După toate câte se întâmpla fiecare avem nevoie să lăsăm frământarea la o parte și să ne continuăm slujirea.
Desigur,
undeva printre gândurile noastre sunt întrebările legate de cum îți
sfârșești alergarea și care este manifestarea puterii lui Dumnezeu între
oameni.
Cu
privire la prima, trebuie să ne rugăm ca mai ales la sfârșit să fim
vrednici de a fi urmați, iar în ce privește a doua avem nevoie de un
discernământ activ, deschis suveranității lui Dumnezeu.
După astfel de evenimente trebuie să fim mai flămânzi după cercetarea Scripturilor și aplicarea lor în vremea de azi.
Trebuie
să fim mai disciplinați în a ne modela ideile după adevărul revelat în
Cuvântul scris care depune mărturie despre Cuvântul întrupat.
Trebuie să fim mai aspri cu trupurile noastre, ca după ce am propovăduit altora noi înșine să nu fim lepădați.
Ne continuăm slujirea știind că Diavolul nu a murit, dar nu suntem
preocupați de uneltirile lui, deși nu suntem în necunoștință de ele.
Slujim pe Cristos în Biserica și Împărăția lui nefiind fascinați de întuneric, ci iubind lumina.
Nu punem accent pe lucrările Celui rău, ci pe lucrările lui Cristos.
Tânjim după puterea lui Dumnezeu, dorind ca ea să fie revărsată din plin peste noi toți.
Practicăm cu bucurie rugăciunea permanentă.
Slujim știind că teologia este un demers comunitar, nu unul solitar.
Trebuie să vedem cât mai limpede și să știm ce credem.
Durerea
și bucuria nu sunt stări incompatibile, iar suferința și martirajul nu
sunt vestigii ale domniei Satanei, ci sunt dintre cele mai eficiente
instrumente ale lui Dumnezeu în transformarea noastră și în creșterea
bisericii.
Nimic nu trebuie să ne distragă atenția de la cele esențiale:
-credința, nădejdea și dragostea .
Să iubim pe Dumnezeu și pe toți oamenii, dovedind astfel că Duhul Sfânt rodește în noi caracterul Fiului lui Dumnezeu.
