrănit într-o familie iubitoare.....
Celce este fericit va face și pe alții fericiți.
Nu poziția ce o ai te face fericit, ci dispoziția ce o ai.
Un om este fericit atâta vreme cât alege să fie fericit, și nimic nu îl poate opri de la fericire.
Un om este atât de fericit cât își propune să fie de fericit .

Isus isi doreste o relatie permanenta

nici nu m-am socotit vrednic să vin eu însumi la Tine.
Ci, zi o vorbă, şi robul meu va fi tămăduit -Căci şi eu, care sunt sub stăpânirea altuia, am sub mine ostaşi. Şi zic unuia:
Du-te!şi se duce;
altuia:
Vino!şi vine; şi robului meu:
Fă cutare lucru!
şi-l face.
Vorbeste cu Isus!
-nu te baza pe faptul ca El stie tot, ca oricum El e la curent cu tot ce faci tu, cu tot ce se intampla cu tine.
Nu e suficient asta, pentru ca El isi doreste o RELATIE cu tine.
O relatie de prietenie stransa, bazata pe incredere.
O relatie asa cum ai (sau cum ti-ai dori sa ai) cu cel mai bun prieten al tau, un prieten de incredere, intelept si saritor, gata oricand sa te ajute.
Pentru ca asa e Isus.
Isi doreste ca tu sa-ti deschizi inima in fata Lui. Isi doreste sa te bizui pe El, nu pe oameni.
El stie tot ce ti se intampla, prin ceea ce treci tu, DAR NU STIE DE LA TINE!
Rugaciunea invatata „pe din-afara” nu e rugaciune, e recitare.
Isus vrea sa stai de vorba cu El asa cum vorbesti cu un prieten.
Niciodata nu lasa ca o prietenie sa-ti strice relatia cu Isus.
E frumoasa prietenia, dar daca nu privesc amandoi in aceeasi directie …
Spre ce tinzi tu?
Prietenul tau cel mai bun are acelasi ideal?
Isus nu vrea sa-ti fie prieten, ci Prieten.
Sa fie El nr.1 din viata ta.
Sa alergi la El cand gresesti.
El este singurul mijlocitor: 1 Ioan 2:1
Copilasilor, va scriu aceste lucruri, ca sa nu pacatuiti.
Dar daca cineva a pacatuit, avem la Tatal un Mijlocitor Sau Avocat.
In greceste: Paraclet, adica: aparator, ajutor.), pe Isus Hristos, Cel neprihanit.
Nu căuta prietenia lumii …te fura peisajul de nici nu-ti dai seama. O sa te trezesti ca esti prea ancorat in ea, si atunci va fi foarte greu sa te mai dezlipesti de Lume … „1 Ioan 2:15 Nu iubiti lumea, nici lucrurile din lume.
Daca iubeste cineva lumea, dragostea Tatalui nu este in El.Iacov 4.4 Suflete precurvare!
Nu stiti ca prietenia lumii este vrasmasie cu Dumnezeu?
Asa ca cine vrea sa fie prieten cu lumea se face vrajmas cu Dumnezeu.Luca 14:26
Daca vine cineva la Mine, si nu uraste pe tatal sau, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii sai, pe fratii sai, pe surorile sale, ba chiar insasi viata sa, nu poate fi ucenicul Meu.Isus nu s-a referit la ura, ca seniment, in acceptiunea omului din lume, ci la faptul ca trebuie sa existe o ordine stricta, o ierarhie bine definita in dragostea ta, in sistemul tau de valori.
Daca altceva– moda, fitze, zorzoane, podoabe, parerea lumii, avantajele ei – este mai important pentru tine decat Isus, daca nu poti renunta la ceva anume, ORICE, pentru El, inseamna ca El nu e Nr 1 pentru tine.Te amagesti.Sa nu ne bizuim pe noi insine:
-Cine se increde in inima lui este un nebun, dar cine umbla in intelepciune va fi mantuit (Proverbe 28.26).La El e intelepciunea, la El e mantuirea!.
-Isus isi doreste o relatie permanenta, apropiata, intima cu El, nu atitudini crestinesti de ochii lumii. Iti doreste ca tu sa-L vrei pe El, nu doar sa-L prezinti pe El! El ne-a poruncit:
-Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezandu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh (Matei 28:19).
Dar cum ramane cu relatia ta cu El?
El vrea sa-L vrei, sa-L cauti, sa-L doresti. Sa stai de vorba cu El mereu. La propriu.
Chiar daca lucrurile acestea sunt nebunie pentru cei din lume:1Corinteni 2:14
Dar omul firesc nu primeste lucrurile Duhului lui Dumnezeu, caci, pentru el, sunt o nebunie; si nici nu le poate intelege, pentru ca trebuie judecate duhovniceste.Si nici nu trebuie sa conteze parerea lumii pentru crestini.
Crestinul nu e din lume. Isus vrea ca El sa fie Cel in care ne incredem.Sa nu alergam la oameni atunci cand ceva nu merge, ci PRIMUL la care sa alergam, ca la un tub de oxigen, sa fie El. In rugaciune stand de vorba cu El sa-i spunem Lui care este problema, si sa-i ascultam sfatul.Iar sfatul Lui va fi cel mai bun pentru ca El e intruchiparea intelepciunii.De-abia apoi, in functie de ce spune El, vom actiona.
Nu trebuie sa alergam intai la oameni:
Asa vorbeste Domnul:
blestemat sa fie omul care se increde in om, care se sprijineste pe un muritor si isi abate inima de la Domnul.

