Maranata.
Cineva care ştie mereu să ierte şi să iubească.
Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. Cearta a început după o mică neînţelegere şi a luat amploare, până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de tăcere.
Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.
- Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta.
- Da, a zis fratele mai mare, chiar bine! Am ceva de lucru pentru dumneata.
Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu...Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic.
Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd!
Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata.
Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba.
Uimit de ceea ce vedea, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată.
Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu.
Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, a alergat spre fratele mai mare, l-a îmbrăţişat şi i-a spus:
- Eşti un om deosebit! Să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!
...Şi s-au iertat.
Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece într-ale sale.
- Aşteaptă, stai! i-a zis fratele cel mare.
Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata...
- Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit...
