sâmbătă, 17 mai 2014
CARTEA NEEMIA
CADRUL CĂRŢII NEEMIA
Nici o carte din Biblie nu poate fi citită şi studiată separat. Bine s-a spus că:
„ Noul Testament este ascuns în Vechiul Testament
Vechiul Testament este descoperit în Noul Testament,“.
De ce să citim şi să studiem cartea Neemia? Răspunsul îl găsim în Romani 15:4: „Tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră…”. În cartea Neemia există o mulţime de lecţii practice pe care le pot învăţa credincioşii din această dispensaţie a harului lui Dumnezeu.
Cartea Neemia este strâns legată de cărţile Ezra şi Estera:
Ezra – Reconstruirea templului, casa lui Dumnezeu (Restaurare).
Neemia – Reconstrucţia zidului şi a porţilor (Sfinţire / Reconstrucţie).
Estera – Refacerea naţiunii (Păzire/Ocrotire).
Aceste trei cărţi pregătesc cadrul istoric al profeţiilor lui Hagai, Zaharia şi Maleahi.
În decursul acestei perioade, Dumnezeu S-a folosit de diferiţi oameni:
1. Zorobabel – Nepotul lui Ioiachim, împăratul lui Israel, bărbat de obârşie regală. Pentru reconstrucţia templului.
2. Hagai şi Zaharia – Doi profeţi.
3. Ezra – Un preot. Ezra era un om evlavios care a fost folosit pentru reabilitarea închinării.
4. Neemia – Un om de rând, care-şi făcea meseria ca paharnic al Împăratului Artaxerxe. Neemia era un om practic.
Diferiţi oameni îndeplinind diferite lucrări în diferite timpuri. Fiecare om a fost potrivit lucrării respective şi lucrarea a fost potrivită vremii ei.
Există, de asemenea, şi o aplicaţie profetică. În final, Zorobabel va restaura templul; Ezra Suprem va scrie Legea în inimile oamenilor de pe pământ; iar Neemia Suprem va construi zidurile Sionului pentru totdeauna (Isaia 54:11-12; 60; Zaharia 6:12-13; Ieremia 31-33; Psalmul 48:12-13).
“Cartea arată cum a fost reconstruit şi repopulat Ierusalimul. Evenimentele înregistrate în cartea Neemia se desfăşoară de-a lungul domniilor a cinci împăraţi perşi: Cir (559-530 î.H.), Cambise (530-522 î.H.), Darius 1 (522-486 î.H.), Xerxes 1 (486-464 î.H.), şi Artaxerxe 1 (464-424 î.H.). Neemia vroia ca oraşul să reflecte noua etapă a binecuvântării lui Dumnezeu. Aceasta se putea întâmpla numai când zidurile şi porţile cetăţii vor fi reparate, iar oraşul va fi repopulat. Întocmai cum distrugerea oraşului a demonstrat păcătoşenia oamenilor, restaurarea oraşului va reflecta pocăinţa oamenilor şi reîntoarcerea binecuvântării lui Dumnezeu. De-a lungul sutelor de ani de pace sau de tulburare Ierusalimul a fost barometrul care a măsurat binecuvântarea sau blestemul lui Dumnezeu asupra întregii ţări şi asupra poporului lui Dumnezeu”. (Hughes şi Laney).
“Naraţiunea se bazează în general pe relatarea la persoana întâi a lui Neemia. (capitolele 1-7; 12:27-13:31). Cea de-a doua jumătate a cărţii (capitolele 8-13), care se inspiră dintr-o varietate mai mare de surse, prezintă apoi apogeul muncii celor doi reformatori în ceea ce priveşte regenerarea spirituală a comunităţii şi lucrurile asociate acesteia” (H.G.M. Williamson).
Cartea lui Neemia consemnează restaurarea Ierusalimului sub conducerea lui Neemia.
Neemia 1:1 oferă o introducere foarte potrivită pentru cartea Neemia: „Istorisirea lui Neemia, fiul lui Hacalia“. Numele „Neemia“ înseamnă „Mângâierea lui Iehova“, iar „Hacalia“ înseamnă „Întunericul lui Iehova“. Înţelesul acestor două nume cuprinde în sine cadrul istoric al cărţii. Israel a trăit experienţa „întunericului lui Iehova“. Citiţi mărturisirea lui Neemia din 1:5-8. Dumnezeu Îşi împlinise promisiunea. „Când veţi păcătui vă voi risipi printre popoare“. Dar acum, după şaptezeci de ani de robie în Babilon (Daniel 9:2; Ieremia 25:11-12), întunericul judecăţii lui Dumnezeu făcea loc „mângâierii lui Iehova“. Cărţile Ezra şi Neemia descriu această perioadă. Citim în Ezra 9:8-9: „Şi totuşi, Domnul, Dumnezeul nostru, S-a îndurat de noi... Dumnezeu nu ne-a părăsit în robia noastră“.
1) „Întunericul lui Iehova“
După moartea lui Solomon (975 î.Hr.), împărăţia a fost despărţită în două. „Domnul Isus a zis, „Dacă o împărăţie este dezbinată împotriva ei înseşi, împărăţia aceea nu poate dăinui” (Marcu 3:24). Adevărul acestor cuvinte este ilustrat de istoriile celor două împăraţii” (C.T. Lacey).
În nord, Israelul, cu zece triburi, cu capitala la Samaria (iniţial la Tirţa). Israelul a fost luat captiv, pentru ultima dată, de către Asiria în 722 î.Hr.
În sud, Iuda, cu cele două triburi ale lui Iuda şi Beniamin, plus Levi, cu capitala la Ierusalim.
Captivitatea babiloniană a durat şaptezeci de ani. Această perioadă de timp a fost calculată cu mare atenţie (2 Cronici 36:21; Levitic 26:34-43). Perioada captivităţii a fost vestită de Ieremia (Ieremia 25:11-12). Şaptezeci de ani mai târziu, după ce Iuda a fost luată de către Babilon în 606 î.Hr., potrivit cu profeţia lui Ieremia (2 Cronici 36:22; Ezra 1:1) şi ca răspuns la rugăciunea lui Daniel (Daniel 9:2-19), Cir permite întoarcerea celor exilaţi la Ierusalim pentru reconstruirea templului. Acest lucru se întâmpla în anul 536 î.Hr.
2) „Mângâierea lui Iehova“
1) Primii exilaţi se întorc sub conducerea lui Zorobabel şi a lui Iosua, preotul. Acest lucru este prezentat în Ezra 1–6. Scopul întoarcerii era reconstruirea templului. Propovăduirea lui Hagai şi a lui Zaharia sunt relevante pentru această perioadă (Ezra 5:1-2; 6:14).
2) 57 ani mai târziu (458 î.Hr.) se întoarce o a doua grupare de exilaţi, sub conducerea lui Ezra. Acest fapt ne este prezentat în Ezra 7–10. Scopul acestei întoarceri era împodobirea templului (Ezra 7:27).
3) Între cele două perioade prezentate în cartea Ezra (1–6 şi 7–10), avem evenimentele descrise în cartea Estera, măcar că ele au loc în Persia, nu în Israel.
4) Cartea Neemia continuă istoria relatată de Ezra. Ea îşi are începutul în 445 î.Hr., în al douăzecilea an al domniei lui Artaxerxe. Neemia a venit la Ierusalim la 13 ani după Ezra, care încă mai era în cetate (Neemia 8:4; 12:36). Neemia a stat 12 ani în Ierusalim (5:14), după care s-a întors la Artaxerxe (13:6). Decretul lui Artaxerxe privind reconstruirea zidului indică începutul profeţiei celor „şaptezeci de săptămâni“ din Daniel 9. Cartea Neemia descrie refacerea zidului. Întunericul de judecată care se lăsase peste Ierusalim din pricina păcatului face acum loc reabilitării şi îmbărbătării. Profetul Maleahi avea să propovăduiască la câţiva ani după evenimentele descrise în cartea Neemia.
CADRUL POLITIC AL CĂRŢII NEEMIA
“Artaxerxe avea probleme grave atunci când a ajuns pe tron. La începutul domniei lui era o răscoală a fratelui său, Histaspes în Bactria. În Egipt o revoltă naţionalistă condusă de Inarus a izbucnit în 460 î.H. Această răscoală era sprijinită de atenieni, dar a fost înăbuşită în 455 î.H. În 488 î.H. Megabyzus, un tiran de dincolo de Eufrat, s-a răsculat. El s-a împăcat mai târziu cu Împăratul Persiei. Acest proces istoric al revoltelor arată instabilitatea imperiului persan la acel moment, şi mai ales instabilitatea lui cauzată de vecinătatea Egiptului. Iuda şi Ierusalim făceau parte din provincia de dincolo de Eufrat. Iuda era situat aproape de Egipt şi, deci, era un important stat-tampon. Din punct de vedere politic este clar că o relaţie prietenoasă între împăratul persan şi iudei era avantajoasă. Atitudinea lui Artaxerxe faţa de Neemia trebuie înţeleasă în lumina acestei situaţii politice” (F. C. Fenshaw).
TITLUL CĂRŢII
Cartea îşi trage denumirea sau titlul de la numele personajului principal al cărţii — Neemia. Acest fapt este valabil şi pentru cărţile lui Ezra şi Estera. Numele „Neemia“ înseamnă literal „mângâierea lui Iehova“ (Yahweh) sau „consolarea lui Iehova“. „Cele două cărţi Ezra şi Neemia au format o singură carte în Biblia ebraică având titlul „Ezra” până în secolul 15 d. Hr. „Autorităţile rabinice considerau cartea lui Ezra şi a lui Neemia ca fiind una singură” (J. Carl Laney). Versiunile în limba engleză au continuat tradiţia părinţilor bisericii greceşti şi a Vechiului Testament în limba latină, separându-le. În Septuaginta (LXX) Ezra şi Neemia formează o singură carte” (Kenneth A. Mathews) numită „Ezra 1”, iar Vulgata o numea „Ezra 2”. Nu i s-a dat denumirea de „Neemia” până în zilele lui Ieronim. În Biblia englezească, aceste două cărţi se numeau iniţial „1 şi 2 Ezra”. Până la sfârşitul secolului 16, sunt adoptate denumirile de „Ezra” şi „Neemia”, care până atunci fuseseră folosite numai ca alternative. Canonicitatea cărţii Neemia nu a fost niciodată disputată în mod serios.
POZIŢIA CĂRŢII
„În Biblia englezească ordinea cărţilor Vechiului Testament este aceeaşi cu cea din Biblia grecească, poziţionând cartea Neemia în locul potrivit din punct de vedere cronologic. Aici, Neemia este aşezată după Cronici şi Ezra, fiind cea de-a unsprezecea carte istorică. În Biblia ebraică, Neemia apare în cea de-a treia şi ultima secţiune cunoscută sub denumirea de Scrierile. Acolo Ezra şi Neemia precedă cartea Cronici, care încheie Biblia ebraică” (K. A. Mathews). Ordinea cronologică plasează cartea Estera înaintea cărţii Neemia, ordinea fiind Ezra, Estera şi Neemia. Cartea lui Neemia sfârşeşte istoria Vechiului Testament.
Din punct de vedere cronologic ordinea acestor trei cărţi istorice este: Ezra, Estera şi Neemia.
SCRIITORUL CĂRŢII
Scriitorul foloseşte în carte mai mult persoana întâi, „eu“ (1:1–7:5; 12:27–13:31). Lucrarea lui Ezra este redată la persoana a treia (Neemia 8:1 – 12:26). „Printre sursele folosite se numărau înscrisuri genealogice (Neemia 7:6-73 şi Ezra 2; Neemia 12:1-26, mai ales versetul 23), înscrisul legământului (9:38-10:39) şi lista locuitorilor (11:4-36). Talmudul iudeilor îl indică pe Ezra ca fiind scriitorul cărţii Cronici şi îi numeşte pe Ezra şi pe Neemia ca fiind co-autorii cărţii Ezra-Neemia” (Kenneth A. Mathews).
Nu se ştie absolut nimic despre copilăria, tinereţea sau mediul familial al lui Neemia, în afară de faptul că tatăl său se numea Hacalia (1:1) şi că avea un frate pe nume Hanani (1:2; 7:2). Numele său înseamnă „consolarea lui Iehova”, sugerând astfel credinţa părinţilor săi în Iehova. „Spre deosebire de Estera şi Mordecai, numiţi după zeităţile mesopotamiene Ishtar şi Marduk, lui Neemia i s-a dat un nume evreiesc” (John MacArthur). „Poziţia şi caracterul lui sugerează cumva naşterea lui nobilă” (C. W. Slemming).
Ajunsese într-o poziţie cu vază, fiind „paharnicul împăratului“ (1:11) în mediul păgân în care era. Poziţia lui ca paharnic al împăratului şi caracterul lui sugerează naşterea lui nobilă. „Această poziţie importantă pe care o avea la curtea împăratului ne oferă o privire asupra vieţii şi caracterului lui Neemia. Un monarh puternic cum era împăratul Persiei îşi alege pentru această funcţie pe cineva înţelept şi discret, profund onest şi demn de încredere. Simpla poziţie a lui Neemia revelează multe despre capacităţile lui intelectuale, despre maturitatea lui emoţională şi despre statutul lui spiritual” (Gene A. Getz).
„Neemia nu era un «vorbă-lungă», ci mai mult un om de acţiune. În anumite momente era aproape convingător în manierele sale, dar era un om de o mare integritate, cu râvnă pentru Dumnezeu şi loial faţă de poporul şi cetatea sa” (C.W. Slemming). “Neemia era un conducător energic care a îmbinat profunda lui încredere în Domnul cu o planificare clară, cu o atentă organizare, şi cu acţiuni discrete, dar energice. Conducătorii creştini se inspiră din viaţa şi caracterul lui Neemia” (Mervin Breneman). Totuşi, unul dintre cele mai bune moduri de a fi un conducător bun este să înveţi cum să fii un bun ucenic.
„Pasajele unde se face referire la Neemia la persoana a treia (8:9; 10:1; 12:26,47) nu contrazic faptul că el este autorul acestei cărţi, pentru că probabil a scris materialul după ce a părăsit funcţia de dregător şi privea retrospectiv. De asemenea, se prea poate ca el să-şi fi dorit să adopte un stil informal, ca în 12:26, unde Neemia este enumerat alături de alţi oameni la persoana a treia” (Merrill F. Unger).
„Obiecţiile la ideea conservatoare că Neemia este scriitorul întregii cărţii se bazează pe referirea la numele “Iadua” în Neemia 12:11,22” (R.K. Harrison). Potrivit lui Iosephus, Iadua era marele preot când Alexandru cel Mare a pătruns în cetatea Ierusalim în 333 î. Hr. (Iosephus Antichităţi XI, 302-303). „Însă, identificarea lui Iadua din Neemia cu Iadua lui Iosephus este improbabilă. Potrivit cu Neemia 12:11, Iadua era fiul lui Ionatan. De vreme ce atât tatăl lui Ionatan (Ioiada), cât şi unchiul său (Iohanan) fuseseră mari preoţi înaintea lui, este puţin probabil ca Ionatan să fi fost tânăr atunci când a preluat funcţia (c. 420 î. Hr.). de asemenea este foarte puţin probabil să fi fost numai doi mari preoţi (Ionatan şi Iadua) între anii 420 î.Hr. şi 333 î. Hr.” (H. G. M. Williamson). „Se prea poate, după cum sugerează Frank Cross, ca Iadua din Neemia 12:11, 22 să fie plasat corect în timpul domniei lui Darius II (423-404 î. Hr.) din Biblie, iar Iadua din Antichităţi să fie corect plasat de Iosephus în timpul domniei lui Alexandru” (J. Carl Laney).
DATA CĂRŢII
Neemia a lucrat în Iuda în timpul domniei lui Artaxerxe I, împăratul Persei (464-424 î. Hr.). Reformele lui de mai târziu (13:4-31) au fost duse la îndeplinire după o vizită făcută lui Artaxerxe în al 32-lea an al domniei lui (13:6, 432 î. Hr.). Cartea a fost scrisă probabil după reformele celei de-a doua perioade în care el a fost dregător, poate chiar după pensionarea lui din funcţie (12:26). Cartea Neemia ne prezintă persoana lui Neemia. El a fost o persoană reală care s-a confruntat cu probleme reale şi care a reconstruit ziduri şi porţi reale. El a venit în Ierusalim în 445 î. Hr.
„Unii cercetători l-au plasat pe Neemia nu mai devreme de domnia lui Alexandru cel Mare (aprox. 331 î. Hr.) pe baza marelui preot „Iadua” menţionat în Neemia 12:11, 22. Istoricul evreu Iosephus a spus faptul că Iadua era mare preot când Alexandru a intrat în Ierusalim. Însă, dovezile indică faptul că Iadua menţionat de Iosephus este probabil un urmaş al lui Iadua pomenit în Biblie” (Kenneth A. Mathews).
„Cartea a fost scrisă în jurul anului 430 î. Hr. sau la scurt timp după aceea” (Gene A. Getz). C.W. Slemming scrie: “Cartea nu putea fi terminată înaintea anului 432 î. Hr. şi probabil a fost scrisă la scurt timp după această dată, dat fiind faptul că întâmplările sunt încă proaspete în mintea scriitorului (13:22, 29)”.
LIMBA ŞI STILUL CĂRŢII
„Există câteva cuvinte care apar doar în această carte: „sahvar” (a inspecta); „mogal” (a trage în sus); „tahalukah” (o procesiune); „mikrah” (citire), etc” (Comentariul Homiletic).
IMPORTANŢA CĂRŢII
“Cartea Neemia oferă o imagine realistă a vieţii după exil. Puterile şi responsabilităţile lor încă erau aceleaşi. Ascultarea va aduce stabilitate naţională şi personală, în timp ce neascultarea va pune poporul în pericol, la fel ca înainte de exil” (Hughes şi Laney). Alan Redpath scrie: „Cartea Neemia este poate relatarea clasică a slujirii personale faţă de Dumnezeu din întreaga Biblie. Domnul Isus Hristos are dreptul suprem asupra vieţii fiecăruia dintre noi. “Doamne, ce vrei să fac?” (Fapte 9:6) şi „Ceea ce Neemia a reuşit să facă într-o perioadă scurtă de timp a fost o faptă de toată isprava. Unul dintre aspectele accentuate în cartea care îi poartă numele este modul în care Neemia şi-a atins scopul” (Gene A. Getz). Această carte este în principal o relatare detaliată a conducerii de excepţie a lui Neemia, ea prezintă un excelent studiu biografic al personajului său principal. „Generaţii de conducători creştini s-au inspirat de la Neemia şi au găsit principii pe care să le aplice în propria lor lucrare” (Lawrence O. Richards). „Nu există nicio minune care să diferenţieze aceste zile ale reîntoarcerii captivilor, dar există mulţi martori cu o energie morală bună printre ei (J. G. Bellett). „O conducere bună începe prin a ne supune autorităţii marelui nostru Dumnezeu” (Charles R. Swindoll).
MESAJUL SPIRITUAL AL CĂRŢII
„Primim o educaţie spirituală studiind cartea Neemia” (Samuel Carson). Cartea Neemia nu este citată de niciun scriitor al Noului Testament”. C. W. Slemming scrie: „Nu exista câştig fără muncă şi luptă. Nu exista vreo oportunitate fără opoziţie. Nu există nicio „uşă deschisă” înaintea noastră fără „potrivnici” care să ne blocheze intrarea (1 Corinteni 16:9). Ori de câte ori sfinţii spun “Să ne sculăm şi să zidim!”, duşmanul spune, “Să ne sculăm şi să opunem”. Nu este biruinţă fără necazuri. Nu există victorie fără veghere. În drumul fiecărei coroane există o cruce care merită să fie purtată”. Cartea ne învaţă cum putem învinge opoziţia manifestată de Satan faţă de lucrarea Domnului.
Cartea continuă subiectul închinării care este menţionat şi în 1 şi 2 Cronici şi în Ezra.
„Neemia este o piatră preţioasă ţinând cont de lecţiile spirituale pe care ni le oferă. Reconstruirea zidului cetăţii este o reprezentare grafică care ilustrează adevărurile care stau la baza oricărei slujiri autentice a lui Dumnezeu; iar cel care va lua aminte la lecţiile prezentate atât de viu aici va fi un ziditor înţelept şi de succes în lucrurile spirituale” (J. Sidlow Baxter).
