Totul vine de la El.

Dumnezeu are o grijă specială să demonstreze că omul nu are nici o parte în obţinerea neprihănirii divine.
Totul vine de la El.
 Cu cât înţelegi aceasta mai mult cu atât Îl vei slăvi în viaţa ta.
 Avraam este cel care a menţionat prima dată aceasta.
 El a fost patriarhul (tatăl) evreilor.
Dumnezeu a destinat originea poporului Israel din descendenţii lui Avraam.
 Iudeii se lăudau cu acest fapt.
Ei chiar au folosit aceasta în cearta lor cu Domnul Isus.
 Ei au spus:
-“noi suntem fiii lui Avraam” (Ioan 8:33).
Ei credeau că, a fi descendenţi ai lui Avraam, era un mare privilegiu.
După toate acestea, lor le fuseseră date promisiunile.
În plus, Legea fusese prea dificilă pentru ei, ca să o  ţină, dar Dumnezeu i-ar binecuvânta oricum, (cel puţin aşa cred ei) pentru că sunt urmaşii lui Avraam.
Dar aceasta nu se potriveşte.
Tu şi cu mine nu suntem binecuvântaţi pentru că strămoşii noştri erau binecuvântaţi.
Dacă strămoşii noştri erau binecuvântaţi, este din cauză că ei personal se încredeau în Dumnezeu.
Noi deasemenea primim binecuvântarea doar prin relaţia fiecăruia personală cu Dumnezeu.
Acesta a fost cazul lui Avraam şi aşa este şi cu urmaşii lui.
Scriptura zice:
-“Şi Avraam a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i-a fost socotită ca neprihănire”.
Obiectul credinţei nu este un om, ci Cuvântul clar al lui Dumnezeu.
În Geneza 15 Dumnezeu a promis lui Avraam un moştenitor şi urmaşi numeroşi.
Avraam a crezut aceasta chiar dacă, omeneşte vorbind, nu mai era posibil să aibe copii.
El şi Sara erau prea bătrâni pentru aceasta, dar el tot avea încrede că Dumnezeu îşi va îndeplini promisiunea. Această credinţă i s-a socotit ca neprihănire.
Când Dumnezeu urma să îşi îndeplinească promisiunile, el nu aştepta ca Avraam să Îl ajute în vreun fel. Dacă Avraam ar fi putut să-L ajute, el ar fi meritat un fel de plată pentru că lucrase pentru aceasta.
Aşa cum a fost cu Avraam, este şi cu tine.
Tu eşti îndreptăţit prin credinţă.
Tu nu vei primi onoruri, doar Dumnezeu este slăvit.
 Fericirea ta constă în a primi neprihănirea lui
Dumnezeu, făra să fi depus vreun efort pentru ea.
În Psalmul 32, David vorbeşte despre neprihănirea obţinută fără eforturi personale.
Citeşte în versetul 5,unde el spune:
-“Atunci mi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea.
Am zis:
-“Îmi voi mărturisi   Domnului   fărădelegile’”.
Şi Dumnezeu ce face?
-“Şi Tu mi-ai iertat vina păcatului meu”.
Dacă ne recunoaştem păcatele în loc să le acoperim, atunci Dumnezeu face exact reversul.
 El le iartă.
El le pune unde nu mai pot fi văzute.
Ce fericit eşti când ştii aceasta !
Dumnezeu nu ne mai impută păcatele noastre mărturisite pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele pentru ele.
Ce minunat şi ce har !
Cuvintele nu sunt de ajuns să exprime minunea pe care Dumnezeu a făcut-o să devenim înaintea Lui neprihăniţi.
Oamenii ale căror păcate au fost iertate sunt fericiţi.
Uneori, putem fi în împrejurări dificile, dar păcatele noastre nu mai sunt o sursă de îngrijorare.
Totul a fost făcut deplin.
Dumnezeu Însuşi este garantul  pentru aceasta pentru că El a făcut-o.
Conştientizează faptul că Dumnezeu nu se mai gândeşte la păcatele tale.