Cel mai bun exemplu....

Nu încerca să fii un dascăl pentru soţul tău. Cea mai bună cale de a-l schimba este să îl iubeşti ca pe tine însăţi şi să îl respecţi.
2. Căsnicia este o tainăconstantădar minunată, care ne ajută să ne descoperim adevăratul eu, lumea sufletului partenerului nostru, şi să îl cunoaştem pe Dumnezeu în biserica căminului nostru.
3. Acceptă-ţi soţul aşa cum este el, cu slăbiciunile şi particularităţile lui, şi nu aşa cum ai vrea tu să fie. Familia este un teren în care ne antrenăm sufletele şi un pridvor de intrare în Rai.
4. Încearcă să îţi înţelegi soţul. Nu uita că bărbatul gândeşte cu o logică pură, în timp ce femeia gândeşte cu sentimental, cu inima.
5. Nu încerca să îţi impui punctul de vedere şi să îţi corectezi soţul. Luptă-te mai bine să te corectezi pe tine însăţi. „Dragostea trăieşte prin armonizarea contrariilor şi prin iertare.” Nu te enerva.
6. Cu credinţă, răbdare şi dragoste, toate greutăţile vieţii sunt biruite.
7. Cel mai mare duşman al vieţii de familie este egocentrismul. Nu te va salva atacul asupra soţului, ci mai degrabă atacul asupra propriului egocentrism.
8. Cel mai bun exemplu pentru copii este ca tatăl să o iubească pe mama, mama pe tata, iar copiii să îi vadă pe amândoi rugându-se şi mergând la biserică.
9. Secretul păcii din familie este să fii capabil să ierţi, să iubeşti şi să respecţi.
10. Căsătoria este „o mare Taină”, care începe în Biserică

Cum am reacţiona ?

