Cand vin dureri

Cand vin dureri pe calea ta,
Si de nori grei se umple zarea,
Sa stii ca este Cineva
Ce-ti stie toata framantarea.

Cand ochii tai, doua izvoare,
Intind durerea pe obraz,
Exista-o mana iubitoare
Ce-alina lacrimi si necaz.

De ce sa te afunzi in noapte
Si sa te-acoperi de durere?
Asculta-ale credintei soapte:
Exista har si inviere!

Da, Domnul este langa tine,
Ti-alina inima-ntristata,
In suferinta te sustine,
Si nu esti singur niciodata.

Nu-i vant sa nu se potoleasca,
Nu este noapte fara zori!
E-atata dragoste cereasca
Si-n prea involburatii nori.

Oricat de greu ar bate vantul,
Credinta ta n-o poate stinge,
Si-oricat de negru e mormantul,
Lumina Crucii il invinge!

Deci fii increzator pe cale
Si-n orice vreme nu uita:
El stie lacrimile tale
Si e mereu la dreapta ta!

E atât de aproape…

Sub lumina lunii și a stelelor,
Chiar și rănile adânci ni se închid .
Căci lumina  Ta alungă întunericul
Și tăcerea -Ți  devine pecetea  vindecării.

Inimile noastre nu vor mai sângera
Căci balsamul iertării curăță și alină.
Până și cerul e peticit de curcubeu
După ce se e sfâșiat de furtună.

Așa că inimile noastre Doamne vor bate,
Buzele vor continua să zâmbească,
Căci sfârșitul  războiului cu sinele
E atât de aproape…

cuvinte de har!

Nu crede tot ce auzi, nu cheltui tot ce ai şi nu dormi atât cât vrei.
Dă-le oamenilor mai mult decât se aşteaptă şi fă-o în mod plăcut
Spune “fii binecuvântat” când  te desparți de cineva.
Să nu râzi niciodată de visele cuiva. Oamenii care nu au vise nu au prea multe.
În neînţelegeri, luptă corect. Te rog, nu insulta.
Nu judeca oamenii după rudele lor.
Când cineva îţi pune o întrebare şi nu vrei să răspunzi, zâmbeşte şi întreabă “De ce vrei să ştii?”
Vorbeşte încet dar gândeşte repede.
Zâmbeşte când răspunzi la telefon. Cel care te-a apelat va auzi asta în vocea ta.
Stai un timp singur.
Când ai realizat că ai făcut o greşeală, fă imediat paşii necesari corectării ei.

un om separat....

......din  majoritatea sufletelor mărețe ale lumii au fost singuratice. Se pare că singurătatea este un preț pe care sfântul trebuie să îl plătească pentru sfințenia lui.

În dimineața lumii (sau ar trebui să spunem în întunericul straniu care a venit curând după zorii creaţiei omului) Enoh, acel suflet evlavios, a umblat cu Dumnezeu și nu a mai fost, fiindcă l-a luat Dumnezeu; și, deși acest lucru nu este afirmat în așa de multe cuvinte, concluzia corectă este că Enoh a umblat pe o cale destul de separată de cea a contemporanilor lui. Un alt om singuratic a fost Noe, cel care, dintre toți oamenii care au trăit înainte de potop, a primit har din partea lui Dumnezeu; fiecare mică dovadă arată înspre singurătatea vieții lui, chiar și atunci când era înconjurat de oamenii lui.

Din nou, Avraam i-a avut pe Sara și Lot, la fel ca și pe mulți alți slujitori și păzitori de turme, dar cine poate citi povestea lui și comentariul apostolic cu privire la ea fără să simtă imediat că era un om „al cărui suflet era ca o stea și care locuia separat”? După câte știm, Dumnezeu nu i-a spus nici măcar un cuvânt atunci când se afla în tovărăşia oamenilor. El a comunicat cu Dumnezeu cu capul plecat, și demnitatea înnăscută a omului i-a interzis să adopte această poziție în prezența altora. Cât de dulce și de solemnă a fost scena în acea noapte a sacrificiului, atunci când a văzut flăcările mișcându-se printre bucăţile jertfei. Acolo, singur, îngrozit de marele întuneric ce îl înconjura, a auzit vocea lui Dumnezeu și a știut că era un om însemnat să primească bunăvoința divină.

Și Moise a fost un om separat. Pe când se afla încă la curtea Faraonului, făcea plimbări lungi singur și în timpul unei astfel de plimbări, în timp ce era departe de mulțimi, a văzut un egiptean și un evreu luptându-se și a venit în ajutorul conaționalului său. După ce, în consecință, a fugit din Egipt, a locuit în deșert într-o izolare aproape totală. Acolo, în timp ce își păștea turma singur, i s-a arătat minunea rugului aprins și mai târziu, pe muntele Sinai, s-a ghemuit singur pentru a privi cu o uimire fascinantă Prezența, parțial ascunsă, parțial descoperită, din nor și din foc.

Profeții vremurilor pre-creștine se deosebeau mult unii față de ceilalți, dar un semn pe care îl aveau în comun era acela al singurătății lor forțate. Ei și-au iubit neamul și s-au mândrit cu religia părinților lor, dar loialitatea lor față de Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, și zelul lor pentru bunăstarea poporului Israel i-a îndepărtat de mulțime și i-a făcut ca, perioade lungi de timp, să fie apăsați. „Am ajuns un străin pentru fraţii mei şi un necunoscut pentru fiii mamei mele”, a strigat cineva și, fără să-și dea seama, a vorbit pentru toți ceilalți.

Cea mai revelatoare este înfățișarea Celui despre care au scris Moise și toți profeții, pășind singur spre cruce, singurătatea Lui nefiind alinată de prezența mulțimilor.

Este miezul nopții, și pe sprânceana muntelui Măslinilor

Steaua care mai înainte strălucea acum este ștearsă;

Este miezul nopții, acum, în grădină,

Mântuitorul ce suferă Se roagă singur.

Este miezul nopții, și departe de toți,

Mântuitorul Se luptă singur cu temerile,

Chiar și ucenicul pe care îl iubea

Nu observă durerea și lacrimile Stăpânului său.
El a murit singur, în întuneric, ascuns de fața omului muritor și nimeni nu L-a văzut atunci când a înviat triumfător și a ieșit din mormânt, chiar dacă după aceea L-au văzut mulți și au mărturisit despre ceea ce au văzut. Există unele lucruri care sunt prea sacre pentru a fi văzute de alt ochi în afară de cel al lui Dumnezeu. Curiozitatea, larma, efortul bine intenționat, dar nepriceput de a ajuta nu poate face altceva decât să îl stânjenească pe sufletul care așteaptă și face puțin probabilă, dacă nu chiar imposibilă transmiterea mesajului secret al lui Dumnezeu inimii închinătoare.

Câteodată reacționăm printr-un fel de reflex religios și repetăm din simțul datoriei cuvintele și expresiile potrivite, chiar dacă ele nu exprimă sentimentele noastre adevărate și chiar dacă le lipsește autenticitatea experienței personale. Chiar acum ne aflăm într-o astfel de perioadă. O anumită loialitate convențională poate face pe cineva care aude acest adevăr nefamiliar exprimat pentru prima dată, să spună cu seninătate: „Oh, eu nu sunt niciodată singur. Hristos a spus: «nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi» și «Eu sunt cu voi în toate zilele». Cum pot fi singur atunci când Isus este cu mine?”