Cartea continuă subiectul închinării care este menţionat şi în 1 şi 2 Cronici şi în Ezra.
„Nicio altă secţiune din Cuvântul lui Dumnezeu nu oferă un îndemn mai mare de a sluji cu dedicare lui Dumnezeu decât cartea Neemia” (Merrill F. Unger).
„Credinţa şi zelul acestei rămăşiţe, eşecurile şi revigorările lor, lucrarea pe care au făcut-o, opoziţia pe care au întâlnit-o şi dificultăţile pe care le-au depăşit fac ca această istorisire să abunde în sfaturi pentru toţi oamenii lui Dumnezeu. Cartea Neemia relatează ultima revigorare care a avut loc în mijlocul rămăşiţei care s-a întors” (Hamilton Smith).
CARACTERUL LUI NEEMIA
Problemele, obstacolele şi pericolele pe care le-a înfruntat Neemia scot la iveală trăsăturile extraordinare ale acestui mare om care era slujitorul lui Dumnezeu. În cărţile apocrife Neemia este prezentat ca un erou (Ecleziastic 49:13; 2 Macabei 1:18, 20-36; 2:13). „Neemia este menţionat în două cărţi apocrife. De fapt, când Ben Sirah începe să „îi laude pe bărbaţii cei vestiţi”, el menţionează faptele lui Neemia, dar nu pe cele ale lui Ezra (Ecleziastic 44:1; 49:13)” (Brady Whitehead Jr.).
1) Preocuparea să – Vezi 1:3-4. El era preocupat de popor şi de loc. Grija lui l-a pus în mişcare şi dorea să slujească în locul „Numelui“, Numelui lui Dumnezeu. Cum stăm noi cu grija pentru poporul lui Dumnezeu şi pentru adunarea locală, locul „Numelui“? Starea lui de confort este în palatul de la Susa, iar distanţa până la Ierusalim nu i-a diminuat grija. A se compara cu Pavel în 2 Corinteni 2:4.
2) Rugăciunile lui – El a strigat către Dumnezeu în 11 ocazii (1:5-11; 2:4; 4:4,5,9; 5:19; 6:9,14; 13:14,22,29,31). Neemia se adresa lui Dumnezeu în orice împrejurare, chiar şi în prezenţa împăratului Persiei. Nu ne putem aştepta ca Dumnezeu să ne audă în situaţii de urgenţă dacă nu suntem pregătiţi să ne petrecem timpul în prezenţa Lui în mod regulat. În cartea Neemia este reliefată rugăciunea, în timp ce în cartea Ezra este reliefat Cuvântul lui Dumnezeu. „Marii conducători sunt mari luptători în rugăciune” (James Montgomery Boice).
3) Prudenţa lui – El privea foarte atent la situaţii. Trecuseră trei zile de la sosirea lui înainte ca să cerceteze zidurile dărâmate ale Ierusalimului (2:11-12). Când se ridică problema internă în Neemia 5, Neemia spune: „Am hotărât“ (versetul 7). Folosind cuvintele din Iacov 1:19, el era „grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie“.
4) Consecvenţa lui – Vezi 4:22-23; 5:14-15, 18. El nu a cerut niciodată nimănui să facă ceva ce nu ar fi făcut el însuşi. Neemia nu aparţinea acelei clase de oameni care „stau pe scaunul lui Moise… zic, dar nu fac“ (Matei 23:2-3). Ar trebui să existe întotdeauna o consecvenţă între ceea ce credem şi/sau învăţam pe alţii şi practică, „fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii” (1 Timotei 4:16).
5) Convingerea lui – Nu îi era frică să se confrunte cu probleme şi dificultăţi (5:7; 13:8,28). Din nefericire, mai erau câteva persoane care nu au avut convingerile lui Neemia. Convingerile noastre trebuie să se bazeze întotdeauna pe Cuvântul lui Dumnezeu.
6) Încrederea lui – Vezi 2:17-18; 4:14,20. Încrederea lui era în Dumnezeu.
7) Singurătatea lui – Vezi Neemia 2 unde persoana întâi singular „eu“ apare foarte des (5:19; 13:14,22,31). Neemia a acţionat singur, pentru că nu era nimeni la care să poată apela (nimeni altcineva, decât Dumnezeu). El a avut puţină părtăşie, dar era susţinut de relaţia lui personală cu Dumnezeu, „Dumnezeul meu“. Ca Moise, Neemia “alege mai degrabă să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului” (Evrei 11:25).
8) Un om al acţiunii – El era mai mult un om al acţiunii decât un om al cuvintelor. Acest lucru se poate vedea de asemenea atunci când înfruntă diversele tactici ale duşmanului. „Există trei feluri de oameni în lume: cei care nu ştiu ce se întâmplă, cei care privesc la ceea ce se întâmplă, şi cei care fac ca lucrurile să se întâmple” (Donald K. Campbell). Neemia, ca un mare om al acţiunii spirituale, „a făcut ca lucrurile să se întâmple”.
9) Loialitatea lui – El I-a fost loial lui Dumnezeu, poporului său şi cetăţii lui (1:2; 2:3,17).
10) Motivaţia lui - El a fost un om care a căutat “mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui” (Matei 6:33). Aceasta ar trebui să fie şi motivaţia vieţilor noastre de creştini şi slujirii noastre. Oricare ar fi fost realizarea lui în lumea seculară, şi a fost una demnă de luat în seamă, prioritatea lui a fost împărăţia lui Dumnezeu. Pentru el ocara la adresa lui Dumnezeu a contat mai mult decât orice şi-ar putea permite vasta împărăţie.
11) Hotărârea lui – Neemia a fost un conducător hotărât în ciuda diferitelor atacuri din interior sau din exterior ale duşmanului. El nu a fost niciodată distras de la atingerea obiectivelor date de Dumnezeu. Lech Walesa a spus: „Să fii conducător înseamnă să fii hotărât. Înseamnă să fii ferm în interior şi în exterior, cu tine însuţi şi cu ceilalţi”.
12) Viaţa lui exemplara – În calitate de conducător al unui proiect de reconstrucţie sau de dregător hrănind sute de oaspeţi, Neemia a fost fără vină. „Poţi înfrunta orice duşman, asculta orice acuză, sau confrunta orice neînţelegere dacă eşti integru şi ai o conştiinţă curată” (Warren Wiersbe).
13) Viaţa lui de sacrificiu – Poţi dărui fără să iubeşti, dar nu poţi iubi fără să dăruieşti. „El refuză luxul palatului ca să postească, să plângă şi să se roage” (William MacDonald).
14) Viaţa lui spirituală – Faptul că Neemia a crescut într-o ţară idolatră şi a slujit într-un palat păgân nu l-a împiedicat să îşi dezvolte viaţa spirituală (Coloseni 2:6-7; 2 Petru 1:5-9).
15) Curajul lui – Chiar dacă îi era frică atunci când regele i-a adresat întrebări, Neemia nu a lăsat ca frică să-l împiedice să facă ce ştia că trebuie făcut (2:2-3). Nu a lăsat nici ca ameninţările lui Sanbalat, Tobia şi Gheşem să îl împiedice să construiască zidul (2:19-20).
16) Credinţa lui – El a ştiut că succesul lui se datora lui Dumnezeu (2:8,18,20).
17) Înţelepciunea lui – El a ştiut ce să spună astfel încât să obţină rezultatele dorite în ceea ce îl privea pe împărat (2:5), şi în ceea ce îi privea pe oamenii din Ierusalim (2:17-18).
COMPARAREA LUI NEEMIA CU DOMNUL ISUS HRISTOS
Domnul Isus a spus “Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39). Ce expunere minunată ne-a oferit pe drumul spre Emaus: “Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27).
1) ÎN PALATUL În palatul de la Susa, vechea capitală a Persiei, Neemia era un slujitor respectat al împăratului, fiind paharnicul acestuia. În palatul regal al cerurilor Domnul Isus Hristos nu a fost un servitor „în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui” (Proverbe 8:30). Când El a venit aici Dumnezeu a putut spune despre El: “Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu” (Isaia 42:1).
2) EL ŞI-A VIZITAT POPORUL Neemia a aflat despre necazurile prin care treceau fraţii lui din Ierusalim. După multă tulburare şi rugăciune Neemia s-a hotărât să meargă şi să găsească o soluţie. Misiunea era incredibilă, obstacolele enorme, dar el era pe deplin convins de scopul lui Dumnezeu şi de puterea pe care o va primi ca să ducă sarcina la bun sfârşit. Cu acceptul şi binecuvântarea lui Artaxerxe, Neemia a părăsit splendoarea şi luxul palatului ca să meargă în cetatea Ierusalim. Aceasta este o imagine minunată a Domnului Isus care “S-a desbrăcat pe sine însuş ... şi făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit” (Filipeni 2:7-8). Dumnezeu a dorit să trimită “din pricina păcatului, pe însuş Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3).
O trăsătură importantă a vizitei lui Neemia la Ierusalim a fost confruntarea lui cu duşmanul:
a) SANBALAT - înseamnă „ură sub acoperire” (Newberry) sau “duşmanul secret”.
b) TOBIA AMONITUL - înseamnă „bunătatea lui Iehova” (Newberry) sau “Domnul este bun”. Amoniţii erau urmaşii lui Ben-Ammi, rezultatul legăturii incestuoase dintre Lot şi fiica sa. Ei s-au dovedit a fi un spin în coasta Israeliţilor şi au fost acuzaţi de câţiva dintre proroci.
c) GHEŞEM ARABUL - înseamnă „ploaie” (Newberry) sau „trupesc, material” sau „corporal, palpabil”.
Când Isus Cristos a venit în această lume, duşmanul I S-a opus. El a fost ispitit de diavol în pustie timp de patruzeci de zile (Luca 4:2). Domnul Isus Hristos a experimentat împotrivire din partea propriului popor. El “a venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:11). De asemenea, din partea rudelor Sale: “Căci nici fraţii Lui nu credeau în El” (Ioan 7:5). Dar şi din partea familiei lui Irod care erau idumeeni sau edomiti, urmaşii lui Esau.
Erau cei care nu puteau vedea dincolo de structura materială a templului, atunci când El s-a referit la „templul trupului Său” în Ioan 2:18-22.
Duşmanii lui Neemia şi-au exprimat opoziţia în cel puţin cinci moduri:
1) Ei s-au simţit jigniţi – Ei au fost deranjaţi de faptul “că venea un om să caute binele copiilor lui Israel” (2:10).
2) Dispreţ - “Şi-au bătut joc de noi şi ne-au dispreţuit” (2:19). Vezi 2 Cronici 30:10; 36:16.
3) Mânie - “Când a auzit Sanbalat că zidim iarăş zidul, s-a mâniat şi s-a supărat foarte tare. Şi-a bătut joc de Iudei” (4:1).
4) Ridiculizare - “Dacă se va sui o vulpe, le va dărâma zidul lor de piatră” (4:3).
5) Înşelăciune şi viclenie - “Vino, şi să ne întâlnim în satele din valea Ono” (6:2), ei căutând probabil să îl ucidă pe Neemia.
Domnul Isus a experimentat o opoziţie similară în timpul lucrării Lui publice pe pământ. Rudele Lui “găseau o pricină de poticnire în El” (Marcu 6:3). El a experimentat în mod constant dispreţul oamenilor, El a fost “dispreţuit şi părăsit de oameni” (Isaia 53:3). În câteva situaţii mânia lor a fost foarte puternică, “când au auzit aceste lucruri, s-au umplut de mânie” (Luca 4:28-29). Bătaia de joc a fost atât de crudă chiar la apogeul lucrării Lui: “Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce.... Pe alţii i-a mântuit iar pe Sine nu Se poate mântui” (Matei 27:39-44).
Ca mulţi alţi mari oameni ai lui Dumnezeu din Vechiul Testament, Neemia s-a rugat pentru duşmanii lui: “Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, de Tobia şi de Sanbalat” (6:14) Comparaţi aceasta cu cuvintele lui Isus Hristos la Calvar: “Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23:34).
Neemia nu şi-a divulgat sau revelat planurile de îndată ce a sosit, “fără să fi spus cuiva ce-mi pusese Dumnezeul meu în inimă să fac pentru Ierusalim” (2:12). Când Neemia în sfârşit spune : “veniţi să zidim iarăş zidul Ierusalimului” (2:17), deja existau oameni pregătiţi să îi urmeze exemplul şi să se supună conducerii lui. Este nevoie de o strategie spirituală, la fel cum este nevoie de viziune spirituală şi de anticipare. Domnul Isus nu a dezvăluit în mod clar motivul pentru care venise până când Petru nu a declarat că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu: “De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât, şi că a treia zi are să învieze” (Matei 16:21).
Oamenii vor încerca să îl distragă pe Neemia de la a-şi duce la bun sfârşit lucrarea pe care Dumnezeu i-o încredinţase. “Sanbalat şi Gheşem au trimis să-mi spună: “Vino, şi să ne întâlnim în satele din valea Ono. Îşi puseseră de gând să-mi facă rău!” (6:2). Neemia le-a răspuns spunând: “Am o mare lucrare de făcut, şi nu pot să mă pogor; cât timp l-aş lăsa ca să vin la voi, lucrul ar înceta” (6:3).
Simon Petru va încerca să Îl distragă pe Domnul Isus Cristos de la a merge la crucea Calvarului ca să sufere şi să moară pentru păcatele noastre, dar El i-a răspuns: “Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor” (Matei 16:23). Este posibil ca uneori Satan să se folosească de un credincios ca să dea glas împotrivirii la adresa lui Dumnezeu.
3) EL ŞI-A DUS LA BUN SFÂRŞIT LUCRAREA Neemia este caracterizat de fermitate şi perseverenţă. Înainte de a părăsi palatul el ştia care va fi lucrarea lui şi ce va presupune aceasta. El nu a permis niciunui om sau circumstanţe să îl abată de la finalizarea lucrării de reconstrucţie şi în final s-a bucurat de terminarea acesteia. Domnul Isus putea spune: “Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis, şi să împlinesc lucrarea Lui” (Ioan 4:34). “Când s-a apropiat vremea...Isus Şi-a îndreptat faţa hotătât să meargă la Ierusalim” (Luca 9:51). El era Unul “care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea” (Evrei 12:2).
Neemia 6:15 spune: “Zidul a fost isprăvit în a douăzeci şi cincea zi a lunii Elul, în cincizeci şi două de zile”. Domnul Isus a spus de pe cruce “S-a isprăvit” (Ioan 19:30). Cuvinte de triumf şi biruinţă. Neemia a parat opoziţia faţă de lucrarea lui într-o varietate de moduri – tăcere, exprimarea încrederii în ajutorul divin, “Dumnezeul cerurilor ne va da izbânda” (2:20). Rugăciune şi determinare, veghere şi stabilirea priorităţilor. Au existat şi probleme cauzate de poporul lui. De exemplu, slăbiciunea umană, “nu vom putea să zidim zidul” (4:10); şi conflicte provocate de lăcomie, “din partea oamenilor din popor şi din partea nevestelor lor s-au ridicat mari plângeri împotriva fraţilor lor Iudei” (5:1).
Domnul Isus a învins încercările duşmanului de a împiedica şi de a opri împlinirea scopurilor Sale. Cât de plină de semnificaţie a fost tăcerea Lui, “Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura” (Isaia 53:7). “Preoţii cei mai de seamă Îl învinuiau de multe lucruri. Isus n-a mai dat nici un răspuns” (Marcu 15:3). “Dar n-a răspuns nimic la învinuirile preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilors.... Isus nu i-a răspuns la niciun cuvânt, aşa că se miră foarte mult dregătorul” (Matei 27:12,14). “Marele preot s-a sculat în picioare, şi I-a zis: Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta ... Isus tăcea” (Matei 26:62-63). “El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul, şi nu-l va face să se audă pe uliţe” (Isaia 42:2). “I-a pus multe întrebări; dar Isus nu i-a răspuns nimic” (Luca 23:9).
Cât de intense au fost rugăciunile adresate Tatălui, “El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui” (Evrei 5:7). Cât de clar Şi-a exprimat priorităţile, “Atunci, un Împărat tot eşti!” I-a zis Pilat. “Da”, a răspuns Isus. “Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr” (Ioan 18:37). Şi Matei 26:64 spune: “Da”, i-a răspuns Isus, “sunt! Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului”. La apogeul lucrării Sale Domnul Isus a fost provocat cu următoarele cuvinte: “Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce!” (Matei 27:40,42). Neemia a zis: “Am o mare lucrare de făcut, şi nu pot să mă pogor” (Neemia 6:3).
4) EL S-A ÎNTORS ÎNAPOI LA PALAT Înainte ca Neemia să se întoarcă la palatul din Susa el a reintrodus practica citirii şi învăţării din Biblie şi a reinstituit practica conform căreia oamenii locuiau “în corturi în timpul sărbătorii lunii a şaptea” (Neemia 8:14). El a recunoscut Scriptura ca fiind vitală pentru viaţă individuală şi pentru cea a naţiunii. Sărbătoarea corturilor era un important act de închinare şi dedicare faţă de Dumnezeu. Domnul Isus Cristos a ştiut cât de importantă va fi Scriptura în viaţa Bisericii Sale. Pe drumul spre Emaus El “le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile” (Luca 24:44-45). Domnul Isus a instituit de asemenea Cina Domnului, mijlocul prin care oamenii Lui să îşi amintească de El, de lucrarea Lui de răscumpărare şi să anticipeze revenirea Lui iminentă. Lucrarea lui Neemia fusese încheiată, aşa că el a numit oameni care să continue închinarea şi slujirea la templu şi care să aibă grijă de poporul său. Când Isus Cristos a părăsit acest pământ şi “S-a suit sus ... El a dat daruri oamenilor” (Efeseni 4:8) pentru continuitatea lucrării Lui. Cât de bine ne folosim noi darurile spirituale pe care ni le-a dat El?
5) EL S-A REÎNTORS Când Neemia s-a întors la Ierusalim, el a descoperit că duşmanul era în templu, că activităţile spirituale erau neglijate, că Sabatul nu era respectat, şi că existau căsătorii cu femei străine.
Deci, la început Neemia a slujit în palatul împăratului. El a auzit de imensa nevoie a poporului său şi i-a vizitat. El a terminat cu succes o mare lucrare pentru ei, învingând opoziţia duşmanului. El s-a întors la palat când munca lui a fost încheiată şi mai târziu s-a reîntors ca să instituie ordine şi armonie şi ca să conducă în mod permanent. Aceşti cinci paşi pot fi văzuţi în comparaţie cu Slujitorul Perfect, Domnul Isus Cristos:
1) ÎN PALAT
2) VIZITA LA POPORUL SĂU
3) ÎNDEPLINIREA LUCRĂRII
4) ÎNTOARCEREA LA PALAT
5) REVENIREA
NEEMIA CAPITOLUL 1
SCHIŢA CAPITOLULUI 1 DIN NEEMIA
Versetul 1 – Poziţia şi circumstanţele în care se afla Neemia.
Versetul 1a - Persoana
Versetul 1b - Perioada
Versetul 1c - Locul
Versetul 1d - Poziţia
Versetul 2 – Interesul personal şi grija lui Neemia.
Versetul 2a – Vizita şi vizitatorii
Versetul 2b – Întrebări serioase
Versetul 3 – Răspunsuri solemne (Starea iudeilor)
Versetul 4 – Răspunsul lui Neemia.
Versetele 5-11 – Rugăciunea lui Neemia.
Versetul 5 - Adorare sau închinare
Versetele 6-7 - Mărturisire
Versetele 8-11 - Cerere
Versetul 1 POZIŢIA ŞI CIRCUMSTANŢELE ÎN CARE SE AFLA NEEMIA
Versetul 1a - Persoana „Istorisirea lui Neemia, fiul lui Hacalia“ – ceea ce urmează este chiar scrierea lui Neemia. Aceasta introduce „memoriile lui Neemia, una dintre remarcabilele capodopere autobiografice ale lumii antice” (A. E. Cundall). „Cuvintele” (în ebraică „Divray”) este tradus prin „fapte” în 1 Împăraţi 11:41. „Începutul ia forma găsită în titlurile unor texte profetice şi de înţelepciune la persoana I (compară Ieremia 1:1; Prov. 30:1; Eccl. 1:1)” (Leslie C. Allen).