Cu mers sprinten, spatele drept şi privirea ageră, vaşnicul luptător se îndreptă spre sala în care se afla Iosua.
În calea lui oştenii îşi plecau capul în semn de respect şi se retrăgeau cu un pas înapoi. Nu stârnea rumoare prin apariţia lui dar nici nu trecea neobservat de mulţimea care se înghesuia cu diferite jalbe la curtea celui care judeca peste Israel.
Mergea fără să şovăie iar îi piept îi ardea bucuria veştii care ajunsese şi la urechile lui:
-marele Iosua prinse a împărţi ţara deşi aceasta nu era pe deplin cucerită.
Nu, anii grei de luptă, vecinătatea morţii şi situaţiile complicate de peste decenii, nu frânseră în prietenul Iosua puterea credinţei.
Să împartă ţara pe care încă nu o stăpânea!… asta numai cel în care clocoteşte încrederea şi sălăşluieşte ascultarea poate să o facă!”
Caleb, fiul lui Iefune…
fu anunţat luptătorul care era deja în prag.
Se ştia prea bine motivul vizitei lui.
În urmă cu 45 de ani acest Caleb a avut curajul să privească realitatea prin ochii Cerului şi să nu tacă.
Putea să fie unul ca ceilalţi, să privească la uriaşii din cetăţi, la zidurile imense şi la armatele bine pregătite, să se sperie şi să vorbească…
iar vorbele lui nu ar fi fost minciuni.
Putea să tacă mâlc, să lase ca situaţia să decanteze profitul şi el să meargă în direcţia cea mai bună:
-să judece sau să încurajeze.
A ales însă să vorbească atunci când vorbele păreau naive, să încurajeze atunci când pentru o simplă speranţă putea fi linşat de poporul fricos.
A ales să creadă iar credinţa i-a fost răsplătită atunci cu vorbe.
Caleb a luat cuvintele, le-a pus la inimă şi a tăcut.
Au urmat mulţi ani de rătăcire prin pustiu, rătăcire la care a participat din plin deşi nu era cu nimic vinovat.
Au urmat şi ani grei de luptă, luptă de la care nu s-a dat înapoi.
A tăcut de fiecare dată şi a mers înainte, chiar şi atunci când viaţa îl pălmuia pe ambii obraji, luptele păreau interminabile şi mugurii bătrâneţii se arătau timid.
A tăcut dar speranţa ce se furişase adânc în inima lui l-a ţinut în viaţă, în putere, în credinţă.
Sunt patruzeci şi cinci de ani de când vorbea Domnul astfel lui Moise [...] şi acum iată că sunt în vârstă de optzeci şi cinci de ani. Şi astăzi sunt tot aşa de tare ca în ziua când m-a trimis Moise;
...dă-mi dar muntele acesta despre care a vorbit Domnul pe vremea aceea.
Mă simt ruşinat în faţa istoriei lui Caleb.
Îmi revăd rugăciunile şi ştiu că acelaşi Dumnezeu care îi promitea atunci lui Caleb un teritoriu bogat dar care îşi uita promisiunea pentru patruzeci şi cinci de ani, acelaşi Dumnezeu ascultă astăzi şi rugăciunea mea de creştin răsfăţat şi nerăbdător.
Ruşinat pentru că eu nu sunt gata să aştept împlinirea unei promisiuni atât de mult, pentru că timpul mi se pare că nu mai are răbdare cu credinţa mea sau credinţa mea mică nu rezistă sitei dese a timpului.
Ruşinat pentru că eu, om al societăţii consumeriste, am învăţăt prea repede să negociez cu Cel ce deţine toate lucrurile şi nu sunt gata să merg la luptă şi să traversez pustia fără o motivaţie constantă şi consistentă.
Trăiesc de multe ori sentimentul că noi, creştinii ultimului secol, ne-am făurit un dumnezeu care să corespundă nevoilor noastre care se schimbă cu viteza luminii şi trec cu cea a sunetului. Un dumnezeu care să primească, fără nazuri, moneda strâmbă de schimb a rugăciunii, cea ruginită a unei zile de post şi, uneori, cea ciuntită a unei fapte bune.
Cum am reacţiona însă dacă Dumnezeul căruia ne închinăm s-ar purta cu noi precum s-a purtat cu Caleb, Moise, Pavel, Ilie?
Ne-ar ajunge oare resursele de încredere şi untdelemnul credinţei pentru o perioadă lungă de secetă?
Am păstra, ferecată în inimi de carne, speranţa în Cel ce pare la mii de ani lumină departe?
Am continua să luptăm chiar dacă rezultatele se încăpătânează să apară?

Dacă Duhul locuieşte în tine

Este imposibil cuiva care este în trup deci în firea pământească să placă lui Dumnezeu.
 Fiind în trup înseamnă că te ai ca centru pe tine, tu ai deci abilităţile, planurile şi intenţiile tale.
Chiar dacă cineva fiind în trup încercă să îL mulţumească pe Dumnezeu păzind legea, aceasta ar fi un lucru inacceptabil pentru Dumnezeu.
Este greşit de fapt punctul de plecare.