Nu vreau să pun sub semnul întrebării sinceritatea vreunui suflet creștin, dar acest soi de mărturisire este prea frumos ca să fie adevărat. Este evident că mai degrabă ceea ce gândește vorbitorul ar trebui să fie adevărat decât ceea ce s-a dovedit a fi adevărat prin testul experienței. Această negare voioasă a singurătății nu dovedește altceva decât faptul că vorbitorul nu a umblat niciodată cu Dumnezeu fără sprijinul și încurajarea pe care i le-a dat societatea. Sentimentul că nu este singur, pe care îl atribuie în mod greșit prezenței lui Hristos, poate apărea, și probabil apare din cauza prezenței oamenilor prietenoși. Amintiți vă întotdeauna următorul lucru: nu poți purta o cruce împreună cu altcineva. Chiar dacă un om este înconjurat de o mulțime mare de oameni, crucea sa este numai a lui și purtarea ei îl separă. Societatea este împotriva lui, altfel nu ar mai avea nicio cruce. Nimeni nu este prieten cu omul care poartă o cruce. „Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit”.

Durerea singurătății apare din constituția naturii noastre. Dumnezeu ne-a făcut unul pentru celălalt. Dorința pentru tovărășie este total naturală și îndreptățită. Singurătatea creștinului apare în urma faptului că el umblă cu Dumnezeu într-o lume lipsită de evlavie, o umblare care deseori trebuie să îl îndepărteze de părtășia creștinilor buni, la fel ca și de cea a lumii neregenerate. Instinctele lui date de Dumnezeu strigă după tovărășia cu alți oameni la fel ca el, oameni care îi pot înțelege dorințele, aspirațiile, cufundarea lui în dragostea lui Hristos, și deoarece în cercul lui de prieteni sunt atât de puțini cei care împărtășesc experiențele lui interioare, este forțat să umble singur. Tânjirile nesatisfăcute ale profeților de a fi înţeleşi de oameni i-au făcut să strige în durerea lor, și chiar și Domnul nostru a suferit în același fel.

Omul care a mers mai departe în Prezența divină într-o experiență interioară adevărată nu va găsi mulți oameni care să îl înțeleagă. Va avea parte de o anumită măsură din părtășia socială, bineînțeles, în timp ce relaționează cu persoanele religioase în activitățile regulate ale bisericii, dar adevărata părtășie spirituală va fi greu de găsit. Dar el nu trebuie să se aștepte ca lucrurile să stea altfel. Până la urmă, el este un străin și un pelerin, și călătoria pe care o face nu o face cu picioarele, ci în inima lui. El umblă cu Dumnezeu în grădina propriului său suflet – și cine în afară de Dumnezeu poate umbla cu el acolo? Este dintr-un alt duh decât mulțimile care umblă în curțile casei Domnului. A văzut ceea ce ei doar au auzit, și umblă printre ei cam cum umbla Zaharia, atunci când s-a întors de la altar și oamenii şuşoteau: „A avut o vedenie”.

Omul cu adevărat spiritual este, într-adevăr, un fel de ciudățenie. El nu trăiește pentru sine, ci ca să promoveze interesele Altuia. Caută să îi convingă pe oameni să dea totul Domnului său și nu cere nimic, nicio parte pentru sine. Lui îi face plăcere nu să fie onorat, ci să Îl vadă pe Mântuitorul lui glorificat în ochii oamenilor. Bucuria lui este de a-L vedea pe Domnul său înălțat și el să fie neglijat. Găsește puțini oameni care sunt dispuși să vorbească despre obiectul suprem al interesului său, de aceea el este, deseori, tăcut, absorbit, în mijlocul gălăgiei făcute de discuțiile religioase. Din această cauză este recunoscut ca fiind obtuz și prea serios. Astfel, este evitat și prăpastia dintre el și societate se lărgește. El caută prieteni ale căror straie să le poată identifica după mirosul de mir, de aloe și de casie din palatele de fildeș, și fie că găsește câțiva, fie că nu găsește niciunul, păstrează aceste lucruri în inima lui, așa cum a făcut și Maria odinioară.

Chiar această singurătate îl împinge înapoi înspre Dumnezeu. „Căci tatăl meu şi mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primeşte”. Neputința lui de a găsi tovărășie umană îl determină să caute în Dumnezeu ceea ce nu poate găsi nicăieri. În singurătatea lăuntrică el învață ceea ce nu ar fi putut învăța înconjurat de mulțime – că Hristos este Totul în toate, că El a fost făcut pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare, că în El avem și posedăm bunul suprem al vieții.

Rămân două lucruri de spus. Primul este că omul singuratic despre care am vorbit nu este un om plin de sine, nici unul care se dă mai sfânt decât tine, sfântul auster ce este satirizat atât de vehement în literatura populară. Probabil că el va simți că este ultimul dintre toți oamenii și sigur se va auto-învinovăți pentru singurătatea lui. Vrea să își împărtășească sentimentele cu alții și să își deschidă inima unui suflet care gândește ca el și care să îl înțeleagă, dar climatul spiritual în care se află nu încurajează acest lucru, astfel că rămâne tăcut și își spune durerile doar lui Dumnezeu.

Al doilea lucru, este că sfântul singuratic nu este omul retras, insensibil faţă de suferința umană și care își petrece zilele contemplând cerul. Exact opusul acestui lucru este adevărat. Singurătatea îl face să fie mai înțelegător și să se apropie de cel cu inima zdrobită, de cel căzut și de cel măcinat de păcat. Deoarece el este detașat de lume, cu atât mai mult o poate ajuta. Meister Eckhart i-a învățat pe adepții lui că, dacă în rugăciune, în timp ce simt că sunt în al treilea cer, își amintesc că o văduvă săracă are nevoie de mâncare, trebuie să încheie imediat rugăciunea și să meargă să aibă grijă de văduvă. „Dumnezeu nu va îngădui ca tu să pierzi ceva de pe urma acestui lucru”, le-a spus el. „Poți să reiei rugăciunea de unde ai lăsat-o și Domnul se va revanșa față de tine.” Acest lucru este tipic pentru marii mistici și maeștri ai vieții interioare de la Pavel până în zilele noastre.

Slăbiciunea atât de multor creștini moderni este că se simt ca acasă în această lume. În efortul lor de a trăi o viaţă liniştită, s-au „ajustat” societății neregenerate, și-au pierdut caracterul de pelerin și au devenit o parte esențială chiar a ordinii morale împotriva căreia au fost trimiși să protesteze. Lumea îi recunoaște și îi acceptă pentru ceea ce sunt. Acesta este cel mai trist lucru care poate fi spus despre ei. Ei nu sunt singuri, dar nici sfinți nu sunt.

Trăiește în pacea lui Dumnezeu.