Nu ni se spune din ce seminţie făcea parte Neemia. În Biblia ebraică, numele unui om era de multe ori sugestiv pentru caracterul său. Aceasta era adevărat şi în cazul lui Dumnezeu. Numele lui Dumnezeu întotdeauna revelează caracterul Său minunat. Fiecare nume avea semnificaţie în raport cu caracterul persoanei respective. Numele „Neemia“ înseamnă „mângâierea lui Iehova“ sau „consolarea lui Iehova“. Însemnătatea numelui său exprimă caracterul pe care îl avea. Ce provocare pentru noi! Este aceasta o realitate şi pentru noi, credincioşii? Ca şi Pavel, Neemia îi mângâia pe alţii prin „mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu“ (2 Corinteni 1:4). William Kelly scrie „Neemia a fost instrumentul pe care Dumnezeu l-a format pentru slava Sa în nişte circumstanţe date“. “Acest om îşi descrie propriile preocupări şi acţiuni. Aceasta conferă profunzime şi putere” (A. Shearman).
Neemia a avut cu siguranţă nevoie de această mângâiere ca să poată înfrunta toată acea împotrivire, pentru că lumea nu se bucură când se construieşte un zid de despărţire între poporul lui Dumnezeu şi lume, şi uneori chiar şi poporul lui Dumnezeu se opune. „Este menţionat un zid chiar şi în legătură cu templul milenar, „zidul acesta despărţea Locul Sfânt de cel nesfânt” (Ezekiel 42:20)” (A.C. Gaebelein).
Numele „Hacalia“ înseamnă „întunericul lui Iehova“. Numele apare de două ori în Biblie (1:1; 10:1), “Dregătorul Neemia, fiul lui Hacalia” (10:1). Biblia nu ne spune nimic despre Hacalia. Acest aspect îl distinge pe Neemia de alţii care purtau acelaşi nume (Ezra 2:2; Neemia 3:16).
Versetul 1b - Perioada „Luna Chişleu“ – C.T. Lacey are un comentariu interesant: “în vremea aceea a ieşit” este o expresie des folosită de Luca în Evanghelia lui ca să transmită cititorului ideea că nimic nu era întâmplător în viaţa Domnului Isus. Acţiunile Lui erau întotdeauna exacte. Deci, Neemia nu se afla din întâmplare la Susa.
“Numele mai degrabă decât numerele lunilor sunt folosite în general după robie” (W.B. Pope). Sosirea lui Hanani era iarna, aceasta era cea de-a noua lună a calendarului iudaic religios şi cea de-a treia lună a anului civil (mijlocul lui noiembrie spre decembrie, 445 î.H.). Erau aproape 13 ani de când Ezra pornise spre Ierusalim, Ezra 7:7.
„Al douăzecilea an“ – Anul este 445 î.H., şi este “anul al douăzecilea al împăratului Artaxerxe” (2:1). Artaxerxe I Longimanus, al şaselea împărat al Persiei, a domnit din 465 î. Hr. până în 424 î. Hr.. El este acelaşi împărat persan care l-a mandatat pe Ezra să se întoarcă la Ierusalim (Ezra 7:1). “Artaxerxe era fiul lui Ahaşveroş, deci el era fiul vitreg al Esterei. Estera, fiind evreică, şi probabil fiind încă în viaţă, şi-a folosit influenţa ca să îl pună pe Neemia, tot evreu, într-o asemenea poziţie onorabilă” (C.W. Slemming). “Artaxerxe I (numit Longimanus din cauza mâinilor lui lungi) era împărat. Persia era la apogeul splendorii şi puterii ei, deşi elemente ale decăderii îşi făceau deja simţită prezenţa în imperiu. Artaxerxe venise la tron prin asasinarea tatălui său Xerxes de către Artabanus, conducătorul oştii” (Comentariul Homiletic).
Versetul 1c - Locul „Eram în capitala Susa“ – Era numită „Susa” de către greci, în timp ce „Shushan” era denumirea evreiască. Susa era capitala împărăţiei Persane a Elamului [Persia de sud-vest, astăzi Iranul (la est de râul Tigru şi lângă capul Golfului Persan). Este de asemenea cadrul cărţii Estera] şi devenise reşedinţa de iarnă a împăraţilor persani. “Era situată la 241 de kilometri de Golful Persan. În 521 î. Hr. Darius I a făcut din Susa capitala administrativă. Între anii 518-512 el a construit un palat acolo. Evenimentele cărţii Estera au loc în Susa, acolo unde Xerxes îşi avea capitala pe durata iernii. Artaxerxe I (464-423) a locuit de asemenea în Susa. În timpul domniei lui, palatul lui Darius a fost distrus de un incendiu. Mai târziu Artaxerxe al II-lea (404-360) a reconstruit palatul” (E. Yamauchi). Susa era „reşedinţa principală şi favorită a curţii persane, care alterna cu Persepolis, capitala mai veche şi cu Babilon” (Ellicott). Ahmeta era reşedinţa lor de vară (Ezra 6:2).
„Shushan” sau „Susa” fusese original capitala Elamului; după aceea a fost încorporată în imperiul Babilonului, şi, în final, în momentul cuceririi Babilonului de către Cir, ea a trecut în proprietatea Persiei, şi se pare că în vremea lui Neemia ea era o metropolă. „A fost distrusă după ascensiunea Babilonului, iar mai târziu a fost reconstruită şi a devenit reşedinţa de iarnă a lui Darius şi a urmaşilor săi” (Hughes şi Laney).
Se poate că Neemia să fi locuit în capitala persană, dar capitala inimii lui era Ierusalim!
Versetul 1d - Poziţia: “palatul”. Artaxerxe a construit un palat măreţ în Shushan. Iosephus, un istoric evreu din primul secol, a sugerat că Neemia se plimba în afara palatului într-una din seri când nişte oamenii prăfuiţi din cauza călătoriei au trecut pe lângă el în drumul lor spre oraş, vorbind unul cu altul în ebraică. Uitând de cina lui Artaxerxe, Neemia i-a întrebat cu nerăbdare despre necazurile fraţilor lui care scăpaseră din robie şi despre Ierusalim (versetul 2).
“Palatul” scrie H.E. Ryle era “probabil un titlu special pentru Shushan, indicând faptul că era atât o fortăreaţă, cât şi o capitală regală”. Cuvântul “Susa” (însemnând “crin”) apare de 19 ori în Vechiul Testament (Daniel 8:2; în Estera de 17 ori).
“Ruinele magnifice ale reşedinţei regale de la Susa au fost descoperite de arheologii francezi între anii 1880-1890, şi ne-au permis să recreem splendoarea împrejurimilor în care trăia Neemia. Palatul părea să fie construit din cedru, aur, argint şi fildeş aduse din diferite ţări. Cărămizi artistic poleite în culori şi desene în relief ale unor tauri înaripaţi împodobeau palatul (Donald K. Campbell). Neemia era înconjurat de lux şi confort şi se bucura de o poziţie sigură şi privilegiată. El era un om deosebit de privilegiat, fiind „paharnicul împăratului“ (versetul 11) şi era foarte respectat de împăratul Artaxerxe, ocupând o poziţie de încredere în palatul împăratului. Era un om cu o poziţie foarte sus-pusă; un confident personal al împăratului despotic. Era un om integru. „Poziţia ocupată de Neemia dezvăluie multe despre capacităţile lui intelectuale, maturitatea lui emoţională, şi statutul lui spiritual” (Gene A. Getz). Lecţie practică – credincioşii ar trebui să fie recunoscuţi pentru integritatea şi pentru corectitudinea lor. Astăzi nu mai suntem „slujitori” (sclavi) în sens nou testamental, totuşi principiile din Efeseni 6:5-8; Coloseni 3:22-25 şi Tit 2:9-10 sunt relevante pentru toţi angajaţii. Angajatorii ar trebui să vadă realitatea credinţei noastre creştine.
Moise, Iosif şi Daniel au fost şi ei oameni văzuţi în preajma palatelor în Vechiul Testament. Lecţie practică – Setea lumească de putere, de mărire, nu trebuie să ne controleze felul de purtare şi gândire. Ca şi credincioşi, noi ar trebui să fim plini de râvnă pentru Isus Hristos. 2 Corinteni 5:9 spune: „De aceea, ne şi silim (literal „suntem ambiţioşi“) să-I fim plăcuţi, fie că rămânem acasă, fie că suntem departe de casă“.
Neemia s-a născut în robie, şi probabil că nu fusese niciodată în Israel sau în Ierusalim. Deşi nu văzuse niciodată cetatea părinţilor săi, Neemia iubea Ierusalimul şi purta în inimă acelaşi simţământ ca toţi evlavioşii aflaţi în robie, simţământ exprimat atât de frumos în Psalmul 137:5-6: „Dacă te voi uita, Ierusalime, să-şi uite dreapta mea destoinicia ei! Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele!“. Era un om cu o poziţie înaltă. Lecţie practică – „Dumnezeu avea pentru el acolo o lucrare pe care n-ar fi putut-o îndeplini nicăieri altundeva. Dumnezeu l-a aşezat pe Neemia în palatul de la Susa aşa cum a aşezat-o şi pe Estera cu o generaţie mai devreme, ca şi pe Iosif în Egipt şi pe Daniel în Babilon. Când Dumnezeu vrea să îndeplinească o lucrare, El totdeauna Îşi pregăteşte lucrătorii şi îi aşează în locul potrivit, la momentul potrivit“ (Warren Wiersbe). “Dumnezeul suveran a hotărât că Neemia era omul potrivit la locul potrivit, gata să fie folosit. Întreaga lui viaţă până în acest moment fusese o pregătire pentru rolul pe care urma să-l joace în scurt timp în planul lui Dumnezeu pentru evrei” (Stan K. Evers). Ca şi credincioşi, Dumnezeu vrea să ne aflăm exact în locul în care vrea El să fim.
Versetul 2 INTERESUL PERSONAL ŞI GRIJA LUI NEEMIA
„Hanani, unul din fraţii mei“ – Numele „Hanani“ înseamnă „îngăduitor, binevoitor“ sau „căruia Iehova i-a dat cu bunăvoinţă“. Lecţie practică – Ca şi credincioşi, ar trebui să căutăm să fim binevoitori. Neemia era membru al unei familii privilegiate. Lecţie practică – Ca şi credincioşi, suntem membrii unei familii mari şi foarte privilegiate, familia lui Dumnezeu (1 Ioan 3:2). Hanani era unul din fraţii lui Neemia; 7:2 spune: „fratele meu Hanani“. Deşi Derek Kidner spune: „Se poate ca Hanani să fi fost un frate sau nimic mai mult decât o rudă, de vreme ce acelaşi cuvânt are două semnificaţii. El reapare în 7:2 ca un om căruia Neemia îi putea încredinţa un post de fruntaş”.
În contrast cu Ezra, care ne dă o listă a înaintaşilor lui (Ezra 7:1-5), Neemia menţionează doar numele tatălui său, Hacalia şi pe cel al fratelui său Hanani (1:1-2; 7:2).
„A venit Hanani şi câţiva oameni din Iuda“ – literal, „câţiva oameni au ieşit din Iuda“. Accentul nu este pus pe faptul că ei erau iudei, ci pe faptul că ei tocmai au ieşit din Iuda. Aceasta a fost o întâlnire care s-a dovedit a fi un punct de răscruce în viaţa lui Neemia. Acest lucru poate fi adevărat şi pentru vieţile noastre, din punct de vedere spiritual. Neemia a întâlnit un grup de evrei care tocmai se întorseseră la Susa după o călătorie la ierusalim. “Hanani împreună cu alţii tovarăşi cu aceleaşi păreri au făcut o călătorie de peste o mie de mile din Iudea până la Susa” (Stephen S. Short). Această călătorie a durat pe puţin patru luni de zile.
“Când iudeii au auzit că unul de-al lor se afla în poziţia de a vorbi cu împăratul, au venit în Persia să îl vadă” (The AMG Concise Bible Commentary).
Această singură vizită a schimbat cursul vieţii acestui paharnic. Cât de mult poate cântări ceva care părea nesemnificativ la acel moment. Un lucru asemănător s-a întâmplat când Martin Luther a bătut în cuie cele 95 de teze pe uşa Bisericii din Wittenberg în plină zi în data de 31 octombrie 1517. Protestul lui a declanşat Reforma Protestantă.
Neemia le-a pus întrebări:
1) „I-am întrebat despre Iudeii scăpaţi care mai rămăseseră din robie“ – Acesta se referea la iudeii care se aflau în ţara lui Iuda pentru a-i deosebi de iudeii din Babilon şi de cei care mai erau răspândiţi prin alte ţări. Vezi Ezra 3:8, 8:35 şi Neemia 8:17. “Exilul era privit ca o mare ruşine de către evrei. Întoarcerea lor în Ţara Sfântă ar fi fost interpretată ca o fugă de ruşine (contrast Ezra 9:13-14)” (Charles Fenshaw).Sintagma “din robie” apare şi în Ezra 2:1,“Iată oamenii din ţară, care s-au întors din robie, şi anume aceia pe care îi luase Nebucadneţar, împăratul Babilonului, robi la Babilon, şi care s-au întors la Ierusalim şi în Iuda, fiecare în cetatea lui”. “Pare clar faptul că Neemia întreba în mod specific despre cei care fuseseră în robie în Babilon şi se întorseseră la Ierusalim. Dacă Neemia ar fi fost preocupat doar de Persia, de palat, şi de poziţia lui, el nu ar fi întrebat niciodată despre starea iudeilor sau a Ierusalimului” (C.T. Lacey). Lecţie practică – Ca şi creştini, ar trebui să avem interese şi preocupări spirituale. Al cui rezultat sunt întrebările noastre, al preocupării sincere, sau al purei curiozităţi? Întrebările lui Neemia arătau loialitatea lui faţă de Ierusalim, cu toate că probabil nu fusese acolo niciodată. După exil, Israeliţii au devenit cunoscuţi sub denumirea de “iudei”, numele fiind derivat de la cuvântul “Iuda”.
2) „şi despre Ierusalim“ – în al doilea rând, Neemia a întrebat despre starea cetăţii Ierusalim. Aceasta ne aminteşte de cuvintele din Ieremia 15:5: „Căci cine să aibă milă de tine, Ierusalime, cine să te plângă? Cine să meargă să te întrebe de sănătate?“ Să observăm cu atenţie că Neemia nu a întrebat despre templu, casa lui Dumnezeu. Lecţie practică – unii preferă să nu ştie ce se întâmplă, deoarece informaţia aduce după sine obligaţie. Inima lui Neemia era cu poporul lui Dumnezeu. Aceasta ar trebui să se întâmple şi cu noi, credincioşii. Lecţie practică – Neemia a fost un om al lui Dumnezeu care a avut o sarcină mare. Ce sarcină purtăm noi? Sarcinile noastre ne conduc la o implicare personală în lucrarea Domnului? „Politica neimplicării este un tipar din ce în ce mai întâlnit în generaţia actuală. O doamnă creştină a fost auzită spunând: ’Prefer să mă pierd într-o biserică mare’. Ea vroia să stea deoparte şi să evite orice implicare sau responsabilitate. Neemia era diferit. El a recunoscut gravitatea situaţiei şi acceptat responsabilitatea de a se ocupa de ea.” (Donald K. Campbell).
Versetul 3 STAREA IUDEILOR
„Ei mi-au răspuns“ – Neemia a pornit la drum având o ureche ascultătoare. A început cu ascultare şi rugăciune înainte de a-şi deschide gura. „Într-un sens acest verset pregăteşte terenul pentru evenimentele care vor urma. El prezintă o imagine a ruinei şi a disperării” (A. Shearman). “În contrast cu mulţi lideri care încep cu gura, Neemia a început cu urechea. El a ascultat”. (Donald K. Campbell).
a) „Cei ce au mai rămas din robie sunt acolo în ţară, în cea mai mare nenorocire şi ocară“ – Raportul lor a fost scurt şi la obiect. Răspunsul lor a fost extrem de deprimant. Lecţie practică – Cum stăm noi cu mărturia? I-am dat oare vrăjmaşului ocazia să ne reproşeze ceva?
Trei cuvinte rezumă veştile rele date lui Neemia:
1. Rămăşiţă – O naţiune neînsemnată
2. Ruină – Un oraş neînsemnat
3. Ocară – Lipsă de glorie
„Ideea rămăşiţei este foarte importantă în istoria lui Israel; deşi Israeliţii meritau să fie complet distruşi din cauza păcatelor lor, Dumnezeu în mila Lui a păstrat întotdeauna o „rămăşiţă” a poporului Său (Ezra 9:8; Romani 9:27; 11:5)” (Thomas Hale). Cuvântul „ocară” apare şi în 2:17; 4:4; 5:9; 6:13, şi a fost folosit de proroci pentru a descrie ce-i va face Dumnezeu Ierusalimului din cauza păcatelor oamenilor (Ieremia 23:40; 24:9; 29:18; 44:8, 12; Plângeri 5:1; Ezechiel 5:14-15). Ocara îşi avea rădăcina în judecata lui Dumnezeu asupra oamenilor păcătoşi. Neemia a văzut oraşul ruinat ca pe un semn al necazului şi ocării la adresa lui Dumnezeu (1:3; 2:17) din cauza păcatelor poporului. El a considerat că este responsabilitatea lui să ajute la înlăturarea ocării în lumina promisiunilor legământului mozaic. Chiar şi după exilul babilonian legământul era încă în vigoare” (Hughes şi Laney). Cuvântul „necaz” apare şi în 9:9 (referindu-se la Israel în Egipt).
„Dacă treci printr-un mare necaz (versetul 3) şi eşti pe punctul de a face o lucrare mare (4:19; 6:3), atunci ai nevoie de marea putere (1:10), marea bunătate (9:25,35), şi marea îndurare (9:31) a unui Dumnezeu mare. Este Dumnezeul căruia I te închini suficient de mare ca să controleze încercările cu care te confrunţi?” (W. Wiersbe).
b) „zidurile Ierusalimului sunt dărâmate“ – “În vechime în Orientul Mijlociu, zidurile unui oraş ofereau protecţie pentru locuitori. Starea zidurilor unei cetăţi era şi un semn al puterii zeilor acelor oameni. Ruinele zidurilor Ierusalimului aruncau o lumină proastă asupra numelui lui Dumnezeu” (Comentariul Biblic Compact).
„Un zid” simbolizează protecţie şi menţinerea unei separări de rău şi de lumea: a) Păgânătăţii religioase din vremea lui Neemia; b) Iudaismului corupt din vremea ucenicilor; c) Creştinismului corupt din zilele noastre. În Scriptură, zidurile cetăţii vorbesc despre salvare şi protecţie (Isaia 26:1; 60:18).
Deci Ierusalimul era lipsit de apărare în faţa atacurilor duşmanilor. De asemenea, bogăţiile din Templu reprezentau o mare tentaţie pentru duşmani. Aflăm din Ezra 4:17-23 că reconstrucţia zidurilor (Ezra 4:12) fusese oprită de Artaxerxe din cauza unor presiuni făcute de nişte Samariteni şi de dregătorul Rehum, care se poate să fi fost un om de încredere al lui Artaxerxe. „Datorită poziţiei pe care Neemia o avea la curtea împăratului, el trebuie să fi ştiut de scrisoarea iniţială a lui Rehum şi de răspunsul dat de Artaxerxe. Totuşi, probabil că nu primise vorbă în legătură cu rezultatul scrisorii, deşi se temea fără îndoială pentru fraţii lui din Ierusalim. Artaxerxe fusese presat de nişte samariteni şi de Rehum, dregătorul, care era probabil un om de încredere al lui Artaxerxe” ” (Gene A. Getz).
c) „Porţile sunt arse de foc“ – „Poarta“ este folosită pentru intrare şi ieşire, este simbolul accesului. Lecţie practică – În fiecare adunare locală ar trebui să existe această grijă spirituală. Se spune că în lumea antică „o cetate fără porţi încuiate şi ziduri înalte nu era cetate“. „Zidurile cetăţii sugerau atât importanţă, cât şi siguranţă” (Lawrence O. Richards). Cetatea Ierusalimului nu avea ziduri şi porţi, locuitorii erau lipsiţi de apărare şi expuşi vecinilor ostili şi hoţilor care jefuiau. În consecinţă, puţini locuiau în capitală (11:1). Psalmii 48, 79, 84, 87 arată cât de mult îşi iubeau iudeii loiali cetatea. Lecţie practică – Sanctuarul lui Dumnezeu nu era ocrotit şi duşmanul avea acces liber să intre în el şi să iasă. De aceea, preocuparea lui Neemia era protecţia, ocrotirea locului Numelui, Ierusalim. Nu exista niciun zid de protecţie sau de separare, ci duşmanul avea acces liber (fiindcă nu erau porţi). Zidul separării între ei şi păgâni fusese dărâmat. „Avantajele câştigate din reconstrucţia Templului urmau să fie în curând pierdute dacă oamenii erau vulnerabili în faţa atacurilor constante ale duşmanului (C.T. Lacey).