Dumnezeu a rezolvat problema naturii omului, natură coruptă de păcat, o dată si pentru toţi oamenii.
 Aşadar, cum ar mai putea atunci accepta ceva dela acest trup, de la această carne păcătoasă ?
Există o separare clară între Dumnezeu şi carnea păcătoasă.
Cel care a primit Duhul lui Dumnezeu nu mai este în carne, ci în Duhul.
Duhul lui Dumnezeu este cel care locuieşte în tine.
Domnul Isus Hristos, prin Duhul Sfânt te face important.
Tu esti în legătură cu Domnul Isus Hristos şi Îi aparţii prin Duhul Sfant.
Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos nu-I aparţine.
De ce aceste versete vorbesc brusc despre Duhul lui Hristos ?
 Eu cred că aceasta îţi arată că Duhul pe care l-ai primit este acelaş Duh prin care Domnul Isus Hristos a fost condus în timpul vieţii pe pământ.
Când citeşti Evangheliile, poţi vedea tot timpul lucrul acesta.
De exemplu vezi ispitirea Domnului Isus desatan în pustie în Luca 4:1.
Acolo citeşti cum, umplut cu Duhul Sfânt, El s-a întors, după ce a ieşit din Iordan spre pustie.
Apoi, El, sfinţenia perfectă, a fost condus de Duhul în pustiu ca să fie ispitit.
Natura Lui sfântă n-a fost înfrântă prin ispitită sub influenţa tentaţiilor exterioare.
 Domnul Isus era perfect centrat pe Dumnezeu.
Cu tine, Duhul doreşte să facă la fel.
 Duhul Sfânt trăieşte în tine deoarece Domnul IsusHristos este în tine.
Duhul lui Dumnezeu nu poate intra în legătură decât cu ceva din Domnul Isus Hristos.
 Aceasta implică faptul că trupul, folosit de păcat, prin practici rele, e mort.
 Duhul lui Dumnezeu nu poate intra să locuiască acolo.
 Dar acum, Domnul Hristos pe care L-ai primit locuind în tine, este normal ca Duhul Sfânt să locuiascăîn tine şi să aibă autoritate peste viaţa pe care o duci.
 Aşa a fost cu Domnul Isus Hristos.
Alt lucru important este în legatură cu locuirea Duhului Sfant în tine.
 Aceasta are de-a face cu învierea corpului tău muritor.
Trupul tău este încă obiectul consecinţelor păcatului.
Poate deveni bolnav şi poate muri, dar uită-te la ce afăcut Dumnezeu cu Domnul Isus.
Dumnezeu a înviat pe Domnul Isus din morţi. D
eci, ce faci tu acum ?
Corpul tău este încă muritor.
Este aceasta în concordanţă cu Duhul lui Dumnezeu care locuieşte în tine, şi care te-a adus la viaţă ?
Raspunsul este că Dumnezeu va învia trupul tău muritor aşa cum a făcut cu Domnul Isus pentru că Duhul Lui locuieşte în tine.
Alte versete ca Filipeni 3:21, ne spun că va avea loc o revenire a Domnului Isus pentru ai Săi, revenire care în mod obişnuit se numeste Răpire.
Această realitate atrage cu siguranţă o obligaţie.
Tu ai devenit unul dintre cei care au trebuie să trăiască în conformitate cu poziţia pe care i-a dat-o Dumnezeu.
El te-a înzestrat cu tot ce îţi trebuie ca să duci o viaţă corespunzătoare, deci o viaţă nouă şi ţi-a dat Duhul Sfant ca să locuiască în tine.
Nu mai ai nici o obligaţie faţă de carne (faţă de firea pământească), deci nu mai datorezi ninimic firii pământeşti.
Şi aceasta pentru că ai murit faţă de viaţa de mai înainte.
Ai încă prezentă firea pământească în trup, dar nu trebuie să-i mai dai ocazia să se manifeste.
Dacă trăieşti după îndemnurile cărnii (firii pământeşti), vei muri.
 Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu.
Judecata lui Dumnezeu asupra firii pământeşti, nu se schimbă niciodată, dar acum tu ai responsabilitatea să elimini orice posibilitate a firii pământeşti să recâştige o poziţie de autoritate în viaţa ta.
Duhul Sfânt îţi dă puterea şi abilitatea să opreşti practicarea păcatului în trupul tău.
Deşi aici pe pământ, nuvei ajunge niciodată la o stare de perfecţiune deci fără păcat, tu ai responsabilitatea de a veghea în orice moment ca să nu păcătuieşti.
În acest fel vei fi înaintea lui Dumnezeu aşa cum vrea Dumnezeu să fii.
 Oricine este condus de Duhul lui Dumnezeu arată ca Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus, şi este plăcut înaintea lui Dumnezeu.
Fiii lui Dumnezeu sunt poporul în care Dumnezeu recunoaşte pe Fiul Său.
 Numai în Domnul Isus,Dumnezeu a găsit bucuria şi plăcerea Sa.
Dacă tu vei fi condus de Duhul, Dumnezeu va fi mulţumit de acest fapt.

Eu sunt zdrobit

Eu sunt zdrobit de tot Isus, durerea-mi este grea

Dar nu uit Doamne ce mi-ai spus:Priveste-mi fata Mea

ref: Cred Doamne ca de vrei tot greul poti sa-mi iei
Dar chiar de nu mi-l vei lua /:tot cred iubirea Ta:/

Eu sunt acum indurerat si sufletul mi-e frant
Dar Doamne chiar asa-ntristat privesc spre haru-Ti sfant

Eu sunt prea greu lovit acum si plansul mi-e amar
Dar chiar si pe-acest aspru drum eu tot mai cer un har

Nu ma lasa oricat de greu ar fi sa fiu lovit
Sa-mi pierd nadejdea Domnul meu in bratul Tau slavit

Ci vin-o Tu-n durerea mea si-ajuta-mi sa razbesc
Ca orisicat mi-ar fi de grea sa nu ma prabusesc.

Amin.