 Mă tem că te vei îngropa prea adânc în treburile tale zilnice, ca să fugi de circumstanțele dureroase în care te găsești.
Trebuie să vii la Dumnezeu de - a lungul zilei și să reînoiești prezența Lui în tine.
Trăiește în pacea lui Dumnezeu.
Fă ceea ce se așteaptă de la tine în timp ce, înlăuntrul tău privești la Domnul.
Numai El e vrednic de dragostea ta.
Cu nici un chip nu-ți ajuta natura veche să -și înalțe capul.
Fugi de orice întovărășire rea.
 A fi credincios așa va fi bine pentru duhul, sufletul și trupul tău.
Nu-ți neglija îndatoririle , dar nici nu te lăsa consumat de ele.
Fă toate lucrurie fără a deveni prea înflăcărat.
Deîndată ce simți că devii preaînfocat liniștește-te  înaintea lui Dumnezeu.
Ascultă-L când te îndeamnă înlăuntrul tău și fă mai apoi numai ce te călăuzește El.
 Dacă faci acest lucru ,cuvintele tale vor fi mai puține dar mai eficiente.
Vei fi calm și binele va fi împlinit  într-o măsură mai mare.
Întoarce-ți privirea totdeauna către Dumnezeu și va fi mult mai ușor să întorci spatele puternicilor tale simțăminte naturale .
Bizuie-te  pe Domnul dinlăuntrul tău.
Viața ta va deveni foarte curând o permanentă rugăciune.
Poate că vei suferi  dar, o vei face în pace.

Ma iubesti si Tu imi demonstrezi asta.

Imi ceri atat de putin si in acelasi timp imi ceri totul .
Ma ceri pe mine cu totul, ma vrei pe mine cu totul, vrei toata fiinta mea, vrei tot timpul meu...vrei tot ce am si n-am nimic.
Totul este al tau .
Ma ceri pe mine si plang de fericire.
Ma ceri pe mine ca asa vrei Tu.
N-am nimic, nici nu merit, nimic mai presus de alti oameni, nimic atragator, nimic frumos si totusi Tu ma vrei pe mine, pentru totdeauna, asa cum sunt.
Stiu ca nu am nimic, nu pot nimic si ca Tu esti totul.
Stiu si simt ca asta este cea mai mare favoare.
Unii din apropiatii mei, prieteni pe care ii iubesc n-au parte de asta si totusi imi permit sa te las sa astepti ?
Iti promit ca o sa iti fiu fidel si totusi nu sunt, promit ca Te ascult si uit sa Iti ascult soapta.
Iti spun ca  te iubesc si nu-ti demonstrez...ce vreau mai mult?
Acum iti simt mainile Tale cum ma mangaie, simt caldura Ta, ma simt in siguranta in bratul Tau....Iti simt blandetea si ma linistesc. 

Ma iubesti si Tu imi demonstrezi asta.
Desi cateodata vad cerul mut si surd la rugaciunile mele mici si slabe Te simt si stiu ca nimic nu e mai frumos sa nu deosebesc glasul Tau de alte glasuri?
sau e din cauza ca nu sunt atent la soapta Ta?
nici un glas nu se poate compara cu glasul Tau.
glasul Tau e inconfundabil!
cum sa ma justific in fata Ta?
Tu stii din ce sunt facut!
Tu esti olarul!..
eu doar lutul...
multumesc pentru tot!

leac din galaad

1.Rugăciunea nu este o „roată de rezervă” pe care să o scoți când ești în necaz, ci este „volanul” care conduce pe calea corectă tot timpul.

2. De ce parbrizul este așa de mare, iar oglinda retrovizoare este așa de mică? 

Pentru că trecutul nu este atât de important ca și viitorul.

 Deci, privește în față și mergi înainte.

3. Prietenia este ca o carte. Îți ia câteva secunde să o arzi, dar îți trebuie ani ca să o scrii.

4. Toate lucrurile sunt vremelnice în viață.

 Dacă îți merge bine, bucură-te, că va trece oricum;dacă merge rău, nu te îngrijora, și asta va trece.

5. Prietenii vechi sunt ca aurul!

Prietenii noi ca și diamantul.

Dacă capeți un diamant, nu uita aurul.

Ca să ții un diamant vei avea nevoie întotdeauna de un suport de aur.

6. Adesea când ne pierdem nădejdea și credem că am ajuns la capăt, Dumnezeu zâmbește de sus și zice :
-Liniștește-te, scumpule, este doar o curbă, nu sfârșitul drumului.

7. Când Dumnezeu îți rezolvă problemele, ai încredere în abilitățile Lui.

Când Dumnezeu nu îti rezolvă problemele înseamnă că El are încredere în abilitățile tale!

8. Un orb a întrebat pe Sfâtul Anton:
„Poate fi ceva mai rău decât pierderea vederii?” 

Sfântul a răspuns :

„ Da,să-ți pierzi viziunea!”

9. Când te rogi pentru alții, Dumnezeu te ascultă și îi binecuvântează; deci,când ești în siguranță și fericit, adu-ți aminte că cineva s-a rugat pentru tine.

10. Îngrijorarea nu îndepărteză necazurile de mâine, ci alungă pacea de astăzi.

Dumnezeule, cine este ca Tine?

Nu spune oamenilor că eşti creştin dacă nu ai nimic să le oferi.

O gură mare, oricât şi-ar da silinţa, nu poate ascunde un suflet mic

Doar la capătul unei singure căi stă Isus...restu-s fundături.

Cele mai frumoase momente din viaţă sunt cele care te iau pe nepregătite.

Daca nu scriem pentru ca gandim, nu are rost sa gandim in vederea scrisului.

cuvinte de har,

Când eşti tânăr încă mai crezi că lucrurile în viaţă pot fi aşa cum îţi doreşti. Şi teoretic, doar teoretic, atunci când viaţa noastră se desfăşoară cum ne dorim suntem fericiţi. Toţi credem privitor la noi înşine că merităm să avem ceea ce ne dorim, iar în privinţa altora avem ceva dubii.
În momentul în care apar probleme, mai mari sau mai mici, care ne tulbură confortul fizic, sufletesc, social, percepem omul sau lucrul, împrejurarea care se interpune între noi şi fericire ca pe ceva duşmănos, care atentează la dreptul nostru şi facem greşeli, reacţionăm rău: ţipăm la copilul nostru care ne supără, ne enervăm, ne tulburăm pentru că el este cel care ne răpeşte fericirea de a avea un copil bun. Ne purtăm rău uneori cu soţul sau soţia, pentru că ne-am fi dorit să fie altfel, mai bun, mai frumos, mai deştept, mai harnic, mai calm, mai grijuliu şi ne răpeşte fericirea de a avea soţul sau soţia la care am visat. Îi înţepăm sau îi comentăm pe cei cărora Dumnezeu le-a dat ce am fi vrut să ne dea nouă, pentru că simpla lor existenţă ne face să ne simţim mai puţin bine şi mai puţin importanţi. Răspundem urât celui care ne vorbeşte urât pentru că ne-a atacat imaginea de care avem nevoie pentru a fi fericiţi. Ne supărăm atât de tare când ne îngrăşăm, nu atât pentru sănătate, cât pentru faptul că acele kilograme în plus se interpun între noi şi imaginea noastră despre fericire. Suntem nemulţumitori şi cârtitori pentru că ni se pare că ar fi fost drept să nu ne lovim de greutăţi, să nu ne doară, să nu suferim.
În momentul în care scopul vieţii omului este fericirea personală se fac greşeli multe, şi mari, şi mici. La tot pasul vom avea provocări de a reacţiona rău şi vom ceda multora dintre ele. Gândurile noastre vor fi de multe ori duşmanii noştri. Ne vom pierde în „de ce-uri”:de ce tocmai eu?, de ce tocmai mie?, mai bine nu mă năşteam, mai bine aş muri, Dumnezeu nu a avut grijă de mine, etc. O mulţime de întrebări nebune vor primi răspunsuri pe măsură...nebune şi ele. Ne pierdem tăria spirituală, echilibrul, pacea, eşuăm în faţa oamenilor şi în faţa Lui Dumnezeu, trecem frustraţi pe lângă binecuvântările pe care Domnul le-a pregătit pentru noi, dacă am fi răbdat ispita şi am fi fost credincioşi.

neiertarea....