Porţile erau şi locurile unde judecătorii şi bătrânii se întâlneau, şi deci vorbeau despre judecată şi disciplină.
Prima referire la „zid“ din Biblie este legată de Iosif în Geneza 49:22: „ramurile lui se înalţă deasupra zidului“. Aceasta vizează aducerea de roadă. A doua şi a treia referire se află în Exod 14:22,29: „apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stânga lor“. Aici zidul este legat de protecţie. Ultima referire din Biblie privitoare la zid se găseşte în Apocalipsa 21:19. Aici, zidul este legat de valoare. Vrăjmaşul vrea să dărâme zidurile din viaţa noastră individuală, de familie şi de adunare. Şi când se întâmplă acest lucru, rezultatul este lipsa de rodire, de protecţie şi de valoare în lucrurile divine. Ca şi creştini, suntem atacaţi din toate părţile de trei duşmani: lumea, firea pământească şi diavolul (Efeseni 2:2-3). Zidul credincioşiei, al devoţiunii pentru Hristos, al rugăciunii, al dragostei pentru Cuvântul lui Dumnezeu, al rodirii, al mărturiei. Nu cumva „porţile sunt arse de foc?“ Suntem foarte vulnerabili dacă neglijăm refacerea zidurilor şi a porţilor. Neemia era convins de starea de ruină, dar resursa sa era în Dumnezeul lui. Dumnezeu să ne ajute să construim pentru El, Psalmul 127:1 spune: „Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă nu păzeşte Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzeşte”.
„Răspunsul ar fi înţeles greşit dacă ne-am referi doar la ruinele lăsate de Nebucadneţar. Aceea era istoria antică (587 î. Hr.), dar aceasta este o veste şi o lovitură zdrobitoare. Cel mai probabil contextul se găseşte în Ezra 4:7-23, unde regelui Artaxerxe i se aduce la cunoştinţa lucrarea de reconstrucţie a zidurilor, lucrare care este imediat oprită „cu silă şi cu putere” (Derek Kidner).
“Motivul distrugerii din verstul 3b va fi reiterat în 2:3,13,17, ca fiind problema pe care Neemia o va rezolva într-un final” (Leslie C. Allen).
Şase porţi au fost reparate mai târziu (3:1,3,6,13-15).
Versetele 4-11 – RUGĂCIUNEA LUI NEEMIA
Versetul 4 CĂINŢA LUI NEEMIA
„De vreme ce Neemia avea înclinaţia nativă de a acţiona rapid şi hotărât, comportamentul lui aici este remarcabil. Acesta demonstrează care îi sunt priorităţile. De asemenea, prin fiecare frază din acest verset, sunt evidenţiate culisele lipsite de grabă şi deloc superficiale ale faimoasei „rugăciuni săgeată” din 2:4 dar şi fundalul realizărilor care vor urma” (Derek Kidner). “Răspunsul lui Neemia la auzul veştii indică faptul că el a conştientizat că Dumnezeu îl chema într-o sferă de slujire cu totul nouă, pentru care fusese pregătit prin poziţia şi formarea lui” (H. G. M. Williamson). Există moduri diferite de a reacţiona la veştile rele, dar Neemia exemplifică o reacţie corectă. Reacţia lui la veştile primite arată că era un om cu caracter spiritual. „Deşi Neemia nu era un profet sau un preot, el a avut o înţelegere profundă a însemnătăţii Ierusalimului pentru Dumnezeu şi a fost extrem de supărat că acolo lucrurile nu reflectau gloria lui Dumnezeu” (John MacArthur).
„Un Dumnezeu responsabil este la lucru în lume. El caută credincioşi responsabili prin care să poată lucra” (Donald K. Campbell).
El a făcut cinci lucruri:
1. „Am şezut jos“ – Adesea ne vine foarte greu să facem lucrul acesta în prea ocupata noastră viaţă de creştini. Psalmul 46:10 spune: „Opriţi-vă, sau staţi liniştiţi, şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu“. În Luca 10:39 Maria stătea la picioarele Domnului Isus ascultând Cuvântul Său şi învăţând. Un principiu biblic foarte important este acela că şederea întotdeauna precede acţiunea. Marea dorinţă a apostolului Pavel din Filipeni 3:10 era: „să-L cunosc pe El“. În Ioan 6:10, poporul s-a aşezat pentru a fi hrănit fizic. Acesta este însă un adevăr şi în sens spiritual.
2. „Am plâns“ – Acesta este primul dintre cele patru verbe de acţiune care indică modul în care inima lui Neemia a fost mişcată din cauza suferinţelor poporului lui Dumnezeu. „Lacrimile exprimă sentimente profunde, adesea prea profunde pentru a fi exprimate în cuvinte” (A. Shearman). Lacrimile noastre udă seminţele providenţei pe care Dumnezeu le-a semănat pe cărarea noastră. Fără lacrimile noastre, acele seminţe nu ar putea creşte niciodată şi nu ar putea aduce roadă. Neemia a plâns, arătându-şi sinceritatea. El a arătat o durere profundă, în spiritul celor scrise în 1 Corinteni 12:26: „Şi dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el“. În Fapte 20:31 avem exemplul lui Pavel: „Vegheaţi, şi aduceţi-vă aminte că timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi“. Domnul Isus a plâns de trei ori: pentru un om (Ioan 11:35); pentru un popor (Luca 19:41); pentru întreaga lume în Grădina Gheţimani (Evrei 5:7).
„Ca şi profetul Ezechiel, Neemia a ştiut să plângă cu cei ce plâng. Tot ce a putut Ezechiel să facă a fost să stea „înmărmurit în mijlocul lor, şapte zile” (Ezechiel 3:15). Ce ştim noi despre această empatie faţă de fraţii noştri creştini atunci când trec prin suferinţă?” (Stan K. Evers). Plângem noi în locul în care ne aflam? Nu este nimic greşit în a manifesta o emoţie autentică la locul potrivit. Ceea ce îi face pe oameni să râdă sau să plângă este de multe ori sugestiv pentru caracterul lor” (Warren Wiersbe). Aici, lacrimile lui Neemia au fost semnul vizibil al unei inimi împovărate. El a manifestat înţelegere şi compasiune, a experimentat nişte sentimente profunde. Aceasta nu era ceva superficial. Ezra a avut o reacţie similară în Ezra 10:1.
„Uneori, plânsul este un semn al slăbiciunii; la Neemia însă, a fost un semn al puterii, ca şi la Ieremia (Ieremia 9:1), ca şi la Pavel (Fapte 20:19), ca şi la Domnul Isus Hristos (Luca 19:41). De fapt, Neemia era asemănător cu Domnul Isus dacă ne gândim că a luat de bună voie povara care îi zdrobea pe alţii” (Warren Wiersbe). Vezi Psalmul 69:9; Romani 15:3, “Căci şi Cristos nu Şi-a plăcut Lui însus; ci, după cum este scris: Ocările celor ce Te ocăresc pe Tine, au căzut peste Mine”. Ca şi Pavel, Neemia a plâns pentru eşecurile poporului său. „Suntem noi suficient de preocupaţi să ne interesăm de fraţii şi surorile noastre, şi apoi să plângem când auzim de nevoile disperate din vieţile lor?” (A. Shearman).
Thomas Hale scrie: „Ceea ce l-a supărat pe Neemia nu a fost faptul că Nebucadneţar dărâmase zidurile Ierusalimului în urmă cu 140 de ani (2 Împăraţi 25:10); Neemia ştia de mult acest lucru. Ceea ce l-a supărat pe Neemia a fost eşecul unei încercări recente de a reconstrui zidurile Ierusalimului, încercare care avusese loc în timpul domniei lui Artaxerxe. Dregătorii împăratului îi scriseseră acestuia cerându-i să poruncească încetarea reconstrucţiei, iar împăratul a făcut întocmai (vezi Ezra 4:8-23). Aceasta a fost o mare lovitură pentru iudei, lăsându-i „în mare nenorocire”.
3. „M-am jelit multe zile“ – „Se obişnuia ca iudeii să stea jos atunci când jeleau (Ezra 9:1-4; 2:13). În mod inconştient, Neemia îi imită pe iudeii captivi aflaţi în suferinţă care fuseseră exilaţi în Babilon cu ani înainte, Psalmul 137:1 (Warren Wiersbe). Neemia „a jelit” pentru că cetatea care trebuia să fie lumina neamurilor devenise ’o gluma internaţională’ (Isaia 42:6-7; 49:6). Lecţie practică – Jelim noi starea noastră spirituală şi pe cea a familiilor şi a adunărilor noastre locale? Ezra 10:1 ne dă exemplul lui Ezra, „pe când stătea Ezra plângând şi cu faţa la pământ înaintea Casei lui Dumnezeu şi făcea această rugăciune şi mărturisire”. Prima referire la „a jeli” din Scriptură este în Geneza 23:2, “Avraam a venit să jălească pe Sara şi s-o plângă”.
4. „Am postit“ – Aceasta este lepădare de sine, asta înseamnă că noi renunţăm la noi înşine. Este ceva personal. Principiul vieţii unui ucenic este lepădarea de sine. Domnul Isus a zis în Marcu 8:34: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze“. Luca 2:37 spune: „Ana nu se depărta de Templu, şi zi şi noapte slujea lui Dumnezeu, cu post şi cu rugăciune“. “Ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăş, ca să nu vă ispitească Satana” (1 Corinteni 7:5).
“Postul, deşi nu era o cerinţă a Legii, cu excepţia Sărbătorii Ispăşirii, evidenţia de multe ori starea nenorocită a unei persoane (a se compara cu 2 Samuel 12:16; 1 Împăraţi 21:27; Ezra 8:23)” (Gene A. Getz). Postul lui Neemia a dovedit intensitatea vieţii lui de rugăciune în timpul acelor patru luni.
5. „M-am rugat“ – Neemia era angajat în practicile spirituale, vezi 1:5; 2:4,20. Toate acţiunile acestui om împovărat îşi găseau ieşirea, eliberarea în rugăciune. Asemenea lui Daniel, Neemia poate că avea o cameră specială în care se ruga lui Dumnezeu, şi probabil că aceasta era cu faţa spre Ierusalim, Daniel 6:10; 1 Împăraţi 8:28-30. Rugăciunea a fost răspunsul lui imediat la veştile rele din versetul 3. 1 Tesaloniceni 5:17 spune: „Rugaţi-vă neîncetat“. Timp de patru luni (comparaţi 1:1 cu 2:1), Neemia s-a rugat lui Dumnezeu „zi şi noapte“ (1:6). Această perioadă a fost timpul în care Dumnezeu Şi-a pregătit slujitorul pentru o lucrare de viitor, prin aceste practici spirituale secrete.
“Am postit şi m-am rugat înaintea Dumnezeului cerurilor” - Ezra 8:23 ne oferă aceeaşi combinaţie: “Pentru aceasta am postit şi am chemat pe Dumnezeul nostru”.
Cartea Neemia începe cu mare tristeţe (1:3), pentru ca mai târziu să fie mare bucurie (8:10,17). Psalmul 30:5 spune: „seara vine plânsul, iar dimineaţa veselia“.
Cartea Neemia începe cu rugăciune (1:4) şi se sfârşeşte cu rugăciune (13:31). Ea conţine un număr considerabil de rugăciuni, 1:5-11; 2:4; 4:4,9; 5:19; 6:9,14; 13:14,22,29,31.
Neemia a fost un om al rugăciunii. (Neemia 1:5-11; 2:4; 4:4,9; 5:19; 6:9,14; 13:14,22,29,31).
“M-am rugat înaintea Dumnezeului cerurilor” - Pentru Ezra şi Neemia Dumnezeu era “Dumnezeul cerurilor”. Vezi Neemia 1:4,5; 2:4,20; Ezra 1:2; 5:11,12; 6:9-10; 7:12,21,23. Vezi şi Daniel 2:18,19,37,44. Acest titlu a indicat transferarea tronului lui Dumnezeu de pe pământ în cer. “Tatăl nostru care eşti în ceruri” (Matei 6:9). “Neemia a conştientizat faptul că Dumnezeu guvernează lumea, incluzând suveranitatea Lui supremă asupra acestui împărat păgân care domnea peste Neemia, peste cetatea Ierusalim şi peste Israel (Comentariul Biblic Compact). “Nu ar fi fost potrivit ca Neemia să se refere la Dumnezeu ca la “Dumnezeul lui Israel”, de vreme ce Israel era împrăştiat şi doar o rămăşiţă se întorsese în ţară. Într-adevăr, Israel şi-a pierdut acest drept prin neascultarea faţă de El” (C.T. Lacey).
Versetele 5-11 RUGĂCIUNEA ŞI MĂRTURISIREA LUI NEEMIA
Cu toate că Neemia ocupa o funcţie importantă la curtea împăratului, el nu avea capacitatea să rezolve această problemă majoră de la Ierusalim. Însă ştia că Dumnezeu avea puterea aceasta, pentru că „la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă” (Matei 19:26; Marcu 10:27). “Rugăciunea din versetele 5-11 pune o bază semnificativă pentru misiunea lui Neemia, definită în 2:5 ca reconstrucţia Ierusalimului. Această rugăciune privată formează un pod intre reacţia plină de durere a lui Neemia şi întrevederea cu Artaxerxe din capitolul 2” (Leslie C. Allen).
Versetul 5 – Rugăciunea lui Neemia reflectă caracterul lui Dumnezeu şi se aseamănă cu cea a lui Ezra (Ezra 9:5-15) şi cu cea a lui Daniel (Daniel 9:4-19). Din multe puncte de vedere, această rugăciune este o rugăciune model. Ea urmează exemplul închinării (versetul 5), mărturisirii (versetele 6-7) şi cererii (versetele 8-11). Expresia „să ia aminte“ apare de trei ori în această secţiune, versetele 5,8,11. El face apel la caracterul lui Dumnezeu. Este o rugăciune concentrată şi foarte specifică.
a) DUMNEZEUL CĂRUIA SE RUGA
1. „Doamne („Iehova”, care a existat dintotdeauna, etern), Dumnezeul cerurilor“ – Această rugăciune începe dând slavă lui Dumnezeu, vezi Matei 6:9. “Acest titlu divin apare des în inscripţiile persane (H. E. Ryle). “Sintagma ’Dumnezeul cerurilor’ era des folosită în Imperiul Persan chiar şi de persani atunci când vorbeau despre dumnezeul lor. Această rugăciune arată că fusese acceptat în limbajul religios al iudeilor. Totuşi, nu era ceva cu totul nou de vreme ce a fost folosit în Geneza 24:7” (Mervin Breneman). Acesta este titlul pe care Cir l-a folosit atunci când a anunţat că iudeii se puteau întoarce în ţara lor, 2 Cronici 36:23; Ezra 1:2. Dumnezeii păgâni erau idoli numai pe pământ, dar Dumnezeu iudeilor era “Dumnezeul cerurilor”. Vezi 1:4,5; 2:4,20; Daniel 2:18,19,44; Ezra 5:11,12; 6:9; 7:12,21,23. El Îi dă slavă lui Dumnezeu şi aşa ar trebui să facem şi noi.
“Doamne” (“Yahweh”) face referire la relaţia stabilită prin legământ cu Israel. “Dumnezeul cerurilor” se referă la suveranitatea Lui.
“Observaţi faptul că menţionează că Neemia s-a “rugat înaintea Dumnezeului cerurilor”. El nu spune “Dumnezeul cerurilor şi al pământului” (versetul 4), deoarece posesiunile pământeşti ale Israelului fuseseră grav avariate, şi nu existau prea multe dovezi ale faptului că Dumnezeu se îngrijea de poporul Său. Însă Dumnezeu era încă în ceruri şi se puteau încrede în puterea Lui de a interveni şi de a-l binecuvânta pe Israel în ciuda stării spirituale proaste care provocase necazurile lor actuale. El adaugă cuvintele “plin de îndurare” deoarece cu siguranţă Israel avea nevoie disperată de îndurare (versetul 5)” (L.M. Grant).
2. „Dumnezeule mare şi înfricoşat“ – Uitaţi-vă şi la 4:14; 8:6; 9:32; Deuteronom 7:21; 10:17; Daniel 9:4. Cuvintele „mare” şi „înfricoşat” se referă la măreţia şi puterea Lui. Cuvântul „înfricoşat” este derivat de la un verb care înseamnă „a tremura”. El este un Dumnezeu care inspiră o teamă plină de reverenţă. Acesta este Dumnezeul măreţ care va răspunde rugăciunii lui Neemia şi care răspunde şi rugăciunilor noastre. Această expresie arată măreţia şi puterea Lui. Neemia era conştient de măreţia lui Dumnezeu.
3. „Tu, care ţii legământul Tău“ – Credincios şi neschimbător (Maleahi 3:16). Cuvântul “ţii” înseamnă “păzeşte / protejează”. “El îţi ţine promisiunile legământului Său. Neemia Îl lauda pe Dumnezeu pentru credincioşia cu care Şi-a ţinut “legământul” Lui de dragoste pe care l-a făcut cu poporul Israel. Dar Neemia adaugă o condiţie importantă: Dumnezeu Îşi ţine legământul numai faţă de cei care îşi respectă partea lor de legământ – adică, cei care Îl iubesc pe Dumnezeu şi ascultă poruncile Lui. (Thomas Hale). Vezi Deuteronom 7:9; 1 Împăraţi 8:23. Neemia era conştient de credincioşia lui Dumnezeu.
4. „Plin de îndurare faţă de cei ce Te iubesc“ – El este îndurător şi milostiv.
Din versetul 5 aflăm prin aplicaţie cele două lucruri pe care ar trebui să le facă creştinii:
1. „Să-L iubească“ – Dragostea noastră pentru Domnul Isus Hristos trebuie să crească, nu să scadă. Ca şi credincioşi, trebuie să căutăm să ne păstrăm dragostea dintâi pentru El, care S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi. Aceasta era problema adunării din Efes, Apocalipsa 2:4: „Ţi-ai părăsit dragostea dintâi (literal, „cea mai bună“, „cea mai arzătoare“ dragoste). 1 Ioan 4:19 spune: „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi“. Lecţie practică – Trebuie să avem o dragoste adevărată, intensă, şi plină de devotament pentru Isus Hristos.
2. „Să păzească poruncile Lui“ – Domnul Isus Hristos a zis în Ioan 15:10, „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea“. Ioan 14:15, „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele“. Lecţie practică – În viaţa noastră este nevoie de o ascultare continuă.
Trebuie să existe:
a) Ascultare în casă – Efeseni 6:1: „Copii, ascultaţi în Domnul, de părinţii voştri“.
b) Supunere în lume – Romani 13:1: „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte“.
c) Ascultare în adunare – Evrei 13:17: „Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţi-le supuşi“.
Hughes şi Laney scriu: “Neemia era preocupat ca israeliţii să împlinească legea lui Moise astfel încât poporul să fie curat înaintea lui Dumnezeu (1:5,7-9; 5:7,9; 7:2; 8:2,9,12,17; 9:3; 10:28-29; 13:1-3). Pasaje precum Levitic 26:33 şi Deuteronom 23:3-5 stau în spatele eforturilor lui Neemia. Domeniile specifice care aveau nevoie de curăţire erau slujirea la templu, respectarea Sabatului şi respectarea legilor împotriva cămătăriei (5:7; 12:30,45; 13:3,9,22,30)”. Lecţie practică – Iehova este un Dumnezeu care Se ţine de cuvânt, „Îşi ţine legământul“. Pentru poporul Său ales, Israel, binecuvântarea era bazată pe ascultare de Cuvântul Său, vezi Levitic 26; Deuteronom 27-30; Ieremia 11:4; 30:22.
