Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete, dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.
Ioan 4.13,14
Samariteanca cu care vorbea Domnul la fântâna din Sihar, era un obiect al milosteniei Domnului nostru. Toate gândurile ei se roteau în jurul nevoilor pământeşti şi a împlinirii poftelor ei. Samariteanca era expusă pierzării. Ea îşi împărţea traiul cu toţi oamenii fireşti, care sunt în această lume fără nădejde deoarece au părăsit izvorul de apă vie şi şi-au făcut „puţuri crăpate care nu ţin apa" (Ier. 2.13) ca să-şi astâmpere setea. Chiar şi fântâna din Sihar, pe care a săpat-o Iacov, putea să astâmpere cerinţele trupeşti pentru o bucată de vreme fiind nevoie să scoată apă de fiecare dată.
Dar acum Domnul Isus se ocupă de această femeie pentru ca, mai întâi să trezească în ea necesitatea binecuvântărilor a cărui izvor este însuşi Dumnezeu. Osteneala Domnului nu a fost în zadar, deoarece femeia samariteanca a fost pusă în lumina lui Dumnezeu unde şi-a văzut viaţa ei plină de vinovăţie şi de păcat. Ce întuneric o fi fost în viaţa ei şi ce efect a avut când lumina a pătruns în ea! Nu s-a mai gândit la ulciorul ei şi a fugit repede în oraş să mărturisească despre un om care i-a spus tot ce a făcut. Setea trupească a uitat-o, ea a devenit un izvor de apă care ţâşneşte în viaţa veşnică.
Dacă ai de gând să înaintezi în viaţa creştină, să te bucuri mai mult de viaţa dumnezeiască şi să-L cunoşti şi mai mult pe Isus, retrage-te în pustiul inimii tale, şi astfel golul din inimă să fie umplut de El. El să-ţi fie singura hrană, Mana din pustie.