Maniaţi-vă şi nu păcătuiţi”. Să n-apună soarele peste mânia vostră,
şi să nu daţi prilej diavolului
Ef. 4:26-27

Suntem mulţumitori pentru ceea ce avem. Mulţumim pentru lucrurile şi faptele care le primim. S-ar părea să fim fericiţi.
Şi totuşi dacă am întredeschide uşa inimii sau a gândurilor noastre am găsi acolo mici supărări, mici întristări şi poate chiar neiertare.

Vreau să medităm împreună asupra subiectul neiertării (al supărărilor).

Suntem oameni şi trăim într-o fire pământească. Şi totuşi neiertarea este un păcat, o neascultare.

Porunca Domnului spune să iubim aproapele nostru, iar dragostea implică iertare. Deci dacă am încălca porunca iertării, ar fi însemnat că şi domeniul dragostei pentru aproapele nostru scârţîie.
De unde pornesc supărările şi neiertările? Sunt o sumedenie de variante şi surse pentru neiertare, însă eu am să vă prezint doar două.

Prima este lipsa de cunoaştere a personalităţii aproapelui. Oamenii au caractere diferite, temperamente, un mod de gândire diferit. Iar atunci când cineva face o alegere diferită de a noastră, are o părere diferită despre un anumit subiect sau viteza reacţiei la anumite circumstanţe nu coincide cu a noastră; aceasta nu ar fi trebuit să implice supărări sau prejudecăţi faţă de persoanele diferite de noi. Oamenii sunt la fel şi în acelaşi timp cu toţii suntem diferiţi. Ca să putem înţelege oamenii trebuie să-i cunoaştem bine.
Şi totuşi dacă eşti supărat, poate cineva a spus o frază cu care te-a rănit. Nu aştepta să apună soarele. Dute la aproapele tău şi întreabă De ce?
Adesea când cineva ne supără noi începem să analiză singuri toată situaţia şi nu e bine, pentru că începem să gândim în locul pesoanei de alături. Mai bine e să te duci şi să întrebi atunci când nu ai clarităţi. Iar supărarea este un lucru care eu îl asemui cu umbra, umbra care îţi acoperă inima şi aduce frig şi răceală. Iar noi trebuie să ardem pentru Hristos şi pentru aproapele nostru.

A doua sursă este extrem de răspândită măndria. Lucrul cu care creştinii trebuie să lupte zi de zi este mândria. E greu să ierţi pe cineva care te-a supărat, care a greşit în faţa ta şi ti-a călcat orgoliul. Atunci când simţi că ai fost rănit şi o durere extrem de mare te apasă pe inimă aminteşte-ţi de Hristos şi de faptul că păcatul tău personal la apăsat mult mai mult decât ceea ce simţi atunci când aproapele tău îţi greşeşte.
Unicul antidot pentru mândrie este iertarea şi dragostea faţă de aproapele nostru.

Pentru final aş vrea să ştiţi că supărarea şi neiertarea nu este alt ceva decât otrava ce ţi-o administrezi singur cu mâna ta. Viaţa noastră nu are zile, ore şi minute pentru supărare. Astăzi avem atât de multe lucruri de făcut încât nu avem timp de supărare.
Acum trebuie să mergem să încurajăm, să dăruim, să ridicăm, să iubim şi să apreciem oamenii ce ne înconjoară.

a fi un copil al Domnului...

Insusi Duhul adevereste impreuna cu duhul nostru ca sun­tem copii ai lui Dumnezeu.
Romani 8,16
Siguranta sfinteniei este consecinta absolut fireasca a evenimentului nasterii din nou.
In pacatosul care a venit cu pocainta sincera la Isus si care a primit iertarea paca­telor prin credinta in jertfa de pe cruce, ia nastere o noua realitate minunata.
Tot atunci el primeste si Duhul Sfant care-i da certitudinea ca a devenit un copil al lui Dumne­zeu.
Poate intrebi plin de mirare:
Cum poti sa fii atat de sigur de acest lucru?
Dragul meu, nu numai ca poti sa stii, ci chiar trebuie sa stii:
aveti viata vesnica (1 loan 5,13).
Poate esti pe calea crestina de ani de zile si totusi nu ai siguranta mantuirii, nu ai siguranta iertarii pacatelor.
Cat de sarac esti atunci, in ciuda tuturor lucrurilor de care poa­te dispui!
Multi sunt de parere ca este fariseism sa afirmi cu in­credere ca esti un copil al lui Dumnezeu.
Putem insa sa contra argumentam:
 Daca marturisesc astazi cu toata fiin­ta mea ca am siguranta mantuirii, recunosc in acelasi timp ca nu inteleg acest lucru, deoarece sunt doar un pacatos.
 Am doar o explicatie pentru siguranta mantuirii mele:
Dumnezeu m-a iubit si pe mine si Si-a dat Fiul sa moara pe cruce pentru pacatele mele!

Citeste.....

Citeste si vei cunoaste;
 cunoaste si vei indragi; 
iubeste si vei fi gata de slujire;
 slujeste si vei cunoaste fericirea

să luăm aminte!

Toate drumurile care duc in iad sunt drumuri cu sens unic.

Iadul este adevarul inteles prea tarziu!

Pacatul fiecarui om este instrumentul pedepsei lui, iar nelegiuirea lui ii este transformata in propriu-i chin.

Chiar daca lacrimile fiecarui pacatos condamnat ar fi cat un ocean intreg, totusi luate impreuna toate aceste oceane nu ar putea vreodata sa stinga macar o scanteie a focului cel vesnic.

Cei osanditi vor sta in iad atata vreme cat lui Dumnezeu ii este dat sa stea in paradis.

Moartea a doua este continuarea mortii spirituale, intr-o alta dar nesfarsita existenta.

In iad, chiar si Evanghelia este o veste proasta.

Acela va avea iadul ca datorie, care nu a primit cerurile in dar.

Prea tarziu! sta scris pe portile Iadului. 

Dumnezeu nu are decat un iad si este al acelora pentru care pacatul a fost in mod obisnuit, un rai pe acest pamant!

Iesire- nu este un cuvant aflat in vocabularul iadului. 

Si tu vei fi un credincios intr-o buna zi (?!) .

Daca niciodata nu ai crezut pe pamant, vei crede pentru totdeauna in iad!