Neemia îşi formează corect perspectivele; el reflectează asupra caracterului lui Dumnezeu. El a recunoscut măreţia şi bunătatea lui Dumnezeu. Când noi, ca şi credincioşi, ne confruntăm cu probleme majore, este de mare ajutor să ne aţintim privirea la măreţia lui Dumnezeu, şi apoi problemele se micşorează şi revin la mărimea lor adevărată. „Cu cât Dumnezeu devine mai mare pentru Neemia, cu atât mai mici devin problemele lui.
Neemia avea o înţelegere clară asupra caracterului lui Dumnezeu. Lecţie practică – Ce cunoaştem noi despre caracterul lui Dumnezeu, şi ce apreciem la el? Ne închinăm noi oare cu conştiinţă şi băgare de seamă? Este Dumnezeul căruia ne închinăm destul de mare încât să facă faţă marilor provocări cu care ne confruntăm?
Versetul 6 – MĂRTURISIRE GENERALĂ
Amintirea legământului lui Dumnezeu duce în mod inevitabil la cercetare şi mărturisire. Cea mai mare parte a rugăciunii lui Neemia a fost dedicată mărturisirii păcatelor (versetele 6-9).
b) CONTINUITATEA RUGĂCIUNII
„Ascultă rugăciunea pe care Ţi-o face robul Tău acum, zi şi noapte” – “Zi şi noapte” este o hiperbolă folosită în general în limbajul cotidian. Pavel a dat acest îndemn în Coloseni 4:2: „Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri“. Trebuie să fim constanţi şi persistenţi în rugăciune. Rugăciunea nu este un lux spiritual, nici o măsură de urgenţă care să fie folosită doar în cazuri extreme, în crize.
„În rugăciune“ este respiraţia vitală a credinciosului. Rugăciunea este o practică spirituală importantă. Luca 18:1: „Omul trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase“. Domnul Isus Hristos este modelul şi exemplul nostru perfect. Sufletul celui credincios înfloreşte, se dezvoltă într-o atmosferă de rugăciune. Lecţie practică – Ne-am rugat noi cum ar fi trebuit s-o facem, sau ne-am petrecut timpul cu alte lucruri, lipsite de importanţă? Într-adevăr, ar trebui să spunem cu toţii acum, „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm“ (Luca 11:1).
c) RUGĂCIUNEA DE MIJLOCIRE
Versetul 6: „Pentru robii Tăi, copiii lui Israel“. Versetul 10: „Ei sunt robii Tăi şi poporul Tău“. Ca şi Moise, Neemia a trebuit să stea „la mijloc“ prin mijlocirea lui. Psalmul 106:23, “Moise, alesul Său, a stătut la mijloc înaintea Lui, ca să-L abată de la mânia Lui şi să-L oprească să-i nimicească”. 2 Cronici 30:18, “Dar Ezechia s-a rugat pentru ei, zicând: Domnul, care este bun, să ierte pe toţi”. 1 Timotei 2:1: „Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii“.
Versetul 6 spune: “Copiii lui Israel”. “Faptul că Neemia foloseşte acest nume vechi pentru a face referire la iudei indică continuitatea lor. Astfel el face o conexiune între iudeii din prezent şi cei din trecut” (Comentariul Biblic Compact).
d) ATITUDINE ÎN RUGĂCIUNE
Versetul 6: „Robii Tăi“. Versetul 10: „Ei sunt robii Tăi, şi poporul Tău“. Versetul 11: „Rugăciunea robului Tău... rugăciunea robilor Tăi“. Neemia era plin de umilinţă. Iacov 4:6: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi“. 1 Petru 5:5-6: „Şi toţi în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har. Smeriţi-vă dar, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca la vremea Lui El să vă înalţe“. Lecţie practică – Noi trebuie să fim plini de smerenie în viaţa şi slujirea noastră creştină.
e) RUGĂCIUNE DE MĂRTURISIRE A PĂCATELOR
Versetul 6 spune: „mărturisind păcatele copiilor lui Israel, păcatele făcute de noi împotriva Ta; căci eu şi casa tatălui meu am păcătuit“. Aceasta a fost o mărturisire detaliată. Şi Neemia s-a cercetat pe sine însuşi. Lecţie practică – Pregătirea pentru cina Domnului este văzută în 1 Corinteni 11:28: „Fiecare să se cerceteze deci, pe sine însuşi“. Într-un context cu totul diferit, 2 Corinteni 13:5 spune: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă“. Neemia a folosit cuvântul „noi“, nu „ei“, identificându-se astfel cu păcatele unei generaţii pe care nici măcar nu a cunoscut-o.
Neemia admite:
Vina generală: „păcatele făcute de noi împotriva Ta“.
Vina personală: „eu şi casa tatălui meu am păcătuit“.
Umil, Neemia se identifică cu păcatul şi căderea poporului şi ia parte la vină, ca şi Moise (Exod 34:9), ca şi Ezra (Ezra 9:10) ca şi Daniel (Daniel 9:5). Ea arată că Neemia a fost capabil să privească problemele din perspectiva lui Dumnezeu. El nu este critic, nici plin de sine şi nici un fariseu mulţumit de sine, care să privească critic la eşecurile altora. De pe buzele lui Neemia nu s-a auzit niciodată: „Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni“ (Luca 18:11). 1 Ioan 1:9 spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire“. Stephen S. Short scrie: “Faptul că în această rugăciune predomină mărturisirea păcatelor (versetele 6-7) arată că Neemia nu considera că demolarea zidurilor Ierusalimului a avut loc în mod accidental, sau doar din cauza unor factori de ordin politic sau militar, ci ca o judecată a lui Dumnezeu pentru păcătoşenia iudeilor”.
f) RUGĂCIUNE CARE RECUNOAŞTE SFINŢENIA LUI DUMNEZEU
„Păcatele făcute de noi împotriva Ta“ – Neemia a recunoscut sfinţenia lui Dumnezeu. Lecţie practică – Noi credincioşii trebuie să ne dăm seama de sfinţenia lui Dumnezeu. 1 Petru 1:16: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt“. 2 Petru 3:11: „Fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă“.
g) PĂCATUL ÎMPIEDICĂ RUGĂCIUNEA
„Să ia aminte urechea Ta (1 Împăraţi 8:29; 2 Cronici 6:40; Psalmul 130:2) şi ochii să-Ţi fie deschişi (2 Cronici 6:40); ascultă rugăciunea pe care Ţi-o face robul Tău“. Isaia 59:2 spune: „Nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să vă asculte“. Psalmul 66:18 spune: “Dacă aş fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea”.
Versetul 7 MĂRTURISIRE CONCRETĂ
„Te-am supărat şi n-am păzit poruncile Tale, legile şi orânduirile“. Ceea ce îi condamna nu era doar ce făcuseră ei, ci şi ce eşuaseră să facă. “În Iov 34:31 cuvântul tradus prin „a păcătui” („habal”) înseamnă „a ofensa”. Aici Neemia Îi vorbea lui Dumnezeu ca unui stăpân pe care îl ofensase prin neascultarea poruncilor Lui” (Mervin Breneman). Neemia s-a identificat personal cu rămăşiţa din Iuda. Mărturisirea lui trece de la generalizarea din versetul 6 la lucruri concrete în versetul 7. El a recunoscut că acest păcat era o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Iosif spune în Geneza 39:9: „Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?“. „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit, şi am făcut ce este rău înaintea Ta“ (Psalmul 51:4).
Neemia a mărturisit concret că au păcătuit împotriva „poruncilor, legilor şi orânduirilor“ legii lui Moise. Aceste trei cuvinte descriu legea completă a lui Dumnezeu (9:13-14). Evreii sufereau ca rezultat al păcatelor lor. Ei pierduseră orice drept la îndurarea lui Dumnezeu din cauza neascultării lor.
Versetul 7 “Robul Tău Moise” - În versetele 7 şi 8 menţiunea “robul Tău, Moise” face referire la rolul lui Moise de mediator al legământului. Titlul “robul Domnului” apare în special în cartea Iosua, 14 ori. De 13 ori titlul se referă la Moise.
Versetele 8-10 – Neemia Îi aduce aminte lui Dumnezeu de:
Versetele 8-9 - Ceea ce a spus El, cuvintele Lui.
Versetul 10 - Ceea ce a făcut El, lucrările Lui.
Versetul 8
h) NEEMIA S-A RUGAT ÎNŢELEPT
“Versetele 8-9 ne oferă un rezumat al promisiunilor legământului lui Dumnezeu ca bază pentru dubla lui cerere, în general pentru restaurarea destinului poporului său şi în particular pentru o abordare corectă a împăratului” (H.G.M. Williamson). Neemia avea o cunoaştere vie a Cuvântului lui Dumnezeu. Această rugăciune a lui Neemia abundă în citate şi aluzii la legământul lui Dumnezeu care se găsesc în Levitic şi Deuteronom. Cu siguranţă cunoştea în detaliu Vechiul Testament.
El a citat cuvintele lui Dumnezeu înaintea lui Dumnezeu Însuşi. Să ne aducem mereu aminte că Dumnezeu Îşi iubeşte Cuvântul. Biserica primară cita şi ea Cuvântul lui Dumnezeu în rugăciune, şi strigau către El ca să le dea putere şi îndrăzneală, Fapte 4:24-31. Neemia cunoştea în profunzime Cuvântul lui Dumnezeu, Scripturile Vechiului Testament. Fără îndoială că ştia în detaliu legea Vechiului Testament.
“Rugăciunea lui este bazată pe Scriptură. Gândirea lui trebuie să fi fost saturata cu Cuvântul lui Dumnezeu deoarece el citează din Deuteronom 4:25-31; 5:10; 7:9,21; 9:29; 30:1-5; Levitic 26:27-45; 1 Împăraţi 8:29; 2 Cronici 6:20,36-40; 7:15; Psalmul 130:2. Se poate să fi crescut într-o ţară idolatră şi să fi servit la curtea unui împărat păgân, dar aceste lucruri nu l-au împiedicat să-şi dezvolte viaţa spirituală (Coloseni 2:6-7; 2 Petru 1:5-9)” (Cyril J. Barber).
„Adu-Ţi aminte“ sunt cuvintele cheie ale cărţii Neemia (1:8; 4:14; 5:19; 6:14; 13:14,22,29,31). Cuvântul “a-şi aduce aminte” nu se referă la faptul că Dumnezeu trebuie să-şi aducă aminte de ceva ce a uitat, ci se referă la intervenţia Lui în folosul propriului popor. Neemia Îi aduce aminte lui Dumnezeu de ceea ce a spus, de cuvintele şi promisiunile Sale, “Domnul te va împrăştia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă” (Deuteronom 28:64).
Thomas Hale scrie: “Dumnezeu prin Moise a spus despre Israeliţi “Vă voi risipi” (versetul 8) “printre popoare” dacă ei continuau să Îi încalce legământul (Levitic 26:27-28, 33, 36-39). Dar în versetul 9 Neemia îşi aduce aminte de asemenea de promisiunea lui Dumnezeu de a-i aduna pe cei care se pocăiesc şi de a-i aduce din nou în ţara lor (Levitic 26:40-42; Deuteronom 30:1-5), “de acolo vă voi aduna şi vă voi aduce iarăş în locul pe care l-am ales ca să locuiască Numele Meu acolo” (Deuteronom 12:5; 1 Împăraţi 8:48)”. Cu alte cuvinte, va exista o împrăştiere şi o strângere a poporului Său. În vremurile Noului Testament, erau mai mulţi evrei în afara Palestinei decât în interiorul ei, Fapte 2:5-11; Iacov 1:1; 1 Petru 1:1.
Versetul 9 – Neemia strigă către Dumnezeu ca „să-Şi aducă aminte“ că El nu a promis numai judecată pentru neascultare, ci şi reabilitare în urma pocăinţei, vezi Deuteronom 4:25-31, 12:5, 30:1-4; 2 Cronici 6:36-39. Neemia apelează la Dumnezeu, implorându-L să Îşi onoreze promisiunile legământului făcut cu Moise. El ştia că rugăciunea eficienta se bazează întotdeauna pe promisiunile lui Dumnezeu care se găsesc în Cuvântul lui Dumnezeu.
Versetul 9 se bazează pe Deuteronom 30:4. “Locul pe care l-am ales ca să locuiască Numele Meu acolo” - La Ierusalim şi în Templu. Aceasta sintagmă apare de multe ori în Deutoronom, dar nu apare în primele patru cărţi ale lui Moise.
Versetul 10
i) BAZA RUGĂCIUNII LUI NEEMIA
Neemia s-a rugat bazându-se pe dragostea lui Dumnezeu şi pe relaţia Lui cu poporul Său, pe legământul făcut cu poporul ales, „poporul Tău pe care l-ai răscumpărat prin puterea Ta cea mare şi prin mâna Ta cea tare“. Aici Neemia citează cuvintele lui Moise când a stăruit înaintea lui Dumnezeu să îi ierte pe oamenii neascultători în Deuteronom 9:29 “Totuş ei sunt poporul Tău şi moştenirea Ta, pe care ai scos-o din Egipt cu mâna Ta cea puternică şi cu braţul Tău cel întins”. Vezi şi Deuteronom 4:34; 9:29; Exod 32:11. Lecţie practică – Marea izbăvire a lui Israel din Egipt i-a făcut într-un mod unic poporul lui Dumnezeu. Poate exista o mai mare mângâiere şi putere pentru prezent, o mai mare încurajare de a te ruga pentru nevoile imediate decât să reflectezi la modul în care un Dumneze iubitor s-a purtat cu noi în trecut? El ne-a răscumpărat şi a promis să ne binecuvânteze. În rugăciunea lui, Neemia era motivat de dragostea pentru vecinii lui – iudeii din Ierusalim - şi de dragostea sa pentru Dumnezeu (Marcu 12:30-31). Neemia ştia că binecuvântarea viitoare era bazată pe răscumpărarea trecută. “În ceea ce îl priveşte pe Neemia, Dumnezeu Îşi răscumpărase în trecut poporul din robia Egiptului prin marea Lui putere, şi deci el credea că Dumnezeu îi va izbăvi şi de necazurile şi ocara prezentă în Ierusalim” (C.T. Lacey).
Versetul 10 - “Folosind sintagmele “robii Tăi” şi “poporul Tău” Neemia Îi sugera Domnului că momentul era potrivit, că oamenii erau potriviţi şi că sarcina de a reconstrui Ierusalimul era una potrivită” (Comentariul Biblic Compact).
În versetele 10-11 rugăciunea umilă a lui Neemia se încheie cu o expresie de încredere, de siguranţă.
Neemia a avut încredere:
1. În credincioşia lui Dumnezeu - versetul 10: „Ei sunt robii Tăi şi poporul Tău“.
2. În puterea lui Dumnezeu - versetul 10: „pe care l-ai răscumpărat prin puterea Ta cea mare şi prin mâna Ta cea tare“. Dumnezeu este Duh, Ioan 4:24. Aşadar, când citim de „ochi“ (versetul 6), de „urechi“ (versetul 6) şi de „mână“ (versetul 10), Domnul foloseşte un limbaj asemănător corpului uman pentru a descrie activitatea divină. „Prin mâna Ta cea tare“ este una din expresiile care se leagă de izbăvirea lui Israel din Egipt, „din casa robiei” (Exod 6:1; 13:14; 15:6; Deuteronom 6:21).
3. Că Dumnezeu va lucra la inima împăratului Artaxerxe - versetul 11: „fă-l să capete trecere înaintea omului acesta“. El avea nevoie de permisiunea împăratului, de purtare de grijă şi de protecţie pentru a putea călători la Ierusalim şi pentru a se retrage din slujba sa până când lucrarea avea să fie îndeplinită. „De vreme ce însuşi Artaxerxe poruncise ca lucrările la zidurile Ierusalimului să fie oprite, Neemia a avut nevoie de mult curaj ca să îi ceară împăratului permisiunea de a le reconstrui!” (Thomas Hale).
j) REVERENŢA ÎN RUGĂCIUNEA LUI NEEMIA
Versetul 11 spune: „Ah! Doamne (în ebraică, „Adonai”, un plural care înseamnă „Domnul Suveran” sau „Stăpâne”, vezi Ezra 10:3), să ia aminte urechea Ta... care vor să se teamă de Numele Tău“.
k) URGENŢA ÎN RUGĂCIUNEA LUI NEEMIA
“Să ia aminte urechea Ta la rugăciunea robului Tău (singular), şi rugăciunea robilor Tăi (plural) ... Dă astăzi izbândă robului Tău”. Neemia (“robul Tău”) şi rămăşiţa cu frică de Dumnezeu din Iuda (“robii Tăi”) au împărtăşit aceleaşi dorinţe spirituale. El avea nevoie de urechea atentă a lui Dumnezeu (versetul 11), înainte de a câştiga trecere înaintea împăratului (2:1-8).
l) ŢINTA RUGĂCIUNII SALE
Neemia a fost specific, „fă-l să capete trecere înaintea omului acesta“. El a venit înaintea lui Dumnezeu cu o cerere precisă. Rugăciunea lui a fost la obiect. “Dumnezeu este văzut ca fiind în spatele scenei, dar este Cel care face ca Neemia să plece cu succes din Babilon (1:11) şi să reconstruiască zidurile (2:20; 4:9-10, 15)” (Hughes şi Laney). Marele împărat este doar “acest om” înaintea marelui Dumnezeu. “Omeneşte vorbind, numai o singură persoană putea face posibil ca Neemia să îi ajute pe iudeii din Ierusalin, şi anume împăratul pe care îl slujea…O relaţie favorabilă cu împăratul putea deschide uşa pentru cererea lui” (Gene A. Getz). “Fiind atât de multe în joc, Neemia, altădată un om de acţiune, lasă în mod înţelept în mâinile lui Dumnezeu detaliile legate de sincronizare şi de modul de abordare” (H.G.M. Williamson). Stephen S. Short scrie: “Pe măsură ce Neemia se ruga, a devenit clară convingerea că Dumnezeu vrea ca el să-l întrebe pe Artaxerxe dacă poate fi eliberat din slujba lui de paharnic regal, şi dacă i se poate permite să călătorească la Ierusalim şi să organizeze reconstrucţia zidurilor cetăţii”. Este posibil să mişti oamenii numai prin rugăciunea adresată lui Dumnezeu” (Hudson Taylor).
Artaxerxe este doar “acest om”. Teama de oameni este o problemă deoarece ne inhibă în slujirea lui Dumnezeu. El se ruga într-o cultură a idolatriei.
“Neemia credea că Dumnezeu ar fi fost dezonorat dacă zidurile cetăţii erau lăsate nereparate” (Thomas Hale). “Rugăciunea nu înseamnă ca voia omului să se facă în cer, ci ca voia lui Dumnezeu să se facă pe pământ. Totuşi, pentru ca voia lui Dumnezeu să poată fi făcută pe pământ, El are nevoie de oameni care să fie la dispoziţia Lui. În timp ce Neemia se ruga, durerea lui pentru Ierusalim a devenit mai profundă, iar viziunea lui asupra a ceea ce trebuia făcut a devenit mai clară. Pe măsură ce ne rugăm, Dumnezeu ne spune ce să facem, când să facem şi cum să facem. Paharnicul împăratului a trebuit să sacrifice confortul şi siguranţa de la palat pentru rigorile şi pericolele vieţii într-o cetate în ruine. Luxul va fi înlocuit de ruine şi prestigiul de ridiculizare şi defăimare” (Warren Wiersbe).
m) SENTIMENTUL DE FRĂŢIE AL LUI NEEMIA
„Rugăciunea robilor Tăi“ - Pe când Neemia se ruga, durerea sa pentru Ierusalim devenea tot mai mare şi viziunea asupra a ceea ce trebuia făcut devenea tot mai clară. Când ne rugăm, Dumnezeu ne spune ce să facem, când să facem, unde să facem şi cum să facem. „Pe măsură ce Neemia s-a rugat a devenit evident faptul că el era răspunsul la rugăciunile lui. Omul care a scăldat zidurile dărâmate ale Ierusalimului în rugăciune îşi va folosi acum aptitudinile în a reconstrui dărâmăturile” (Donald K. Campbell). Neemia a fost cu totul binevoitor să-şi pună râvna şi propriile abilităţi la dispoziţia lui Dumnezeu. Lecţie practică – Suntem şi noi gata să facem acelaşi lucru? El era convins că Dumnezeu ar fi fost dezonorat dacă zidurile şi porţile cetăţii rămâneau nereparate.
