Nu este
un merit, un efort personal sau o strădanie religioasă a omului.
De fapt, a
confunda credinţa cu cele menţionate mai sus, indică o bază legalistă a
legăturii cu Dumnezeu şi a vieţii spirituale, şi nu o
autentică relaţie cu Dumnezeu bazată pe credinţă şi pe meritul lui Isus
Hristos.
O astfel de "credinţă" este o urâciune şi o amăgire,
respinsă de Dumnezeu.
Ea este o ispitire a harului Său îmbelşugat care ne-ar
"dărui-o fără plată" în schimbul acceptării de către noi a neprihănirii
lui Hristos în locul neprihănirii de sine.
Este necesară reafirmarea permanentă
a acestui adevăr fundamental, fiindcă omul, în rebeliunea sa împotriva lui
Dumnezeu, rămâne totuşi o fiinţă incurabil religioasă care caută să-şi
satisfacă acest instinct prin a-şi crea propriile divinităţi şi crezuri
compatibile cu acestea.
Pe acestea le preferă, negreşit, în favoarea
Dumnezeului Celui Viu, fiindcă aceste marionete îi permit lui să tragă sforile
şi să evite orice constrângere rezultată din vreo obligaţie morală faţă de ele.