Iadul poate fi o locuinta. 

Dar cu siguranta, nu va fi un loc de odihna.

Oamenii nu se afla in iad fiindca Dumnezeu este maniat pe ei. 

Ei se afla in manie si-n intuneric, fiindca ei i-au facut luminii, care se revarsa fara incetare de la Dumnezeu, ceea ce i-a facut omul care si-a scos singur ochii!

Daca imi este teama de pacat, nu trebuie sa-mi fie teama de iad.

Stiti ce face Cerul sa fie Cer?

Comuniunea cu Dumnezeu. 

Dar stiti ce face Iadul sa fie Iad? 

Este separarea de Dumnezeu!

Cei pierduti, vor suferi vesnic satisfacerea dreptatii divine, insa niciodata nu o vor satisface.

Acelora care sunt pentru Dumnezeu niste pacatosi incorigibili (incapatanati), Dumnezeu le va fi un Judecator implacabil (incapatanat).

In iad, pacatosul va fi totdeauna pe moarte, dar nu va muri niciodata.

Iadul va fi rasplata aceluia care nu a primit Cerul in dar". 

Ziua Judecatii de Apoi este indepartata. 

Ziua Judecatii tale, este aproape!

Vei iubi precum Cristos!

Ai fost învăţaţă să trăiești în frică!
Tu știi și cunoști despre supravieţuirea celui mai bine adaptat, despre victoria celui mai puternic şi despre succesul celui mai inteligent.
 Se spune deosebit de puţin despre gloria celui mai iubitor.
Şi  astfel, te străduieşti să fii cel mai bine adaptată, cea mai puternică, cea mai inteligentă 
– într-un fel sau altul 
– şi, dacă în vreo situaţie nu eşti pe măsura aşteptărilor, ţi-e teamă că ai ceva de pierdut, pentru că ţi s-a spus că: 
-a nu fi pe măsura aşteptărilor, înseamnă a pierde.
Prin urmare, alegi desigur acţiunea sponsorizată de frică pentru că aşa ai fost învăţată.

Atunci când alegi acţiunea sponsorizată de dragoste, nu numai că vei supravieţui, nu numai că vei învinge, nu numai că vei avea succes. 

Atunci vei trăi gloria deplină, totală a Celui Care Eşti cu Adevărat, a celui care poţi fi.
Vei iubi precum Cristos!
Toate acţiunile tale sunt motivate la nivelul cel mai profund de una din cele două emoţii 
– frica sau dragostea.

 Există, într-adevăr, numai două emoţii 
– numai două cuvinte în limbajul sufletului.
Fiecare gând omenesc, fiecare acţiune umană se bazează fie pe dragoste, fie pe frică.

 Nu exista nici o altă motivaţie umană şi toate celelalte idei derivă din acestea două.

 Ele sunt, pur şi simplu, versiuni, diferite aspecte diversificate ale aceleiaşi teme.

 Acesta poate fi numit Gândul care Sponsorizează. 

Este fie un gând de dragoste, fie unul de frică. 

Este gândul din spatele gândului . 

Este primul gând.

 Este prima forţă.

 Este energia primară care conduce locomotiva experienţei umane.
Şi iată modul în care comportamentul uman produce o experienţă repetată după o experienţă repetată;

 este întotdeauna motivul pentru care oamenii iubesc, apoi distrug, apoi iubesc din nou:

 întotdeauna există această trecere de la o emoţie la alta.  Pentru că, primul lucru care ne îngrijorează după ce spunem

- “te iubesc”
 este dacă ni se va răspunde la fel.

 Şi, dacă ni se răspunde la fel, începem imediat să ne facem griji că vom pierde dragostea pe care abia am găsit-o.

 Şi, astfel, orice acţiune devine o reacţie.

 – apărare împotriva pierderii.

 Această realitate a dragostei bazate pe frică domină experienţa noastră de dragoste; 

-de fapt chiar o creează. 

Nu numai că nu ne vedem primind dragostea care este condiţionată, ne şi vedem dând-o în acelaşi mod.
Datorită gândurilor noastre (greşite) despre dragoste,
 noi ne condamnăm să nu o trăim niciodată în forma ei cea mai pură. 
Orice acţiune făcută de oameni se bazează pe dragoste sau frică şi nu numai cele care se referă la relaţiile umane. 

Decizii care afectează afacerile, industria, politica, religia, educarea tineretului, relaţiile sociale ale naţiunii tale, scopurile economice ale societăţii, alternative privind războiul, pacea, atacul, apărarea, agresivitatea, supunerea; hotărâri pentru a strânge averi sau a le risipi, a economisi sau a împărţi, a uni sau a divide 
– fiecare alegere liberă pe care o facem vreodată îşi are rădăcina într-unul dintre cele două gânduri posibile:

 -un gând de dragoste

 -sau un gând de frică.
Frica este energia care contractă, închide, se strânge în sine, o ia la fugă, se ascunde, acumulează comori, face rău. 

Dragostea este energia care se extinde, se deschide, trimite departe, stă pe loc, scoate la iveală, împarte cu alţii, vindecă. Frica ne înfăşoară corpurile în haine.

 Dragostea ne permite să stăm goi. 

Frica înhaţă şi acaparează tot ce avem, dragostea dăruieşte tot ce avem. 

Frica îmbrăţişează averi, dragostea îmbrăţişează pe cel iubit. Frica ţine strâns, dragostea dă drumul.

Frica înveninează, dragostea mângâie. 

Frica atacă, dragostea iartă.
Fiecare gând, cuvânt sau faptă omenească se bazează pe una sau cealaltă dintre emoţii. 

Nu avem nici o posibilitate de alegere, pentru că nu există altă variantă. 

Dar noi avem liberul arbitru în legătură cu ce să alegem dintre ele două…

să ne vindecăm pe noi înşine

Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!
Matei 7:5
 Făţarnicule, scoate întâi bîrna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.

Cuvinte dure spuse de Domnul Isus!
 Este cert să Isus nu a „bătut şaua să priceapă iapa”.
El a spus ceea ce a gândit, pentru că ceea ce a gândit era conform cu adevărul.
Pe Domnul Isus nu L-a interesat că foloseşte cuvinte incorecte din punct de vedere politic, că cuvintele Sale taie adânc, rănesc, provoacă sentimente dintre cele mai controversate.
El a mers întotdeauna la ţintă şi rar de tot a folosit vreun ocoliş.
Nu avea timp de pierdut în delicateţe verbale care nu spun nimic şi nu rezolvă nimic.

Cum i-ai putea spune altfel unui făţarnic, ca să nu se supere?
Este ca şi cum un medic şi-a consultat pacientul, acesta are cancer, şi medicul caută să-i spună frumos pacientului să nu se supere!
Nu va trebui până la urmă să rostească teribilele cuvinte „ai cancer”?
Nu e cu cât mai repede cu atât mai bine?
Ba da!
Şi atunci?
 De ce citim cuvintele acestea a Domnului Isus şi dăm din cap a dezaprobare?