„Neemia s-a plasat pe sine şi pe Israel într-o poziţie de supunere faţă de Dumnezeu numindu-se pe sine robul lui Dumnezeu (comparaţi cu 1:10-11) şi numindu-i robii Tăi (comparaţi cu versetele 10-11; observaţi de asemenea robul Tău Moise, versetele 7-8)” (Gene A. Getz).
Versetul 11 - “care vor să se teamă de Numele Tău” – cu alte cuvinte, a onorat caracterul Lui revelat.
„Pe atunci eram paharnicul împăratului“ – Acesta este acelaşi cuvânt ca ebraicul „mai marele paharnicilor” din Geneza 40:23. În 2 Împăraţi 18:17 Rabşache era „mare paharnic”. „O versiune a Septuagintei (B) îl numeşte pe Neemia „eunuc” (eunouchos) în loc de „paharnic” (oinochoos); dar aceasta nu are nicio bază în textul ebraic şi reprezintă o confuzie între două cuvinte greceşti similare” (Derek Kidner). „Practica generală în acele timpuri era să facă eunuci din toţi slujitorii de sex masculin care aveau acces la împărăteasă” (Brady Whitehead Jr.) „Deşi există dovezi că unii paharnici din acea vreme erau eunuci, există de asemenea puternice argumente textuale care arată că nu toţi erau aşa. În mod similar, referirea la împărateasă din 2:6 nu dovedeşte că Neemia ar fi fost eunuc, deoarece în cartea Estera, unde se face referire în mod explicit la eunuci, Haman, care era prim-ministrul împăratului şi avea acces la împărăteasă, nu era cu siguranţă eunuc (vezi Estera 7:8). Mai mult, texte din perioada Asiriană şi Ahemenidă fac o diferenţiere între paharnici şi eunuci şi detaliază modul în care cei care nu erau eunuci la curte ar trebui să se poarte în prezenţa femeilor şi chiar în harem” (H. G. M. Williamson). Paharnicii sunt menţionaţi de asemenea ca făcând parte din slujitorii lui Solomon (1 Împ. 10:5; 2 Cronici 9:4).
„Dumnezeu a folosit în mod suveran această relaţie dintre unul care aparţinea Neamurilor şi un evreu pentru a-Şi izbăvi poporul, la fel cum a făcut cu Iosif, Daniel, Estera, şi Mardoheu” (John MacArthur).
„Cartea apocrifă a lui Tobit (1:22), care datează de asemenea din perioada Persană, vorbeşte despre un paharnic ca fiind „păstrătorul sigiliului, cârmuitor al casei şi vistiernic sub Sanherib”. Tobit ne spune că Ahiacar, paharnic în zilele împăratului Asarhadon, era al doilea om în împărăţie (Tobit 1:22). În lumea antică, paharnicul (în ebraică „masqeh”) era o oficialitate influentă, cu acces direct şi constant la împărat” (Lawrence O. Richards).
„Poziţia lui de paharnic al împăratului se datora fără îndoială influenţei Esterei. Artaxerxe era fiul lui Ahaşveroş. Aceasta îl făcea fiul vitreg al Esterei. Estera, fiind iudeică şi probabil încă în viaţă, şi-a folosit influenţa ca să îl pună pe Neemia, tot un iudeu, într-o poziţie onorabilă. Faptul că el era paharnicul împăratului este un lucru surprinzător dacă nu ţinem cont de influenţa Esterei, deoarece nu se obişnuia ca o persoană din altă ţară să se ocupe de mâncarea împăratului de teamă să nu comploteze împotriva vieţii împăratului” (C. W. Slemming). În afară de a gusta vinul împăratului, el era de asemenea responsabil de a veghea somnul suveranului.
Învăţăm din versetul 1 că Neemia era în “palatul Susa”. “Paharnicul împăratului” era un om cu o mare responsabilitate care avea acces în mod frecvent în prezenţa împăratului, fiind în mod potenţial un om cu influenţă la curtea Persană. Doar un om de o onestitate şi o integritate excepţională putea ocupa această poziţie privilegiată. Neemia a fost paharnicului marelui Artaxerxe Longimanus, care a condus Persia din 464 până în 423 î. Hr. El avea grijă de paharul împăratului, dar avea şi încrederea acestuia. Ca unii credincioşi astăzi, Neemia avea o responsabilitate înaltă şi un serviciu avantajos, însă interesul său şi inima sa erau pentru poporul lui Dumnezeu. Lecţie practică – Viaţa şi activitatea noastră de zi cu zi ar trebui să demonstreze că suntem ucenici ai Domnului Isus. Vezi Coloseni 3:22-24, “Robilor, ascultaţi în toate lucrurile pe stăpânii voştri pământeşti; nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci cu curăţie de inimă, ca unii care vă temeţi de Domnul. Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Cristos”. A se vedea de asemenea pasajul paralel din Efeseni 6:5-8.
“Paharnicul” era un funcţionar important la curtea regală. El stătea în imediata apropiere a împăratului Persiei. Aşadar, el ocupa una dintre cele mai delicate, mai periculoase şi mai plină de responsabilitate poziţie din Imperiul Persan. Era o poziţie privilegiată care implica mari responsabilităţi. Datoria lui principală era să aleagă şi să guste vinul ca să se asigure că nu era otrăvit şi să i-l aducă împăratului, “am luat vinul şi l-am dat împăratului” (2:1). Aceasta îi oferea acces în mod frecvent în prezenţa împaratului şi îl făcea un om de mare influenţă fie înspre bine, fie înspre rău. Omeneşte vorbind, el era stăpân pe viaţa împăratului. „El ţinea de asemenea contabilitatea şi avea şi alte responsabilităţi administrative” (Hughes şi Laney).
Neemia „a şezut jos şi a plâns“ (versetul 4); s-a plecat şi „s-a rugat“ (versetele 5-11). În capitolele 2-13, Neemia s-a sculat şi a lucrat.
Dumnezeu l-a chemat pe Neemia să reconstruiască zidul, dar mai întâi el a trebuit să plângă ruinele unei foste mari cetăţi. El a început să lucreze după ce a plâns. Determinarea a venit după disperare. Dar ca să poată munci şi construi, Neemia trebuia să sacrifice confortul şi siguranţa palatului de la Susa înlocuindu-le cu rigorile şi pericolele vieţii într-o cetate distrusă. Luxul va fi înlocuit de ruine. Prestigiul va fi înlocuit de batjocură, ridiculizare şi defăimare. Dar Neemia era un om a cărei inimă fusese atinsă de Dumnezeu. „Neemia a început cea mai importantă lucrare a vieţii lui cu rugăciune; şi de acolo trebuie să începem şi noi dacă vrem să ducem la bun sfârşit o lucrare folositoare pentru Dumnezeu” (Thomas Hale).
„O nevoie nu constituie întotdeauna o chemare de a o remedia, dar a fost pentru Neemia. El şi-a testat convingerea că ar trebui să o privească ca pe o chemare prin succes sau prin deschiderea unui uşi a oportunităţii care se afla la dispoziţia lui, potrivit versetului 11. La momentul potrivit el a fost mulţumit să descopere că uşa s-a deschis, confirmând chemarea lui” (Leslie C. Allen).
NEEMIA CAPITOLUL 2
SCHIŢA CAPITOLULUI 2 DIN NEEMIA
Versetele 1-4 – Cererea lui Neemia.
Versetul 1 – Tristeţea lui Neemia.
Versetul 2 – Sensibilitatea împăratului.
Versetul 3 – Răspunsul aprig al lui Neemia.
Versetul 4 – Cererea lui Neemia.
Versetul 5 – Răspunsul lui Neemia.
Versetul 6 – Întrebarea împăratului.
Versetele 7-8 – Rugăminţile lui Neemia.
Versetele 9-20 – Plecarea lui Neemia în recunoaştere.
Versetul 9 – Călătoria lui Neemia.
Versetul 10 – Vrăjmaşii lui Neemia.
Versetele 11-16 – Investigaţiile/cercetările făcute de Neemia.
Versetul 11 – Pauza dinaintea cercetării.
Versetul 12 – Intenţia cercetărilor.
Versetele 13-15 – Cercetarea zidurilor şi a porţilor.
Versetul 16 – Ignoranţa poporului.
Versetele 17-18 – Îndemnul lui Neemia.
Versetele 19-20 – Întâlnirea cu duşmanul.
Neemia a dat dovadă de un mare curaj şi a arătat o loialitate fermă şi devotament faţă de Dumnezeu. Rezervat şi hotărât, fără grabă şi calculat, a socotit preţul cu mare grijă înainte de a aborda lucrarea care-i stătea înainte şi nu s-a oprit până când lucrarea n-a fost îndeplinită. Iată aici un om care avea o misiune, adânc interesat de cetatea Ierusalimului, un om al lui Dumnezeu, chemat şi trimis de Însuşi Dumnezeu.
Neemia 2 este un capitol de tranziţie, de la Persia la Palestina, de la servitor la lider. La sfârşitul capitolului 1 îl vedem pe Neemia în prezenţa lui Dumnezeu. Neemia 2 începe cu Neemia în prezenţa împăratului, şi rugăciunea lui urma să fie ascultată. Lecţie practică – Nu ne putem aştepta să ne înfăţişăm cu succes înaintea oamenilor dacă n-am stat înaintea lui Dumnezeu.
Versetele 1-4 - CEREREA LUI NEEMIA
Versetul 1 TRISTEŢEA LUI NEEMIA
“Luna Nisan” – Cuvântul “Nisan” mai apare doar o dată în cartea Estera, şi pare să fie forma asiriană a iudaicului Abib, prima lună. Este de la jumătatea lui martie până la jumătatea lui aprilie 445 î. Hr. Acesta era începutul anului persan şi iudaic. Deşi „Nisan” este prima lună din calendarul iudaic, anul oficial al lui Artaxerxe începea în luna Tishri (de la jumătatea lui septembrie până la jumătatea lui octombrie). „Neemia folosea mai degrabă calendarul sirian care începea toamna, decât calendarul iudaic sau persan, care începeau primăvara” (Brady Whitehead Jr.). „Faptul că luna Nisan (martie / aprilie) este menţionată ca fiind “în anul al douăzecilea al împăratului Artaxerxe” (2:1), şi luna Chişleu (noiembrie / decembrie) era de asemenea în cel de-al douăzecilea an (1:1), se explică prin practica iudeilor de a calcula calendarul religios din toamnă în toamnă” (C. T. Lacey).
„Edictul regal care autoriza prima venire a lui Neemia în Ierusalim a fost “în luna Nisan, anul al douăzecilea al împăratului Artaxerxe” (2:1). Robert Anderson dă 14 martie 445 î.H. ca data când Ezra a venit cu provizii financiare generoase de la Artaxerxe” (C.W. Slemming).
Trecuse o perioadă de patru luni din luna Chişleu (1:1) până în Nisan (2:1). Lecţie practică – Credincioşii nu trebuie numai să se roage, ci să şi vegheze alături de rugăciune. Vedeţi Matei 26:41: „Vegheaţi şi rugaţi-vă“. Coloseni 4:2: „Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri“. Rugăciunea trebuie să fie însoţită de răbdare. Efeseni 6:18 spune: “Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii”. Cuvântul „vegheaţi” înseamnă în mod literal „a rămâne treaz” şi este folosit aici pentru a vorbi despre faptul că trebuie să fim în alertă din punct de vedere spiritual. Aceasta implică vigilenţă. Deci din punct de vedere spiritual ar trebui să fim în alertă la nevoia de rugăciune şi la oportunitatea de a ne ruga în mod constant. Rugăciunea ar trebui făcută într-o stare de veghere. Vegherea şi rugăciunea nu ar trebui separate. Neemia a aşteptat răbdător indicaţiile lui Dumnezeu, Isaia 28:16 spune: „cel ce o va lua ca sprijin nu se va grăbi să fugă”. Cartea Neemia încheie istoria Vechiului Testament. O altă lecţie practica pentru credincioşi este că întârzierile lui Dumnezeu nu sunt neapărat refuzuri.
“Moise s-a rugat şi duşmanul a fost învins (Exod 17); Iosua s-a rugat şi soarele a stat în loc (Iosua); Ilie s-a rugat şi ploaia s-a oprit (Iacov 5:17); Isaia s-a rugat şi a primit o misiune (Isaia 6); Daniel s-a rugat şi a fost izbăvit de pericol (Daniel 6); şi Neemia s-a rugat şi a mers la Ierusalim să reconstruiască zidurile şi porţile (Neemia 2). Doamne, învaţă-mă cum să mă rog!” (C.W. Slemming).
Acum rugăciunea lui atinsese punctul descris în 1:11, era timpul să acţioneze. “O asemenea perioadă de aşteptare indică atât credinţa în autenticitatea chemării, cât şi angajamentul susţinut” (H.G.M. Williamson). “Neemia s-a rugat, apoi a acţionat. Unii dintre noi se roagă dar nu acţionează niciodată. Unii dintre noi acţionează şi nu se roagă niciodată. Unii dintre noi acţionează şi apoi se roagă. Numai Neemia a procedat corect. Nu este: “Doamne, am făcut lucrul acesta, ci “Doamne, ce vrei să fac?” (Fapte 9:6)” (C.W. Slemming).
“anul al douăzecilea” - 445 î.H.
“Artaxerxe” – El a domnit de la 464-423/4 î.H. El a domnit şi a condus ca un tiran.
„Vinul era înaintea lui, am luat vinul şi l-am dat împăratului“ – Neemia era paharnicul împăratului (1:11) la „palatul Susa“ (1:1). El îşi făcea slujba obişnuită şi aştepta cu înflăcărare ca Dumnezeu să-i răspundă la rugăciunea pe care de patru luni I-o înălţa stăruitor. Lecţie practică – Credincioşii pot atesta că de multe ori planul şi orarul lor nu coincid cu planul divin. Trebuie să înţelegem că întârzierile lui Dumnezeu nu sunt neapărat refuzuri. Nu trebuie numai să ne rugăm, ci să şi veghem în rugăciune. Dumnezeu aude, şi El răspunde la timpul potrivit de El şi în felul ales de El. Ca şi credincioşi nu trebuie să ştim numai cum să „plângem şi să ne rugăm“ (1:4), ci şi cum să aşteptăm şi să ne rugăm (2:1). Psalmul 46:10: „Staţi liniştiţi şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu“. Lecţie practică – Atunci când aştepţi răspunsul lui Dumnezeu în rugăciune nu pierzi timpul, ci îl investeşti. În acest timp Dumnezeu te pregăteşte şi pe tine, şi circumstanţele, pentru ca în final hotărârile Lui să se împlinească.
„Niciodată nu fusesem trist înaintea lui“ – Literal “Nu fusesem niciodată bolnav” (ebraicul “ra”). De patru luni Neemia era împovărat de situaţia Ierusalimului.
Versetul 2 SENSIBILITATEA ÎMPĂRATULUI
“Pentru ce ai faţa tristă? .... o întristare a inimii” - Fiecare întrebare pe care o pune Artaxerxe este mai specifică pe măsură ce dialogul continuă. Când îi oferea împăratului vin, în mod normal comportamentul lui era unul de veselie. “Monarhii persani credeau că simplul fapt că se afla în prezenţa lor ar face pe oricine fericit” (Comentariul Biblic Compact). Grija lui pentru Ierusalim a fost văzută de împărat. Neemia a avut o bună mărturie înaintea angajatorului său. A apărea trist în prezenţa împăratului putea duce la concedierea sau la moartea lui, pentru că putea sugera o atitudine a paharnicului care reprezenta o ameninţare la viaţa lui Artaxerxe! Lecţie practică - Neemia era în sfera voii lui Dumnezeu şi viaţa lui era în mâna lui Dumnezeu. Monarhii din Orient erau apăraţi şi protejaţi de orice le putea cauza nefericire, de exemplu Estera 4:1-2.
Împăratul a observat că “paharnicul lui” avea ceva pe inimă. El a pus un diagnostic corect şi a concluzionat că suferinţa lui Neemia era de ordin mental şi spiritual, nu de ordin fizic. Tristeţea feţei lui reflecta durerea inimii lui, “nu poate fi decât o întristare a inimii”. “Grijile profunde sunt greu de ascuns. Poverile spirituale sunt greu de purtat” (A. Shearman).
“Împăratul a văzut că expresia exterioară era o reflectare a durerii interioare a inimii lui şi a cercetat motivul acestei tristeţi. Când inima noastră se topeşte înaintea lui Dumnezeu pentru alţii, Dumnezeu va topi inimile altora fata de noi şi ne va elibera drumul” (C.W. Slemming).
Neemia purtase această povară timp de patru luni. Acesta s-a dovedit a fi modul în care Dumnezeu urma să lucreze prin el. Lecţie practică – Într-un sens Dumnezeu nu se grăbeşte niciodată pentru că El are ladispoziţie o eternitate pentru a lucra”.
Cuvântul „trist“ apare în versetele 1,2,3. Acum se observă pentru prima dată tristeţea lui Neemia în timpul serviciului. Grija sa pentru Ierusalim a fost remarcată de împărat. Neemia şi-a păstrat o bună mărturie în faţa stăpânului. Lecţie practică – Neemia se afla în sfera voii lui Dumnezeu şi viaţa lui era în mâna lui Dumnezeu. Împăratul a observat că „paharnicul“ său purta o povară. El a pus un diagnostic precis şi a dedus că suferinţa lui Neemia era mentală şi spirituală, nu fizică. Tristeţea de pe faţă îi reflecta mâhnirea din inimă, „nu poate fi decât o întristare a inimii“. Neemia purta povara de patru luni. Aceasta era o dovadă a felului în care Dumnezeu urma să lucreze prin el.
„Atunci m-a apucat o mare frică“ – Neemia îşi aducea foarte bine aminte de cuvintele din Proverbe 21:1: „Inima împăratului este ca un râu de apă în mâna Domnului, pe care îl îndreaptă încotro vrea“. Lecţie practică – Chiar şi liderii lumii sunt doar robi ai lui Dumnezeu, fie că ei îşi dau seama de asta, fie că nu. Lecţie practică – Chiar dacă ne temem de anumite lucruri şi situaţii, Dumnezeu le dă credincioşilor puterea şi curajul de a merge înainte. 1 Ioan 4:18 spune: „În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica“. Neemia nu era un Superman ci era, ca şi Ilie, „un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi“ (Iacov 5:17).
Trebuie să ne punem o întrebare importantă, de ce „l-a apucat [pe Neemia] aşa o mare frică“? Îi era frică pentru că ştia că Artaxerxe era împăratul care a poruncit la începutul domniei sale oprirea proiectului de reconstrucţie, Ezra 4:17-23.
Versetul 3 RĂSPUNSUL APRIG AL LUI NEEMIA
„Trăiască împăratul în veac!“ - Aceasta era o formulă de adresare obişnuită, vezi Daniel 2:4; 3:9; 1 Împărăţi 1:31.
Neemia a răspuns la întrebarea pătrunzătoare a împăratului din versetul 2. Răspunsul lui a fost unul direct şi foarte exact. Proverbe 16:1 spune: “Planurile pe care le face inima atârnă de om, dar răspunsul pe care-l dă gură vine de la Domnul”. Ca şi credincioşi trebuie să fim pregătiţi să dăm răspunsuri directe şi amabile. „Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi teamă“ (1 Petru 3:15). „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum să răspundeţi fiecăruia“ (Coloseni 4:6).
