Adu-mi aminte

Doamne, grijile mă copleșesc și povara lor apasă greu pe umerii mei. Viitorul pare învăluit în ceață și orice încercare de a-l anticipa îmi umple sufletul de neliniști dureroase. Dar azi pun și prezentul și viitorul înaintea Ta și mă rog Ție din toată inima: eliberează-mă de povara îngrijorării și întărește-mi credința, ca prin ea să mă predau cu totul Ție.
Tu ai avut grijă de mine până acum și m-ai păzit de orice rău pierzător de suflet. Mi-ai dat cele de trebuință și m-ai mângâiat când am fost în suferință. Îmi amintesc azi învățătura lui Isus, care ne spune să nu ne îngrijorăm, căci nimic nu se întâmplă pe acest pământ fără știrea și fără voia Ta. Tu veghezi cu dragoste și milă infinită asupra tuturor.
Fă vie în inima mea această învățătură și dă-mi puterea să las totul în mâinile Tale. Înțeleg, Doamne, că numai făcând asta mă pot bucura din plin de viața pe care mi-ai dăruit-o. Îmi dau seama că numai așa voi putea să trăiesc în pace și liniște, mângâiată de credința că Tu nu mă vei părăsi niciodată și că vei avea mereu grijă de mine ca un Tată bun și iubitor.
Întorcându-mă cu gândul în trecut, văd acum din lumina prezentului de câtă suferință aș fi fost cruțată, dacă aș fi ascultat îndrumarea lui Isus de a nu mă îngrijora și de a pune totul în mâinile Tale. Știu că nu mai pot face nimic să schimb ce a fost dar aleg ca de aici înainte, începând cu această clipă să trăiesc așa cum vrei Tu - fără teamă și fără îngrijorare, câștigând fiecare bătălie a vieții prin credință. Ajută-mă să duc la bun sfârșit această hotărâre.
Știu că vor fi clipe în viața mea când voi aluneca din nou pe vechiul drum și mă voi abate de la decizia mea. În acele clipe de grea ispită, adu-mi aminte, Doamne, de tot ce ai făcut pentru mine, de dragostea și ocrotirea Ta. Adu-mi aminte că sunt un om nou în Isus și că nimic din cele vechi nu mai are putere asupra mea. Ajută-mă să-mi trăiesc viața în lumina acestui minunat adevăr și să Te slăvesc în fiecare zi prin vorbele, faptele și gândurile mele.

Fără teamă și fără îngrijorare,

Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete, dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.
Ioan 4.13,14
Samariteanca cu care vorbea Domnul la fântâna din Sihar, era un obiect al milosteniei Domnului nostru. Toate gândurile ei se roteau în jurul nevoilor pământeşti şi a împlinirii poftelor ei. Samariteanca era expusă pierzării. Ea îşi împărţea traiul cu toţi oamenii fireşti, care sunt în această lume fără nădejde deoarece au părăsit izvorul de apă vie şi şi-au făcut „puţuri crăpate care nu ţin apa" (Ier. 2.13) ca să-şi astâmpere setea. Chiar şi fântâna din Sihar, pe care a săpat-o Iacov, putea să astâmpere cerinţele trupeşti pentru o bucată de vreme fiind nevoie să scoată apă de fiecare dată.

Dar acum Domnul Isus se ocupă de această femeie pentru ca, mai întâi să trezească în ea necesitatea binecuvântărilor a cărui izvor este însuşi Dumnezeu. Osteneala Domnului nu a fost în zadar, deoarece femeia samariteanca a fost pusă în lumina lui Dumnezeu unde şi-a văzut viaţa ei plină de vinovăţie şi de păcat. Ce întuneric o fi fost în viaţa ei şi ce efect a avut când lumina a pătruns în ea! Nu s-a mai gândit la ulciorul ei şi a fugit repede în oraş să mărturisească despre un om care i-a spus tot ce a făcut. Setea trupească a uitat-o, ea a devenit un izvor de apă care ţâşneşte în viaţa veşnică.

Dacă ai de gând să înaintezi în viaţa creştină, să te bucuri mai mult de viaţa dumnezeiască şi să-L cunoşti şi mai mult pe Isus, retrage-te în pustiul inimii tale, şi astfel golul din inimă să fie umplut de El. El să-ţi fie singura hrană, Mana din pustie.

Nu-i mai mare sarbatoare.....

Meditând la a  Sa Ta-ntrupare,
La tot ce a însemnat,
Am încondeiat în versuri,
Ce nu s-a mai spus vreodat.
Am aflat cu bucurie ca s-a scris mult despre stea,
Despre îngerii ce-n glorie an cântat nasterea Sa.
Despre magii de departe, despre darurile lor,
Despre ura de aproape, despre umilii pastori,
Multi au cântat dedicarea sfintilor, umili parinti,
Criticat-au nepasarea preotilor ,,supersfinti”.
Scrise-s multe si frumoase, si se scriu mereu, mereu,
Însa nimeni n-a scris, Doamne, 

Cum a fost ,,Craciunul meu”.
Într-o zi, nu o zi mare, am vazut ca-s pacatos,
Am simtit atunci nevoia, dupa harul lui Hristos.
Am privit spre El cu ruga sufletului ce-mi ofta,
Implorând în umilinta

-,,Doamne, da-mi iertarea Ta”.
Ce adânca bucurie am simtit atunci îndata,
Inima din grea robie s-a simtit eliberata.
Am gustat a Lui iertare… 

Si de-atunci eu cant mereu,
Nu-i mai mare sarbatoare,

Cum a fost ...Craciunul meu!

Isus iubirea mea .....