Pentru că noi nu putem da în nimeni în nici un fel, fără a da mai întâi în noi înşine! Continuarea versetului 5 citat mai sus dovedeşte acest adevăr.
 De câte ori arătăm o pată pe cineva, descoperim dacă căutăm cu atenţie că şi ţeăsătura vieţii noastre este la fel de pătată.
 Cum spunea cineva, când arătăm pe cineva cu un deget, uităm că trei degete arată spre noi…

Societatea noastră este foarte tolerantă.
Ne este frică să spunem ce gândim, ca să nu supărăm pe cineva.
De aceea m-am mirat când zilele trecute, un fost baschetbalist a spus în gura mare într-un interviu la un post de radio că el urăşte homosexualii!
Am zis ascultand ştirile, iată un om care spune ce gândeşte!
Nu susţin că este bine să urăşti oamenii pentru păcatele lor;
păcatul trebuie urât iar păcătosul trebuie iubit!
Dar, câteodată câte un păcătos este atât de „una” cu păcatul său, încât cei doi se identifică.
Cum a fost Hitler cu nazismul, Stalin cu crima, Hugh Hefner cu pornografia, etc.

Eu nu zic că păcătoşii nu se pot pocăi, şi că nu trebuie să li se ofere mereu şansa de a se întoarce la Dumnezeu.
Dar unii dintre ei, nu o vor face niciodată!
Ei devin „răi” (Ps 119:115
 Depărtaţi-vă de mine, răilor…), nişte „fii ai pierzării” care depăşesc limitele oricărei posibilităţi de mântuire.
Inima lor se împietreşte şi nu mai pot fi mântuiţi.
Şi atunci, ei sunt vrednici de un sentiment ciudat, în care mila profundă este amestecată cu un dispreţ precaut.

În ciuda toleranţei societăţii noastre, de ce oare noi, creştinii suntem… intoleraţi?!
 De ce suntem consideraţi… făţarnici?
 Poate pentru că facem şi noi păcate asemănătoare celor condamnate în alţii!
Şi atunci, nu ar fi mai bine să începem ca, în timp ce continuăm să arătăm răutatea din societate şi din alţii, să începem să ne curăţăm propria noastră ogradă?
 Pentru că o viaţă curată şi trăită în lumină, este o mai mare acuzaţie la adresa întunericului decât o mie de cuvinte!
 Oricum, viaţa şi propovăduirea noastră trebuie fie să ducă la mântuire, fie să fie de mărturie.
 De aceea este imperativ ca, înainte de a vindeca pe cineva, să ne vindecăm pe noi înşine!

e un soţ ...........

Îl admir din toată inima fiindcă:

♥ iubeşte Adevărul. Îl iubeşte pe Isus Hristos şi de dragul Lui iubeşte şi adevărul. E foarte atent să rostească mereu numai adevărul.

♥ e născut din nou. Poate unii nu sunteţi familiarizaţi cu termenii ăştia, dar în viaţa lui a existat un moment de macaz, un moment când a ales să facă parte din Împărăţia lui Dumnezeu.

♥ e integru. Nu suportă ideea de compromis, de jumătate de măsură.

♥ nu e diplomat: nu spune oamenilor ce ar vrea aceştia să audă, ci le spune ceea ce trebuie să le spună.

♥ nu urmăreşte popularitatea, nu-l interesează să fie în centrul atenţiei celorlalţi. Pentru el centru e Hristos.

♥ are o credinţă simplă şi totuşi aşa de mare. Îl crede pe Dumnezeu pe cuvânt, nu se îndoieşte că El îi va purta de grijă. Lui şi familiei lui.

♥ nu-l interesează respectabilitatea, să fie bine văzut de oameni. E frământat însă permanent să fie văzut bine de Dumnezeu.

♥ când alţii îl judecă, nu-şi apără dreptatea. Nu împroaşcă în jur cu noroi.

♥ urăşte bîrfa.

♥ e un soţ şi un tată aşa de fain! E în stare să inventeze sute de poveşti...

♥ iubeşte Scriptura, o studiază şi o împărtăşeşte şi altora.

♥ e polivalent: repară orice lucru, cântă la diferite instrumente, dar mai şi compune versuri .

♥ e deschis la schimbare în orice domeniu din viaţa lui în care observă nevoia de schimbare.

Ei, aş putea continua............

