Guvernatorul cetății era pentru pace, numai că preotul (cetatea respectivă se închina zeilor) și comandantul oștilor (acesta, orgolios din fire, dorea să demonstreze că armata lui e pregătită să învingă), doreau războiul. Într-o zi, trecând pe lângă soldații care se antrenau, guvernatorul aude următorul dialog.
Un soldat îl întreabă pe comandant:
- Care dintre noi, care dintre armate este mai pricepută în mânuirea spadei? Noi sau cei de afară?
Comandantul răspunde:
- Mâine dimineață, în zori, să te duci la marginea muntelui, să alegi acolo o stâncă și să îi vorbești urât.
- Dar de ce să fac asta? întreabă soldatul nedumerit. Stânca nu-mi poate răspunde!
- Atunci, atac-o cu spada.
- Și spada se va rupe, spune soldatul. Nu asta am vrut să știu; am întrebat cine e cel mai bun în mânuirea spadei.
- Cel mai bun e acela care se aseamănă cu o piatră, îi răspunde comandantul. Cel care, fără a scoate spada din teacă, reușește să-i convingă pe ceilalți că nimeni nu-l poate învinge.
Auzind acest răspuns, guvernatorul gândește: Comandantul e un înțelept. Dar când orgoliul strălucește prea tare, orice înțelepciune se întunecă.