„Cum să n-am faţa tristă, când cetatea în care sunt mormintele părinţilor mei este nimicită şi porţile ei sunt arse de foc?“ - „Apelul său a fost perfect, pentru că în acest fel mişca inima împăratului, deoarece orientalii aveau totdeauna un mare respect pentru morţii lor” (C.W. Slemming). Neemia era trist din cauza stării în care se afla “cetatea, în care sunt mormintele părinţilor mei este nimicită (o notă personală) şi porţile ei sunt arse de foc”. Este posibil ca sintagma “mormintele părinţilor mei” să fi fost folosită pentru a atrage atenţia împăratului. În multe culturi asiatice, legătura cu mormintele unor strămoşi era o chestiune de mare importanţă. Deşi îi era teamă, el nu a uitat eticheta de la palat.
El a arătat respect pentru împărat, „Trăiască împăratul în veac!“. A fost politicos dar direct, la obiect. A pus mai degrabă accentul pe grija sa personală, decât pe interesele politice, referindu-se la Ierusalim ca la „cetatea în care se aflau mormintele părinţilor lui“. Lecţie practică – 1 Corinteni 12:26 spune: “Şi dacă sufere un mădular, toate mădularele sufăr împreună cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el”. “În răspunsul lui Neemia el a evitat să numească Ierusalimul, probabil pentru a nu atinge nervul sensibil din punct de vedere politic al împăratului” (Gene A. Getz). “Unii învăţaţi consideră acest lucru ca un apogeu al diplomaţiei sale” (F. Charles Fenshaw).
“Dar cu siguranţă Neemia, la fel ca Estera, a avut înţelepciunea să prezinte chestiunea în cauză mai întâi ca pe o veste care îl afectează la nivel personal, nu ca pe o problemă de ordin politic. În orice moment al conversaţiei “cetatea în care sunt mormintele părinţilor mei”, era de fapt Ierusalimul, însă compasiunea împăratului era deja câştigată, acesta exprimându-şi disponibilitatea de a-l ajuta” (Derek Kidner).
“Rabinii evrei adeseori răspund la o întrebare cu o altă întrebare, iar Neemia a urmat acest exemplu. În loc să-i spună împăratului ce avea de gând să facă, el a câştigat înţelegerea şi interesul împăratului printr-o întrebare referitoare la cum ar trebui să se simtă având în vedere starea jalnică în care se afla cetatea înaintaşilor săi, cetate în care se aflau şi mormintele părinţilor lui. A fost un bun psiholog, iar Dumnezeu a folosit răspunsul lui Neemia pentru a atrage atenţia plină de compasiune a împăratului (Luca 21:14-15)” (Warren Wiersbe). “Răspunzând cu o întrebare Neemia evita să devină defensiv. Întrebările bune ajută la clarificarea situaţiilor şi la înlăturarea îndoielilor şi suspiciunilor. Neemia a folosit întrebările în avantajul său. Întrebarea pe care i-a adresat-o lui Artaxerxe nu a fost doar o motivaţie a stării lui de mâhnire, ci l-a provocat pe superiorul său să reflecteze la starea în care se găseau unii oamenii într-o anumită parte a împărăţiei lui. L-a făcut să conştientizeze necazurile pe care le traversau iudeii. Neemia a fost capabil să valorifice acest avantaj şi, fără să îl îndepărteze pe angajatorul sau, l-a condus către răspunsul la rugăciunile lui. Domnul Isus a folosit întrebări pe parcursul întregii lui lucrări. El a folosit întrebări ca să înceapă o conversaţie (Ioan 5:6). El a argumentat prin întrebări (Matei 12:24-30). El a învăţat pe alţii prin întrebări (Matei 18:12). După ce a spus mulţimii pilda bunului Samaritean el a pus o întrebare (Luca 10:36). În altă ocazie, când conducătorii religioşi au încercat să-L prindă pe Domnul Isus cu întrebările lor ostile, El i-a mustrat cu o întrebare (Luca 22:48; Matei 22:17-21). O mare parte a lucrării Domnului Isus a fost guvernată de folosirea întrebărilor” (Cyril J. Barber).
Versetul 4 CEREREA LUI NEEMIA
Întrebarea „Ce ceri?“ venită de la împărat purta cu sine mesajul că cererea era deja aprobată. Atunci Neemia s-a îndreptat cu promptitudine către Dumnezeu în rugăciune. A fost o rugăciune în tăcere, fără glas. Îl vedem imediat cum se roagă înainte de a da un răspuns. Trebuie să fi fost o rugăciune foarte scurtă, deoarece împăratul nu ar fi tolerat o tăcere prea lungă. El se rugase deja timp de patru luni pentru această situaţie delicată. Neemia s-a putut ruga în felul acesta în prezenţa împăratului, fiindcă intrase deja în legătură cu Dumnezeu, vedem în Neemia 1. Rugăciunile nu trebuie să fie lungi ca să fie eficiente. În Matei 14:30 Petru a strigat: „Doamne, scapă-mă!“ Rugăciunea telegrafică, de urgenţă a lui Neemia a fost susţinută de acea „rugăciune fără încetare“ de patru luni. El era pregătit şi cu inima şi cu mintea, şi ştia ce înseamnă să te rogi neîncetat (1 Tesaloniceni 5:17). De aceea a putut să se roage cu îndrăzneală în acel moment critic. Chiar dacă Neemia a intrat în prezenţa împăratului, el a rămas în prezenţa adevăratului Împărat al împăraţilor. O relaţie personală cu Dumnezeu susţinută de momente regulate de rugăciune trebuie să fie contextul tuturor rugăciunilor noastre de urgenţă.
În această carte sunt opt rugăciuni scurte din inima lui Neemia (2:4; 4:4-6,9; 5:19; 6:14; 13:14,22,29). „Rugăciunile de urgenţă ale lui Neemia presupun trei lucruri: primul, Dumnezeu este suveran în fiecare minut; al doilea, Dumnezeu este prezent în orice loc; al treilea, Dumnezeu aude şi răspunde fiecărei chemări de urgenţă” (J. Sidlow Baxter).
Neemia îşi aduce cererea înaintea lui Dumnezeu, nu înaintea lui Artaxerxe, „Eu m-am rugat Dumnezeului cerurilor“. El era pe punctul de a-i cere împăratului să anuleze decretul anterior prin care oprise lucrările de reconstrucţie a zidurilor, Ezra 4:21-24. Revocarea unui decret regal era ceva foarte neobişnuit în politica guvernamentală persana, Estera 1:19; 8:13; Daniel 6:12,15. El s-a rugat mai întâi lui Dumnezeu, arătând în felul acesta dependenţa sa de Dumnezeu. „Pentru Neemia, această scurtă rugăciune făcută în tăcere era continuarea unei vieţi de rugăciune” (Thomas Hale). Lecţie practică – Totdeauna este bine să se intre într-o problemă în spirit de rugăciune (versetul 1) şi să se iasă din ea într-un spirit de laudă (versetul 8), „Împăratul mi-a dat aceste scrisori, căci mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine“.
„Era destul de greu să intri într-un palat persan, dar era şi mai greu să ieşi din el. Neemia a continuat să se roage până când într-o zi Dumnezeu a deschis uşa. Iniţiativa de a deschide uşile slujirii este a Lui, niciodată a noastră. El nu a trebuit să-i vorbească deloc împăratului, împăratul i-a vorbit lui. Dar iniţiativa nu a fost în mâinile lui Neemia, ci în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu ne rânduieşte paşii, la fel cum ne rânduieşte şi opririle” (Alan Redpath).
Contraste între tronul pământesc al lui Artaxerxe şi tronul ceresc al harului:
1. Neemia trebuia să aştepte să fie invitat pentru a putea vorbi împăratului despre ceea ce-l apăsa. Însă atunci când venim înaintea tronului harului, la orice oră, cu orice nevoie, vom găsi ajutor, Evrei 4:16: „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie“.
2. Artaxerxe a văzut tristeţea de pe faţa lui Neemia şi şi-a dat seama că „nu putea fi vorba decât de o întristare a inimii“ (versetul 2). Marele nostru Preot, Domnul nostru Isus Hristos, ne cunoaşte necazurile, dar El este Acela care „are milă de slăbiciunile noastre“ (Evrei 4:15).
3. Cei care se apropiau de tronul regal al Persiei trebuiau să fie foarte atenţi la ceea ce spuneau, că nu cumva să îl mânie pe împărat. Credincioşii vin „cu îndrăzneală“ (acest cuvânt înseamnă „libertate de exprimare“) înaintea tronului harului şi vorbesc despre poverile lor.
4. Niciodată nu poţi fi sigur de dispoziţia unui lider pământesc, dar totdeauna poţi conta pe primirea călduroasă, plină de dragoste a lui Dumnezeu.
Versetul 5 RĂSPUNSUL LUI NEEMIA
„Dacă găseşte cu cale împăratul, şi dacă robul tău îi este plăcut“ - Răspunsul lui a fost unul precis, el era omul decis, omul rugăciunii. Neemia a arătat politeţe faţă de împărat. El trebuia să fie scutit de slujba sa importantă, plină de responsabilităţi ca paharnic al împăratului la palatul din Susa. După ce s-a rugat lui Dumnezeu, Neemia îi răspunde împăratului Artaxerxe cerându-i trei lucruri. Neemia a făcut ce trebuia făcut şi a fost pregătit atunci când a ajuns în criză. Şi-a expus cu fermitate cazul înaintea împăratului. „Rugaţi-vă şi pentru mine că, ori de câte ori îmi deschid gura, să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei“ (Efeseni 6:19).
În mintea împăratului numele Ierusalim era sinonim cu “cetatea aceea răzvrătită şi rea” (Ezra 4:12); însă Neemia s-a referit la ea ca la “cetatea în care sunt mormintele părinţilor mei” (versetul 5).
Cele trei rugăminţi ale lui Neemia au fost:
1. Să fie trimis la Ierusalim, „trimite-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinţilor mei“ - Permisiune
2. Să zidească, „ca s-o zidesc din nou“.
3. Să primească scrisori pe care să le dea:
a) Versetul 7, „dregătorilor de dincolo de râu“ - Protecţie.
b) Versetul 8, „lui Asaf, păzitorul pădurii împăratului“ - Aprovizionare.
„ca s-o zidesc“ - Dacă Ezra 4:7-24 face referire la oprirea lucrării de construcţie de la începutul domniei lui Artaxerxe, aici Neemia nu cere decât ca împăratul să-şi ţină propriul cuvânt dat cu acea ocazie – «să nu se mai zidească cetatea această până ce nu vor avea o învoire din partea mea» (Ezra 4:21). Neemia avea o râvnă arzătoare de a zidi. El urma să fie un mare zidar în Ierusalim.
Prima referire din Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la „a zidi“ se face în Geneza 4:17: în legătură cu un om nelegiuit pe nume Cain, „El a început apoi să zidească o cetate, şi a pus acestei cetăţi numele fiului său, Enoh“. A doua referinţă se găseşte în Geneza 11:4: „Haideţi să ne zidim o cetate şi un turn“. Şi în Geneza 11:8. Următoarea referinţă se află în Geneza 12:7-8: „Şi Avram a zidit acolo un altar Domnului“. Vedeţi şi Geneza 13:8, 22:9, Avraam a fost omul altarelor, el a zidit patru altare. Şi Isaac (Geneza 26:25) şi Iacov (Geneza 33:20, 35:7) au zidit altare. Altarul vorbeşte despre jertfă; de exemplu, Evrei 11 începe cu jertfa lui Abel (versetul 4) şi se sfârşeşte cu jertfa vieţilor credincioşilor (versetul 37). Lecţie practică – Sunt eu un ziditor pentru Dumnezeu? Este multă lucrare de zidire care trebuie făcută în adunarea locală. Dar care este contribuţia mea la înaintarea lucrării lui Dumnezeu? Într-o zi de evaluare şi răsplată, la Scaunul de Judecată al lui Hristos din ceruri, Domnul, Judecătorul cel drept, ne va arăta exact ce şi cum am construit în lucrarea noastră creştină. În acea zi, „aurul, argintul şi pietrele scumpe“ vor fi singurele care vor fi vrednice de o răsplată veşnică. Acum putem înţelege avertizarea solemnă din 1 Corinteni 3:9-10: „Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu... Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra“. Toţi credincioşii trebuie să fie ziditori pentru Dumnezeu în lucrarea Lui măreaţa.
Data decretului de reconstruire a Ierusalimului este foarte importantă din punct de vedere profetic, deoarece marchează începutul celor şaptezeci de săptămâni din Daniel 9:24-27. „Decretul lui Artaxerxe a împlinit cuvântul Domnului lui Daniel (Daniel 9:25), după cum şi decretul anterior al lui Cir împlinise profeţia lui Ieremia (Ieremia 29:10; Ezra 1)” (William MacDonald).
Versetul 6 ÎNTREBAREA ÎMPĂRATULUI
Toată puterea şi bogăţia Imperiului Persan era învăluită în acea întrebare! Din întrebările împăratului se poate deduce că cererea lui fusese deja acceptată.
1. „Cât va ţine călătoria ta?“
2. „Când te vei întoarce?“
Aceste două întrebări pot fi folosite cu eficacitate într-un mesaj evanghelistic.
„Împăratul, lângă care şedea şi împărăteasa“ – Menţionarea „împărătesei“ poate indică faptul că era un interviu privat, o ocazie particulară, din moment ce pe vremea aceea nu se obişnuia ca împărăteasa să ia parte la un ospăţ oficial. Şi mai poate indica faptul că decizia împăratului depindea şi de influenţa ei. Probabil acesta este un alt exemplu al curtoaziei lui Neemia. El a luat în seamă prezenţa împărătesei. “Împărăteasa era Damaspia. Amintindu-şi mărturia Esterei, probabil că ea l-a influenţat pe Artaxerxe să accepte cererea iudeului” (John C. Whitcomb). Cuvântul ebraic „segal” nu este cuvântul folosit în mod obişnuit pentru “împărăteasă”.
Capitolul 2 este împărţit în două prin referirea la duşmani din versetele 10 şi 19-20. Această concluzie este întărită de faptul că atât versetul 10, cât şi versetul 19 încep cu aceleaşi cuvinte.
„Când te vei întoarce?“ – Întrebarea împăratului privind durata timpului în care Neemia va fi absent sugerează că Neemia era un om căruia i se acorda mare atenţie în împărăţia persană. Artaxerxe nu dorea să piardă un om atât de capabil, un paharnic atât de demn de încredere. „Permisiunea ca Neemia să meargă în Iuda reprezenta o mare pierdere personală pentru Artaxerxe” (Stan K. Evers).
„I-am hotărât o vreme“ – Planul era făcut. Neemia i-a dat împăratului o perioadă de timp precisă, perioadă de care avea nevoie, perioadă în care el va pleca şi va absenta. Timp de patru luni el nu numai că s-a rugat, ci a făcut şi planuri. Neemia nu numai că s-a rugat pentru această oportunitate, ci a făcut şi planuri şi a avut răspunsul pregătit. Lucrarea lui Dumnezeu şi planurile noastre nu sunt contradictorii. Lecţie practică – Şi noi trebuie să-L introducem pe Dumnezeu în toate planurile noastre, printr-o viaţă de rugăciune activă. Deşi aceasta poate fi perioada de doisprezece ani la care se face referire în 5:14 şi 13:6, este mai mult ca sigur că el a trimis vorbă după ridicarea zidurilor, în anul în care a fost desemnat din nou ca dregător. Este posibil ca perioada propriu-zisă să fi fost mult mai scurtă, pentru ca mai apoi să se extindă la doisprezece ani. După cum observa Charles Swindoll, aceasta scoate la iveală o calitate importantă a conducătorului: importanţa planificării şi organizării. A merge prin credinţă nu înseamnă să acţionezi la întâmplare sau să te arunci cu capul înainte în mod nesăbuit. În planificare şi rugăciune, în dependenţă şi acţiune, suveranitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea noastră lucrează în armonie.
„Observaţi la Neemia două calităţi: întâi dependenţa lui de Dumnezeu; apoi bunul lui simţ şi simţul său practic. Neemia a fost un om cu capacităţi administrative considerabile, dar care şi-a pus credinţa în Dumnezeu, nu în sine. Neemia a demonstrat că poţi fi şi spiritual, şi în acelaşi timp să ai şi succes; el a păstrat echilibrul între a te încrede în Dumnezeu şi a acţiona (vezi Exod 17:10-13)“.
„Împăratul a găsit cu cale să mă lase să plec“ – Dumnezeu, în suveranitatea Sa a mişcat într-un mod atât de minunat inima unui despot, încât acesta a fost binevoitor faţă de Neemia. „Rugăciunea de tip săgeată“, rapidă şi făcută în tăcere a lui Neemia a avut rezultate imediate.
Versetele 7-8 RUGĂMINŢILE LUI NEEMIA
„Dacă pe noi ne impresionează realismul şi îndrăzneala acestor rugăminţi, tot aşa l-au impresionat şi pe împărat. În această fază un răspuns vag ar fi zugrăvit proiectul doar ca pe un vis sau ca un impuls de moment; însă Neemia se rugase destul timp (vezi 2:1), şi avea suficientă credinţă încât să vizualizeze operaţiunea mai în detaliu, chiar până într-acolo încât ştia şi tehnica de construcţie pe care avea să o folosească la zid, vezi Ezra 5:8“ (Derek Kidner). „Există un echilibru extraordinar între încrederea în suveranitatea lui Dumnezeu, având ca răspuns propriu rugăciunea, şi responsabilitatea omului, redată în contrapartidă prin planificarea bine cugetată. Mai trebuie să observăm şi faptul că Neemia nu a avut niciun fel de îndoieli că Dumnezeu s-ar fi putut folosi de canale omeneşti pentru a-i asigura cele trebuincioase“ (H.G.M. Williamson). Planurile lui Neemia erau amănunţite.
1. „Scrisori pentru dregătorii de dincolo de râu (Eufrat)“ – Acestea, în scopul protecţiei, „ca să mă lase să trec şi să intru în Iuda“ (versetul 7). Aceste scrisori de liberă trecere au fost scrise pentru ca Neemia să le ia cu el, pentru siguranţa cooperării. Aceste scrisori de autorizare erau adresate guvernatorilor persani din vestul Râului Eufrat şi ele îi permiteau lui Neemia să treacă pe teritoriile lor, în drum spre Ierusalim, fără a fi împiedicat. Această autorizaţie era necesară din pricina împotrivirii anterioare a samaritenilor cu privire la lucrarea de reconstruire. Vedeţi Ezra 4:8, 17. Lecţie practică – Neemia a privit înainte şi s-a uitat la eventualele probleme şi piedici. Ca şi credincioşi trebuie să luăm aminte la posibilele probleme care se pot ivi, înainte ca ele să apară. Una este să te confrunţi cu problemele când se ridică, şi alta este ca mai întâi de toate să te asiguri că nu vor apărea J. White scrie: „Rugăciunea este locul de începere al planurilor. Nici cercetarea nu contravine dependenţei de Dumnezeu. Neemia ştia cine erau oficialii cu care urma să aibă de-a face”.
2. „Şi o scrisoare pentru Asaf, păzitorul pădurii împăratului“ – Cuvântul ebraic pentru „pădure” se traduce literal prin paradis, ca de exemplu „o grădină” sau „livezi” (Cântarea cântărilor 4:13; Eclesiastul 2:5).
Lemnul era un bun de valoare şi era necesar în lucrarea de reconstrucţie. „Lemnul” era necesar pentru „palat” (în versiunea românească „cetăţuie”, H.E. Ryle scrie: “un cuvânt străin, posibil babilonian. Era situat la nord de Templu (“casa”), şi revine mai târziu în istorie ca fortăreaţa Antonia, reconstruită de Irod cel Mare, unde a fost dus Pavel de către soldaţii romani, Fapte 21:37”), zidurile şi propria reşedinţă a lui Neemia (“casa în care voi locui”), vezi 5:17-18.
“Cetăţuia era situată lângă templu pe latura de nord-vest şi era o clădire fortificată cu rolul de a apăra templul. Ulterior a fost reconstruită de Irod şi numită Antonia” (John MacArthur).
Pădurea împăratului era aproape de Ierusalim şi de acolo se putea lua material lemnos pentru porţi etc. Neemia îi cunoştea până şi numele, „Asaf“. Iată ce pregătire meticuloasă şi detaliată, ce cercetare amănunţită. Ierusalimul avea destulă piatră de var pentru construcţii, în schimb cheresteaua le lipsea. Stephen S. Short scrie: “Asaf, păzitorul pădurii împăratului, probabil aşa-numita ‘Grădină a lui Solomon’ situată la aproximativ 10 kilometri sud de Ierusalim”.