Slava lui Dumnezeu

Slava lui Dumnezeu se poate vedea in primul rand in lucrarile mainilor Lui si anume in creatia Lui.Psalmistul David in Psalmul 139 versetul 14 spune vazand lucrarea mainilor Domnului si in mod special omul, in felul urmator: "Te laud ca sunt o faptura asa de minunata, minunate sunt lucrarile Tale,si ce bine vede sufletul meu lucrul acesta".
Chiar lucrurile care ni se par neinsufletite vorbesc despre slava lui Dumnezeu.Ascultati ce zice acelasi David in Psalmul 19 versetul 1: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si intinderea lor vestesc lucrarea mainilor Lui" in armonie cu acest verset este si Psalmul 29 versetul 9 "In locasul lui Dumnezeu totul striga: Slava!"
Nu numai ca vedem in creatie slava lui Dumnezeu ci vedem chiar creatia slavind pe Cel ce la creat.Ioan apostolul are o revelatie in sensul acesta in cartea Apocalipsei capitolul 4 versetele 8-11 unde el vede pe Dumnezeu pe scaunul Lui de domnie din ceruri inconjurat de ingeri si de fapturile ceresti care dau glorie Creatorului lor.Versetul 11 ne spune asa: "Vrednic esti Doamne, Dumnezeul nostru, sa primesti slava, cinstea si puterea, caci Tu ai facut toate lucrurile, si prin voia Ta stau in fiinta si au fost facute (create)".
Ce mare adevar cantau ingerii, cele 4 fapturi vii si cei 24 de batrani care cadeau, se inchinau inaintea Domnului si isi aruncau cununile de aur de pe capul lor inaintea scaunului de domnie etern din ceruri.Sa stam noi oare nepasatori in rugaciunile noastre, in al lauda, slavi pe Dumnezeu pentru tot ce a facut el pentru noi? Nu! Ci vom da toata slava Celui ce merita slava pentru ca El cere aceasta de la noi ca faptura a mainilor Lui. El nu accepta sa dam glorie altcuiva.In cartea profetului Isaia capitolul 42 versetul 8 Domnul glasuieste asa: "Eu sunt Domnul, acesta este Numele Meu; si slava Mea n-o voi da altuia nici cinstea mea idolilor".In Isaia 48 versetul 11 se spune cam acelas lucru: "Nu voi da altuia slava Mea".Slava lui Dumnezeu am zis ca se poate vedea in lucrul mainilor Lui, in capodoperele Lui si am aratat ca si creatia trebuie sa intoarca slava Celui care merita si care cere lucrul acesta.Slava lui Dumnezeu se mai poate vedea si in caracterul Lui descoperit in Sfintele Scripturi.Tot profetul Isaia in capitolul 48 versetul 9 reda cuvintele lui Dumnezeu care suna astfel: "Din pricina Numelui Meu sunt indelung rabdator, pentru slava Mea ma opresc fata de tine ca sa nu te nimicesc".Ce slavit Dumnezeu avem care din pricina gloriei Lui se opreste sa ne pedepseasca de multe ori pentru abaterile noastre, desigur daca ne caim si ne indreptam caile si faptele noastre.In cartea Exodului capitolul 33 versetul 18, Moise omul lui Dumnezeu cere ca Domnul sa-i arate slava Lui: "Arata-mi slava Ta!".Ce indraznet este acest Moise si totusi Dumnezeu nu se supara pe el si I se descopera in gloria Lui.Deci slava lui Dumnezeu sta in caracterul Lui.Dumnezeu are un caracter perfect de aceea am spus ca slava Lui sta in caracterul Lui.In Exod capitolul 34 versetul 6 Dumnezeu raspunde la cererea lui Moise de a-i arata slava Lui prin urmatoarele cuvinte: "Si Domnul a trecut pe dinaintea lui si a strigat: Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de indurare si milostiv, incet la manie (indelung rabdator) plin de bunatate si credinciosie." versetul 7: "Care Isi tine dragostea...".
Cu alte cuvinte Dumnezeul nostru i-a aratat slava Lui acestui om temator de Dumnezeu si slava lui a constat tocmai in caracterul Lui minunat.Insa gloria lui Dumnezeu s-a manifestat si se manifesta cel mai real, deplin, plenar, prin Fiul Lui, Domnul nostru Isus Hristos.Ascultati ce spune autorul epistolei catre Evrei in capitolul 1 versetul 3: "El (Isus) care este oglindirea Slavei Lui (a lui Dumnezeu Tatal) si intiparirea (copia fidela) fiintei Lui".Si apostolul Ioan in Evanghelia lui capitolul 1 versetul 14 il descrie si el pe Domnul Isus ca slava Tatalui, adica prin Domnul Isus putem vedea, gloria lui Dumnezeu.Iata ce spune versetul in cauza: "Si cuvantul s-a facut trup (este vorba de Domnul Isus) si a locuit printre noi (si-a facut cortul printre noi) plin de har si adevar si noi am privit slava lui, o slava intocmai ca slava singurului nascut din Tatal".Dumnezeu Tatal a gasit cu cale la sfarsitul vremurilor sa-si descopere slava Lui intr-un mod mult mai minunat ca lui Moise si anume trimitand pe Fiul Sau in lumea noastra perena.In Coloseni capitolul 1 versetul 15 citim: "El(Isus) este chipul Dumnezeului nevazut cel intai nascut (in sensul ca are intaietatea sau nascut din vesnicie) din toata creatia.La fel in versetul 19 citim: "Caci Dumnezeu (Tatal) a vrut ca toata plinatatea (inclusiv slava Lui) sa locuiasca in Isus".In capitolul 2 versetul 9 se spune: "Caci in Isus locuieste trupeste, toata plinatatea Dumnezeirii (chiar si gloria)".
Datorita caracterului ireprosabil al Domnului Isus ca om (dar El era si Dumnezeu in acelasi timp), Dumnezeu Tatal l-a inaltat nespus de mult ca in Numele Lui sa se plece orice genunchi (aviz celor care nu se mai roaga in pozitia genunchi).Desi Domnul avea slava Tatalui un atribut de baza al Lui a fost smerenia.El insusi a declarat ca "este bland si smerit cu inima".
Smerenia fratilor aduce totdeauna cu ea slava si har din partea Domnului Dumnezeu.Asta inteleg eu din pasajele prezentate din Filipeni si din Matei, referitor la caracterul Domnului Isus.Asa sa ne ajute Domnul sa facem si noi in relatia cu Dumnezeu, cu fratii si cu toti oamenii ca sa putem capata slava Domnului Isus inca aici pe acest pamant intr-o oarecare masura, iar in vesnicii sa primim din plin slava Domnului Isus.Sa nu uitam niciodata ca suntem creatia Domnului, ba mai mult suntem copiii Lui prin rascumparare si infiere si ca suntem datori prin viata noastra sa demonstram ca avem statutul acesta de fii si fiice care raspandesc mireasma cunostintei Lui.In psalmul 67 ni se spune ca noi beneficiem de lumina Domnului ca noi la randul nostru sa luminam pe alti oameni si sa-i determinam sa doreasca si ei sa aiba parte odata de slava lui Dumnezeu.Domnul sa ne ajute pe noi sa fim astfel de oameni iar pe cei ce ne vor vedea felul nostru de viata curat si in temere de Domnul sa ii sensibilizeze Domnul, sa se intoarca si ei la Facatorul lor.Amin!

El face asta spre binele tău.

Nu fi așa de supărat când se spun lucruri despre tine.
Lasă lumea să vorbească,tu caută să faci voia Lui Dumnezeu.
Niciodată nu vei putea să-i mulțumești pe deplin pe oameni și nici nu merită efortul chinuitor de a face asta.
Pentru fiecare cuvânt rău spus împotriva ta ,pacea liniștită și părtășia încântătoare cu Dumnezeu vor fi răsplata ta .
Iubește-ți aproapele,fără să te aștepți la prietenia lui.
Oamenii vor veni și vor pleca,lasă-i să facă ce le place.
Caută-L numai pe Dumnezeu, El te va mângâia sau te va face să suferi prin intermediul oamenilor și al împrejurărilor .
El face asta spre binele tău.

-mai întâi!

Fraţilor, voim să vă aducem la cunoştinţă harul pe care l-a dat Dumnezeu în Bisericile Macedoniei. În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare şi sărăcia lor lucie, au dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor. 

Vă mărturisesc că au dat de bună voie, după puterea lor, şi chiar peste puterile lor. Şi ne-au rugat cu mari stăruinţe pentru harul şi părtăşia la această strângere de ajutoare pentru sfinţi.

 Şi au făcut aceasta nu numai cum nădăjduisem, dar s-au dat mai întâi pe ei înşişi Domnului, şi apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu.

Viaţa ne cere atât de mult! 

Mintea ne este într-o continuă nelinişte, şi munceşte mereu, chiar şi în clipele când nu ar trebui să se concentreze la altceva sau la altcineva, decât asupra lui Dumnezeu: la rugăciune.

 Nu te-ai „prins” niciodată asupra faptului? 

Adică, începi să te rogi plăcut Domnului, şi-n câteva minute, eşti tot pe genunchi, gura-ţi rosteşte rugăciunea, dar mintea ta este în altă parte. 

Te-ai gândit la ceva, poate ceva chiar necesar rugăciunii, cum ar fi de exemplu pentru unul dintre copiii tăi… Apoi ai început să călătoreşti cu mintea…

 la ceilalţi copii, la cât de diferiţi sunt ei, la oare ce-o fi făcut la şcoală, oare ce-o fi în viaţă, oare… oare…

 Îţi dai seama de ceea ce se întâmplă, că gura se roagă Domnului dar mintea nu mai e acolo, îţi ceri iertare şi-ţi aduci înapoi mintea la Domnul. 

Psalmistul spune aşa:

 Psalmi 118:27

Legaţi cu funii vita pentru jertfă, şi aduceţi-o până la coarnele altarului! 

Adică, ceea ce trebuie jertfit nu vine de bună-voie la altar, dar câteodată trebuie adus chiar şi cu forţa!

