Dumnezeu este bun şi şi-a demonstrat bunătatea dincolo de cuvinte. Dar Dumnezeu este şi drept, şi
în dreptatea Lui El nu se poate tăgădui pe Sine. Legile Lui trebuie să le respecte mai întâi El însuşi.
Deci, întrebarea din textul nostru răsună din nou: Ce nădejde mai poate fi atunci când vinovăţia
noastră întâlneşte dreptatea lui Dumnezeu?
Ca să fim scurţi şi sinceri ar trebui să răspundem – nici una! Dar atunci când răsfoim o carte ca şi
Isaia, trebuie să mai adăugăm încă ceva – nici una şi totuşi. Şi acest – şi totuşi – creează paradoxul
în cărţile profetice. Un paradox care într-un fel îţi aţâtă curiozitatea. Şi când vii din Vechiul
Testament în Noul Testament, vezi paradoxul rezolvându-se în Mielul blând şi ceresc în care
Dumnezeu ne poate ierta pe fiecare dintre noi.
Dar veniţi să rămânem deocamdată lângă dreptatea lui Dumnezeu. Prea mult când vorbim de har
negăm dreptatea lui Dumnezeu. Nu există mântuire decât prin judecată şi pedeapsă. Nu există
mântuire oferită aşa pe degeaba. Din pricina dreptăţii lui Dumnezeu, nădejdea este – nici una şi
totuşi. Nici una pentru că plata păcatului este moartea, ne spune Scriptura. Şi odată ce Dumnezeu a
dat o astfel de lege El nu o poate evita. El trebuie să o împlinească. Dacă păcatul este pe mine,
mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva
oricăror nelegiuiri ale oamenilor care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor. E o lege universal
valabilă, nimeni nu se poate eschiva.
Dar pe lângă această revărsare lentă a mâniei lui Dumnezeu, există o zi a judecăţii. Şi această
judecată va fi după dreptate. Deci când vinovăţia noastră întâlneşte dreptatea lui Dumnezeu, nu există nici o nădejde fiindcă plata păcatului este moartea.
Atunci când poporul şi-a făcut un viţel de aur şi Dumnezeu s-a mâniat pe ei şi a vrut să îi strivească,
Moise s-a aşezat între popor şi Dumnezeu. Şi Dumnezeu s-a lăsat înduplecat. Moise este chemat pe
munte şi Dumnezeu apare şi îşi rosteşte Numele.
