Suntem creați să împărtășim iubirea, să nu trăim în singurătate.
Dar, încercând să umplem această nevoie, inversăm prioritățile...păstram florile, chiar și uscate, ”aruncând”(ignorând) oamenii care ni le-au dăruit. Isus spune:
”...strecurați țânțarul si înghițiți cămila...”(Matei 23:24)
Uităm să ne iubim real unii pe alții fără nevoia de clipe prinse în rame, ci de momente rămase eterne în inimi.
Uităm să ne iubim real unii pe alții fără nevoia de clipe prinse în rame, ci de momente rămase eterne în inimi.
Ignorăm comorile adevărate, pe noi înșine, ne sacralizăm insensibilitatea , încercând să nu părem ridicoli în fața celorlalți, fiind prea sentimentali.
Ne-am ucis cuvintele de bine de pe buze, să nu cumva să ne jignim rațiunea sau imaginea.
Dincolo de atitudini, de gesturi, există o adevărată comunicare;
cuvinte care nu se vor spuse de teama confruntărilor.
Uităm să iubim pentru că ne-am obișnuit cu clișeele vieții altora, fără să ne asumăm propria trăire.
Uităm să ne trăim iubirea, mulțumindu-ne cu surogate, cu florile uscate, care la vremea lor și-au împlinit destinul.
Ele pot fi mulțumite: și-au atins scopul existenței.
Nu zic să refuzăm florile, dar să nu uităm ce e mai important:
OAMENII, și că uneori, gesturile au nevoie să fie însoțite și de cuvinte...
Tu, care ai fost creat să iubești, ești împlinit?
Tu, care ai fost creat să iubești, ești împlinit?