Apoi suntem atât de solicitaţi, chiar şi pentru lucrarea lui Dumnezeu: 

-luni seara adunarea grupei de rugăciune la care aparţinem, 

marţi seara studiu biblic cu bărbaţii, 

miercuri seara repetiţie de orchestră, 

joi seara repetiţie de cor,

 vineri seara e pentru familie (mergem la cumpărături cu căţel şi purcel!), 

sâmbătă dimineaţa e micul dejun al bărbaţilor la adunare, 

sâmbătă seara este sfat frăţesc…. 

Duminica de dimineaţa pâne seara suntem ocupaţi „în via Domnului”

Modifică după caz programul de mai sus, şi vei constata că nu-i departe de adevăr.

Pe deasupra, trebuie să muncim ca să avem ce mânca, şi să ne putem plăti ratele.

 Şi să mai dăm bani şi la biserică! 

Unii dintre noi slujesc Domnului şi-n alte capacităţi:

 lideri de celule,

 de grupe de rugăciune, 

de lucrare cu tineretul, 

membrii în comitet 

sau comisii, etc. 

Trebuie să ne pregătim să dăm îndemnuri la timpul de rugăciune, sau să luăm cuvântul la şcoala duminicală. Viaţa noastră este „stoarsă” mereu de când ne-am predat Domnului, nu-i aşa?

 Suntem de două ori mai ocupaţi decât înainte de a ne pocăi! 

Şi tot 24 de ore avem pe zi! 

Oare cât va mai dura?

 Oare cât mai putem rezista?
Vreau să propun gândirii noastre în aceste rânduri că toate acestea sunt necesare, probabil, dar că noi ne avântăm în a ne îngriji de multe lucruri, şi uităm de unicul lucru care trebuieşte

Luca 10:40-42

Marta era împărţită cu multă slujire, a venit repede la El, şi I-a zis: „Doamne, nu-Ţi pasă că soră-mea m-a lăsat să slujesc singură?

Zi-i, deci, să-mi ajute.

” Drept răspuns, Isus i-a zis:

 „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua”

 E atâta efort şi zvârcolire din partea noastră, dar suntem NOI cei care ne chinuim, NOI cei care ne sacrificăm, NOI!

 În puterea noastră, în firea noastră pământească. 

Ce propun în schimb? 

Să nu mai facem nimic, să ne retragem din toate activităţile? 

Şi atunci, cine le va mai face?

Nu, nicidecum nu propun asta!

Propun ca să începem chair mâine să punem deoparte un timp cu Domnul. 

Un timp de cercetare, de curăţire lăuntrică, de predare A NOASTRĂ  MAI ÎNTÂI DOMNULUI! 

Asta au făcut macedonienii, ne spune Pavel

S-au dat ei înşişi mai întâi Domnului.

 Din aceasta predare, va reieşi o slujire NUMAI acolo unde ne vrea Domnul, şi nu în toate activităţile în care sunte implicaţi azi cu firea pământească.

 Viaţa noastră nu va fi împovorată de ceea ce ne cere Domnul (aminteşte-ţi că „jugul Lui este uşor”!) ci ,va fi cheltuită în mod folositor, la maxim, şi însuşi Domnul va revărsa prin noi puterea Sa, lucrarea Sa, aşa cum vrea El, unde vrea El. 

O astfel de predare nu este ceva ce vom face o dată pentru totdeauna, ci vom începe fiecare zi astfel: --------Doamne, mă predau Ţie azi… condu-mi Tu paşii, călăuzeşte-mă Tu, trăieşte Tu prin mine. 

-Arată-mi Tu ce trebuie să fac, ce e important, unde să mă duc, ce să spun. 

Vei fi mult mai eficient în ceea ce faci, pentru că Domnul va face prin tine, şi El va face mereu chiar şi ceea ce este imposibil, ca la macedonieni:

- dintr-o sărăcie „strălucitoare” au dat extraordinar de mult.
Dar activităţile înainte de predarea totală sunt echivalentul punerii carului înaintea cailor… şi asta ne va termina energiile şi ne va aduce frustrare fizică, psihică şi spirituală. 

Să învăţăm deci puterea acestor cuvinte şi să nu ne fie frică să le folosim: 

-mai întâi!

Alegerea e a ta!

Visele,speranţele,dorinţele,planurile tot ceea ce ţine de viitor ne face să ne gândim la ceea ce vom face,pe unde vom ajunge şi cum ne vom simţi.
"Oare voi locui  în casa  visată?
Oare voi fi un om de afaceri,sau voi ajunge un muncitor?
Iar la sfârşit ajungem prin a spune :
-.."dar oricum astea-s doar vise,sunt sigur că voi fi un nimeni,la urma urmelor de ce să mă încred în Dumnezeu dacă El vrea să fiu trist?
-Şi din păcate,suntem din nou amăgiţi de Satana,cel care este tatăl minciunii şi răcneşte ca un leu.
De multe ori suntem optimişti şi ne încredem în Dumnezeu,credem în planurile Sale binecuvântate cu privire la viaţa noastră,dar în ultimul gând sfârşim prin a fi amăgiţi,sfârşim în
- "să ne mulţumim aşa cum suntem,că oricum nu o 'fi nimic",iar apoi uităm de Dumnezeu şi de promisiunile Sale măreţe.
Nu mai credem că El chiar poate să facă ceva cu viaţa noastră şi ne lăsăm în voia sorţii.
Ajungem prin a crede că viaţa este formată doar din oameni răi şi din greutăţi.,iar acea fericire ţine doar câteva clipe.
Cu toţii trecem prin astfel de stări şi suntem supuşi acestor dileme.
Aş vrea însă că azi să vă încredeţi în Dumnezeu cu toată fiinţa voastră,să Îl lăsaţi pe El să Îşi facă planul şi să viseze pentru voi cele mai frumoase vise.
Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit,astfel de lucruri vrea Dumnezeu să îţi dea dacă eşti dispus să le accepţi.
Poate acum te afli într-o stare fără speranţă,poate treci printr-o încercare,dar eu te rog să nu îţi pierzi niciodată speranţă,să te încrezi în El şi să visezi!
Nu poate dumnezeul veacului acestuia.
Acela care a creat miliardele de galaxii, Acela care a creat atât de frumos întreg cerul în toată splendoarea sa,şi Acela care te-a creat şi pe tine sigur poate să te ajute.
Nu te mai lua după vocile care îţi spun să nu crezi,care îţi spun că Dumnezeu nu este atât de minunat precum se spune şi care te amăgesc,căci toate acestea sunt de la Satana care vrea să-ţi ia şi ultima fărâmă de credinţă pe care o ai.
Să nu uiţi să crezi în Dumnezeu.
Deşi uneori suntem trecuţi prin încercări,acestea sunt pentru a ne modela.
Să nu uităm căci toate lucrurile lucrează înspre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi că Dumnezeu a făcut orice lucru frumos la vremea lui.
Poate lumea să ne despartă de dragostea Sa?
Tu pe cine vei crede?
Pe acela care te întristează,
ori Cuvântul Său?
Alegerea e a ta!
Dumnezeu îţi poate transforma visele în realitate în modul în care tu te apropii şi te încrezi în El.
Tu nu poţi face nimic fără El.
Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului şi El nu te va părăsi.
El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit!