biserica cu(minte) si fara inima
Da, asta au devenit unele biserici:
un cap uriaş.
Un trup firav pe care se bălăngăne un cap gigantic.
Picioare bolnăvicioase şi fără putere, de când nu au mai ascultat de porunca:
-„duceţi-vă!”
Mâini paralitice, de când s-au adunat mereu spre trup şi nu dinspre trup.
Dacă vizitezi biserici, şi te uiţi prin buletinele lor, ce găseşti? -Păi, nu lipseşte;
- „declaraţia de credinţă” a bisericii.
Adică, să se ştie că noi nu suntem eretici, şi credem în ceea ce trebuie!
-îmi amintesc de credinţa unuia, care a fost întrebat, în ce crede?
-În ce crede biserica mea!
a răspuns el.
-Şi ce crede biserica ta?
- O, biserica mea, crede ca mine!
-Şi ce crezi tu şi crede biserica ta?
-Biserica mea şi cu mine, credem la fel!
De asemenea, nu lipseşte câte o predicuţă, un mesaj al păstorului, o povestioară înduioşătoare, o schiţă de predică care, de importantă ce era trebuia musai să fie introdusă în bolentin.
Apoi, avem anunţuri:
-cutare vinde o maşină, altul caută de lucru, unul dă de lucru, unul vinde o casă, etc.
Avem şi anunţuri ale bisericii, de obicei serviciile săptămânii viitoare.
Apoi, dacă e vreun picnic, sau vreo tabără, sau alte activităţi de felul acesta (micul dejun al bărbaţilor, al femeilor, se caută un nou învăţător de Şcoală duminicală, etc).
Dar i-a caută prin bisericile pe care le vizitezi vreun program al bisericii îndreptat către comunitatea, către săraci, defavorizaţi ai sorţii, bolnavi, neputincioşi, bătrâni, orfani şi alţii?
Nema.
Nada.
Zilch.
Nimic.
Asta am devenit.
Totul pentru noi, şi cât mai mult din ceea ce e pentru noi, dedicat minţii noastre.
În Matei 25, Isus repetă celor de la stânga
- nu ați făcut,
şi celor de la dreapta
-ați făcut.
Asta este diferenţa.
Şi-ntre cele două puncte, distanţa infinitului.
Ne place povestirea cu Samariteanul milos, dar nu ne place să fim Samariteanul milos.
O putem întoarce pe dos şi pe faţă, o răsucim şi-o sfârtecăm pentru a o face înapoi teafără, o hermeneutizăm şi-o escatologim, rămânem cu gura căscată la bunătatea samariteanului, arâtâm cu degete ameninţătoare pe preot şi levit;
apoi ne comportăm ca cei incriminaţi.
Avem mintea lui Christos, dar ne lipseşte inima Lui!
Doamne fereşte să vină cineva să ne arate adevărul.
Mai ales nouă, bisericilor româneşti din străinătăţuri, nouă care rămânem un ghetto, un club, o minoritate cu atât mai ridicolă cu cât vrem să rămânem o minoritate!
Noi nu putem da de mâncare la oamenii străzii, pentru că ei nu vor pricepe mâncarea românească!
Pardon?
Nu putem îmbrăţişa un străin, hrăni un orfan, îmbrăca o văduvă, pentru că ;
Situaţia economică contemporană e o ocazie unică îngăduită de Dumnezeu pentru ca biserica să-ţi întărească şi mâinile şi picioarele.
Să se facă în sfârşit ceva!
Bisericile ce vor reuşi să iasă din carapace, vor avea parte de o vizitare deosebită a lui Dumnezeu.
Celorlalte, le va exploda capul de atâta ştiinţă, dar nu-i va păsa nimănui decât poate Domnului, care ar vrea să fie CAP al Bisericii, pentru a trăi prin picioarele şi mâinile noastre
