Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!
Matei 7:5
Făţarnicule, scoate întâi bîrna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.
Cuvinte dure spuse de Domnul Isus!
Este cert să Isus nu a „bătut şaua să priceapă iapa”.
El a spus ceea ce a gândit, pentru că ceea ce a gândit era conform cu adevărul.
Pe Domnul Isus nu L-a interesat că foloseşte cuvinte incorecte din punct de vedere politic, că cuvintele Sale taie adânc, rănesc, provoacă sentimente dintre cele mai controversate.
El a mers întotdeauna la ţintă şi rar de tot a folosit vreun ocoliş.
Nu avea timp de pierdut în delicateţe verbale care nu spun nimic şi nu rezolvă nimic.
Cum i-ai putea spune altfel unui făţarnic, ca să nu se supere?
Este ca şi cum un medic şi-a consultat pacientul, acesta are cancer, şi medicul caută să-i spună frumos pacientului să nu se supere!
Nu va trebui până la urmă să rostească teribilele cuvinte „ai cancer”?
Nu e cu cât mai repede cu atât mai bine?
Ba da!
Şi atunci?
De ce citim cuvintele acestea a Domnului Isus şi dăm din cap a dezaprobare?
Pentru că noi nu putem da în nimeni în nici un fel, fără a da mai întâi în noi înşine! Continuarea versetului 5 citat mai sus dovedeşte acest adevăr.
De câte ori arătăm o pată pe cineva, descoperim dacă căutăm cu atenţie că şi ţeăsătura vieţii noastre este la fel de pătată.
Cum spunea cineva, când arătăm pe cineva cu un deget, uităm că trei degete arată spre noi…
Societatea noastră este foarte tolerantă.
Ne este frică să spunem ce gândim, ca să nu supărăm pe cineva.
De aceea m-am mirat când zilele trecute, un fost baschetbalist a spus în gura mare într-un interviu la un post de radio că el urăşte homosexualii!
Am zis ascultand ştirile, iată un om care spune ce gândeşte!
Nu susţin că este bine să urăşti oamenii pentru păcatele lor;
păcatul trebuie urât iar păcătosul trebuie iubit!
Dar, câteodată câte un păcătos este atât de „una” cu păcatul său, încât cei doi se identifică.
Cum a fost Hitler cu nazismul, Stalin cu crima, Hugh Hefner cu pornografia, etc.
Eu nu zic că păcătoşii nu se pot pocăi, şi că nu trebuie să li se ofere mereu şansa de a se întoarce la Dumnezeu.
Dar unii dintre ei, nu o vor face niciodată!
Ei devin „răi” (Ps 119:115
Depărtaţi-vă de mine, răilor…), nişte „fii ai pierzării” care depăşesc limitele oricărei posibilităţi de mântuire.
Inima lor se împietreşte şi nu mai pot fi mântuiţi.
Şi atunci, ei sunt vrednici de un sentiment ciudat, în care mila profundă este amestecată cu un dispreţ precaut.
În ciuda toleranţei societăţii noastre, de ce oare noi, creştinii suntem… intoleraţi?!
De ce suntem consideraţi… făţarnici?
Poate pentru că facem şi noi păcate asemănătoare celor condamnate în alţii!
Şi atunci, nu ar fi mai bine să începem ca, în timp ce continuăm să arătăm răutatea din societate şi din alţii, să începem să ne curăţăm propria noastră ogradă?
Pentru că o viaţă curată şi trăită în lumină, este o mai mare acuzaţie la adresa întunericului decât o mie de cuvinte!
Oricum, viaţa şi propovăduirea noastră trebuie fie să ducă la mântuire, fie să fie de mărturie.
De aceea este imperativ ca, înainte de a vindeca pe cineva, să ne vindecăm pe noi înşine!