Lemnul era necesar “pentru trei proiecte: (1) porţile cetăţuii; (2) zidul cetăţii; (3) casa lui Neemia. Ierusalim avea destulă piatră de var pentru lucrările de construcţie. Dar lemnul, necesar pentru acoperişuri şi pentru alte părţi ale marilor proiecte de construcţie, era foarte puţin” (Comentariul Biblic Compact).
Lecţii practice:
(a) Versetul 5 – Neemia a fost un om trimis cu o delegare clară din partea împăratului. Noi, creştinii, suntem trimişi de Domnul Isus ca să facem voia Domnului şi lucrarea Lui, Matei 28:19-20; Marcu 16:15-16.
(b) Versetul 7 – Lui Neemia i s-a dat o escortă militară care îi asigura securitatea. Creştinii se află în siguranţă veşnică în mâini divine, Ioan 10:28-29.
(c) Versetul 8 – Neemia a primit provizii din stocurile împăratului. Fiind creştini, noi dispunem de bunuri din bogăţiile nelimitate ale Regelui regilor. Şi avem parte şi de rezerve pentru călătoria noastră de pe pământ înspre ceruri, Geneza 45:21 spune: „Iosif le-a dat şi merinde pentru drum“.
“Aici este o lecţie vitală pentru noi toţi. Trimişi, apăraţi, aprovizionaţi – toţi aceşti factori sunt extrem de importanţi în slujirea lui Dumnezeu. Dumnezeu era în spatele planului şi acţiunilor împăratului”. (A. Redpath).
Nota specială asupra versetului 8 - „Porţile cetăţuiei de lângă casă” – Aceasta era cetăţuia care proteja Templul şi era îndreptată spre colţul de nord-vest al curţilor lui. Hanania era căpetenia cetăţuii Ierusalimului (Neemia 7:2). „Casa în care voi locui” - aceasta urma să fie cetăţuia căpeteniei.
„Împăratul mi-a dat aceste scrisori, căci mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine“ – Aşa a răspuns Dumnezeu, în chip plin de har, la rugăciunea fierbinte a lui Neemia (1:5-11; 2:4). Neemia i-a zis împăratului în versetul 5: „dacă robul tău îi este plăcut“ şi desigur că i-a fost, fiindcă împăratul i-a aprobat cererile. Dar cu toate aprobările date de împărat, Neemia îi dă lui Dumnezeu toată lauda şi slava. Neemia nu a fost egoist.
Surse străvechi arată că în Egipt şi Cipru era nelinişte, şi e posibil ca Artaxerxe să fi dorit să aibă în Iuda un guvernator de calibrul lui Neemia. Neemia nu a pus această trecere pe care a primit-o pe seama acestor motivări politice, nici pe seama propriei sale înţelepciuni sau inteligenţe, ci el Îi dă lui Dumnezeu toată slava, „căci mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine“. Lecţie practică – O dovadă a creşterii noastre spirituale şi a maturităţii vieţii noastre de credinţă este abilitatea şi voinţa de recunoaştere a mâinii Dumnezeului suveran în toate circumstanţele vieţii. Iată cum o rugăciune poate mişca inima unui împărat despotic, Proverbe 21:1.
Decretul lui Artaxerxe a împlinit cuvântul Domnului dat lui Daniel (Daniel 9:25), după cum decretul dat mai înainte de Cir a împlinit profeţia lui Ieremia (Ieremia 29:10; Ezra 1).
Aflăm din capitolul 5:14 că împăratul „Artaxerxe l-a numit la momentul acesta pe Neemia dregător/guvernator al Ierusalimului şi că a stipulat şi cât timp avea să fie Neemia în această funcţie până îi va da din nou raportul lui, ca împărat” (Stephen S. Short).
Versetele 9-20 PLECAREA LUI NEEMIA ÎN RECUNOAŞTERE
Versetul 9 – CĂLĂTORIA LUI NEEMIA
“Neemia s-a rugat, apoi a acţionat. Unii dintre noi se roagă dar nu acţionează niciodată. Alţii acţionează şi abia după aceea se roagă. Numai Neemia era corect. Întrebarea nu este: “Doamne, am făcut acest lucru”, ci “Doamne, ce vrei să fac?” (C.W. Slemming).
În versetul 7 Neemia cere scrisori, iar acum în versetul 9 „le-a dat [dregătorilor] scrisorile împăratului“. Neemia întocmise planuri şi s-a asigurat că planurile erau duse la bun sfârşit. Lecţie practică – Trebuie să fim insistenţi şi să avem energia de a duce la bun sfârşit acele planuri aprobate de Dumnezeire.
„M-am dus la dregătorii de dincolo de Râu“ – Vezi Ezra 4:10; 5:3. „Acest termen «dincolo de Râu» este utilizat invariabil pe post de nume, adică «Transeufrat», şi niciodată ca expresie descriptivă. Această zonă întinsă care acoperea toată Siria-Palestina, era administrată de un guvernator provincial, sau dregător, căruia i se subordonau dregătorii unor districte cum erau Samaria, Iuda, Amon etc.“ (Derek Kidner).
“Dincolo de Râu” este o expresie frumoasă care este des folosită în cărţile lui Ezra şi Neemia. Ea îl duce pe cititor dincolo de râul Eufrat în Canaan, “o ţară bună şi întinsă . . . o ţară unde curge lapte şi miere” (Exod 3:8); era ţara unde era inima lui Neemia.
„împăratul pusese să mă însoţească nişte mai mari ai oastei şi nişte călăreţi“. Neemia avea o escortă întărită, pregătită de împăratul Artxerxe. Nu el a cerut-o, deci a primit mai mult decât a cerut. Lecţie practică – Dumnezeu se îngrijea de el într-un mod măreţ, şi El se îngrijeşte de noi în acelaşi fel. Efeseni 3:20: „El, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi“.
În 458 î.H. Ezra a făcut o călătorie pe ruta Babilon – Ierusalim, cu o mie opt sute de oameni, ducând cu el comori de mare preţ. Ezra a refuzat să aibă o escortă militară; Ezra 8:22 spune: „Mi-era ruşine să cer împăratului o oaste de însoţire şi călăreţi, ca să ne ocrotească împotriva vrăjmaşului pe drum, căci spusesem împăratului: «Mâna Dumnezeului nostru este, spre binele lor, peste toţi cei ce-L caută, dar puterea şi mânia Lui sunt peste toţi cei ce-L părăsesc»“.
„Neemia a făcut această călătorie cu un număr mult mai mic de oameni şi cu o escortă militară. Prezenţa unei escorte militare nu vrea să spună că credinţa lui Neemia era mai slabă. Textul ne arată că escorta a fost decizia împăratului, pentru ca aceasta să-l apere şi, probabil, să sporească autoritatea noului dregător desemnat” (Donald K. Campbell). Lecţie practică – Nici Ezra şi nici Neemia nu au greşit. Amândoi au lucrat în faţa lui Dumnzeeu după cum au crezut că este potrivit, fiecare în situaţia lui. Aşa că noi nu avem voie să atribuim oamenilor cauze false. 1 Corinteni 4:3-5: „Cât despre mine, prea puţin îmi pasă dacă sunt judecat de voi, sau de vreun scaun omenesc de judecată; ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec pe mine... Cel ce mă judecă este Domnul. De aceea, să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare îşi va căpăta laudă de la Dumnezeu“. Romani 14:10, 13, „Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce dispreţuieşti tu pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos... Să nu ne mai judecăm dar unii pe alţii“.
Versetul 10 DUŞMANII LUI NEEMIA
Neemia porneşte într-o lucrare care va aduce, probabil, duşmănie şi opoziţie. Duşmanul nu s-a agitat până când Neemia nu s-a pus în mişcare. „Nicio iniţiativă întreprinsă pentru Dumnezeu nu va scăpa de opoziţie. Satan se va opune oricărei lucrări care are în centru interesele lui Dumnezeu. Adevăratul caracter al slujitorului lui Dumnezeu este scos la iveală în vremuri de încercare. Opoziţia poate veni dintr-o varietate de surse şi de oameni” (A. Shearman). Versetul 10 ne prezintă prima împotrivire.
„Sanbalat şi Tobia erau oameni influenţi şi puternici, după cum se poate vedea nu numai din legăturile pe care le-au făcut cu familia marelui preot (13:4 şi urm., 28), ci şi din surse externe. Un document din 407 î.H. (la 38 ani de la evenimentele din acest capitol) îl recomandă pe Sanbalat ca «guvernator al Samariei», iar numele evreiesc de Tobia este purtat de o familie puternică de Amoniţi timp de încă multe secole după aceea“ (Derek Kidner). Probabil că ei au aflat de lucrarea lui Neemia din corespondenţa oficială şi au devenit oponenţi ai noului dregător.
a) „Sanbalat, Horonitul“ – Sanbalat (nume asirian legat de San, zeul lunii) era numit „Horonitul“, înţelesul acestui nume fiind nesigur. Unii au legat acest nume de Horonaim, o cetate din Moab. Este posibil să aibă legătură cu numele „Bet Horon“ (din regiunea Samariei). Dacă aceasta ar fi adevărat, Sanbalat ar fi fost suficient de aproape ca să reprezinte o ameninţare constantă pentru Neemia şi pentru constructori. Erau două locuri cu acest nume Bet Horon (unul mai sus şi altul mai jos), cam la 20-25 kilometri nord-vest de Ierusalim, de unde Sanbalat putea organiza atacuri împotriva lui Neemia. De vreme ce Sanbalat avea armata sub comanda lui (4:2) putea să-l convoace pe Neemia ca de la egal la egal (6:2, 5). Sanbalat era probabil dregător în Samaria (fosta împărăţie de nord a lui Israel) în timpul în care Neemia era dregător în Iuda. Sanbalat era duşmanul principal al lui Neemia. Sanbalat era dregătorul Samariei. “Numele fiilor lui, Delaia şi Selemia, sugerează faptul că “Sanbalat putea fi urmaşul populaţiei amestecate care s-a stabilit în Samaria după cucerirea asiriană (2 Împ. 17:24)”.
Notă specială: Stephen S. Short scrie: „Papirusurile Elefantine, care constau în scrisori către şi de la coloniştii iudei de pe Insula Elephantine aflată pe Nil în partea superioară a Egiptului – scrise în cea mai mare parte de-al lungul secolului V î.H. – arată că în 408 î.H. Sanbalat era guvernator al Samariei şi probabil exercitase şi mai devreme tot aceeaşi funcţie. (E adevărat că în 408 î.H. pare să fie destul de bătrân şi de aceea îşi delegase autoritatea către doi fii ai săi“. „Despre Sanbalat, cel mai mare duşman al lui Neemia,se ştie dintr-un document descoperit în Egipt că era guvernatorul Samariei şi că le-a pus fiilor săi nume foarte «Iehoviste»“ (H.G.M. Williamson).
L.M. Grant scrie despre Papirusurile găsite pe Elephantine: „La vremea exilului babilonian, pe Elephantine (orăşel în apropiere de Aswan, în partea superioară a Egiptului) era instalată o colonie militară evreiască. Aici s-au găsit în 1903 aşa-numitele Papirusuri Elefantine. Aceste papirusuri conţin porţiuni dintr-o corespondenţă a iudeilor instalaţi în Elephantine purtată cu iudeii de acasă. Într-unul din aceste papirusuri – scris în aramaică şi datând din 408/407 î.H. – sunt amintiţi Sanbalat, guvernatorul Samariei, şi Iohanan fiul lui Eliaşib. Ambele nume apar şi în cartea lui Neemia (capitolul 2:10; 4:1-2; 12:23)“.
b) „Tobia, slujitorul Amonit“ – sau „Amonitul oficial“. El era un oficial persan cu autoritate în Amon, la răsărit de Iordan. „Tobia era probabil secretarul lui Sanbalat şi sfetnicul lui confidenţial“ (Comentariul Biblic Compact). El era probabil un oficial samaritean subordonat lui Sanbalat, după cum sugerează ordinea cuvintelor din 4:7. S-ar putea să fi fost guvernatorul Amonului.
Numele Tobiah este un nume evreiesc şi înseamnă „Iehova este bun“. Este posibil ca Tobia să fi fost un fost sclav („descrierea lui sugerează faptul că iniţial el a fost un sclav amonit” – Stephen S. Short) adus în robie şi probabil că şi lui îi făcea plăcere să aducă oameni în sclavie.
„Tobiah («Iahve este bun») era evreu, nu amonit. Dovada continuităţii îndelungate şi proeminente a acestei familii în Amon se găseşte într-o inscripţie de la «Araq el-Emir precum şi într-o scrisoare din 259 î.H. aflată între papirusurile de la Zenon care dezvăluie un Tobiah (Tubias) în slujba lui Ptolemeu al II-lea»“ (Derek Kidner). Tobia avea relaţii în interiorul Ierusalimului (6:17-19; 13:4-5). Sanbalat şi Tobia colaborau împotriva lui Neemia, Tobia părând să fie subalternul lui Sanbalat, vedeţi 2:19; 6:1. Amândoi erau oameni cu influenţă şi putere. „Ei aflaseră probabil de misiunea lui Neemia din corespondenţa oficială şi au devenit oponenţii noului guvernator“ (Hughes şi Laney). „Pe vremea lui Neemia, Amoniţii (Geneza 19:38) îşi împinseseră hotarele către apus, pe teritoriul lăsat vacant de Iuda. Perspectiva unei comunităţi evreieşti puternice în proaspăt-întărita cetate a Ierusalimului părea ameninţătoare pentru puterea amonită“ (Comentariu Biblic Compact).
Dacă Avram ar fi ascultat întru totul de cuvântul lui Dumnezeu şi ar fi părăsit „ţara, rudenia şi casa tatălui său“ (Geneza 12:1), Moab şi Amon nu s-ar fi născut. Vedeţi Geneza 19. Dar „a plecat şi Lot împreună cu el“ (Geneza 12:4). Ascultarea parţială aduce după sine consecinţe grave pentru noi şi pentru alţii.
Termenul “slujitorul” probabil se referă la poziţia lui în Imperiul Persan.
a) Sanbalat – Moabit
b) Tobia – Amonit
Vedeţi 13:1: „S-a găsit scris că Amonitul şi Moabitul nu trebuiau să intre niciodată în adunarea lui Dumnezeu“, Deuteronom 23:3-6. Moab şi Amon erau fiii naturali ai lui Lot, de la fiica sa. Vedeţi Geneza 19:36-38. Dar lumea e plină de Sanbalaţi şi Tobii!
„au auzit lucrul acesta, nu le-a plăcut deloc“ – Când Sanbalat şi Tobia au auzit despre sosirea lui Neemia în Iuda, „nu le-a plăcut deloc“. Thomas Hale comentează cu înţelepciune: „Se temeau că sosirea unui lider puternic la Ierusalim le va submina autoritatea şi influenţa“.
În cartea Neemia sunt menţionaţi cel puţin cinci duşmani:
1. Sanbalat (Moabit) – Era un antagonist. S-a supărat din cauza lui Neemia (2:10), şi-a bătut joc de ei (2:19) şi i-a dispreţuit. „S-a mâniat şi s-a supărat foarte tare. Şi-a bătut joc de iudei“ (4:1). S-a supărat foarte tare (4:7) şi a pus la cale să vină împotriva Ierusalimului şi să-i facă stricăciuni. În 6:2: „îşi pusese de gând să-i facă rău“ (şiretenie, viclenie).
2. Tobia (Amonit) – Era un om sarcastic. În 2:1 s-a supărat din pricina lui Neemia. În 2:19 a râs şi şi-a bătut joc de ei, i-a dispreţuit. În 4:3, a fost foarte sarcastic. În 4:7: „s-a supărat foarte tare şi s-au unit ca să vină împotriva Ierusalimului şi să-i facă stricăciuni“. În 6:19: „Tobia trimitea scrisori ca să mă înfricoşeze“. În 13:7-8 Neemia s-a întors la Ierusalim unde „am văzut răul pe care-l făcuse Eliaşib pregătind o cămară pentru Tobia în curţile casei lui Dumnezeu. Mi-a părut foarte rău şi am aruncat afară din cămară toate lucrurile lui Tobia“.
3. Gheşem (Arab) – În 2:19: „şi-a bătut joc de ei şi i-a dispreţuit“. În 6:2 el „şi-a pus de gând să-i facă rău“. Gheşem era descendentul lui Ismael, a cărui mamă a fost Agar, deci egipteancă (Geneza 16:1).
4. Şemaia – În 6:10, 12 a luat mită ca să-l aducă pe Neemia în Casa lui Dumnezeu, în spatele uşilor închise. El era angajat de Tobia şi Sanbalat, 6:12. Şemaia înseamnă “Domnul a auzit”.
5. Noadia (Proorociţă) – Ea reprezintă forma de evlavie. În 6:14, prorociţa Noadia şi „ceilalţi prooroci“ au încercat să-l sperie pe Neemia.
Duşmanul lucrează în diferite moduri:
2:10 – Supărare
2:19 – Bătaie de joc, dispreţ
4:1 – Mânie, batjocură, indignare
4:7 – Supărare mare
4:8 – Complot pentru luptă
4:3 – Sarcasm
6:2 – Răutate, chemare la compromis
6:19 – Frică
13:7 – Pângărirea Casei lui Dumnezeu.
Versetul 10 – „Venea un om să caute binele copiilor lui Israel“ – Neemia a venit „să caute binele copiilor lui Israel“. Credincioşii se vor confrunta cu împotrivire când vor fi interesaţi de binele oamenilor care Îl iubesc pe Dumnezeu. Geneza 37:14, 16: „Iacov i-a spus lui Iosif: Du-te, rogu-te, şi vezi dacă fraţii tăi sunt sănătoşi, şi dacă oile sunt bine... Iosif a răspuns: Caut pe fraţii mei. Spune-mi, te rog, unde pasc ei oile“. Poporul Domnului întotdeauna va prospera din punct de vedere spiritual sub conducerea celor care într-adevăr caută binele poporului. Lecţie practică – Credincioşii trebuie să fie interesaţi de sănătatea spirituală şi de binele tovarăşilor lor de credinţă. “Neemia era preocupat de “binele copiilor lui Israel”; el a fost un om care nu avea altă motivaţie. El nu avea interese egoiste, ambiţii deşarte, dorinţă de recunoaştere personală; aşadar el era un om urmărit de duşmani. De îndată ce un astfel de om spune: “Să ne sculăm şi să zidim”, duşmanul spune: “Să ne sculăm şi să-l oprim”. Acest om a provocat începerea luptei. Acest om a atras mânia duşmanului. Acest om a stârnit duşmănia lui Sanbalat şi Tobia. Neemia a fost un om cu o misiune, care fusese trimis şi aprovizionat, un om cu viziune şi cu o chemare” (Alan Redpath).
Versetele 11-16 INVESTIGAŢIILE FĂCUTE DE NEEMIA
Versetul 11 PAUZA DINAINTEA CERCETĂRILOR
Neemia nu a început lucrarea imediat. El a făcut o pauză de trei zile: „Am ajuns la Ierusalim, şi am rămas acolo trei zile“. Probabil că a făcut o pauză de trei zile în care s-a odihnit după patru luni de călătorie. „Odihna este o parte importantă din programul unui slujitor al lui Dumnezeu, Marcu 6:31” (Mervin Breneman). Încă trei zile de rugăciune şi pregătire. Nu s-a consultat cu niciun om, ci a aşteptat în tăcere sfatul lui Dumnezeu. Psalmul 46:10: „Staţi liniştiţi/opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu“. Neemia a aşteptat în tăcere, în rugăciune sfatul lui Dumnezeu şi mai întâi a căutat să vadă care sunt nevoile. Rugăciune şi pregătire urmate de lucrarea de rezidire. El a dat dovadă de multă înţelepciune şi discernământ. Ca şi credincioşi trebuie să evaluăm în tăcere nevoile spirituale în lucrarea Domnului.
Deşi era un om energic şi rapid, el nu s-a grăbit să acţioneze (versetul 11) sau să vorbească (versetul 12). Ca şi conducător remarcabil, el este un model de bun simţ, umilinţă şi atenţie la detalii. „Un lider bun nu se grăbeşte să acţioneze, ci mai întâi adună răbdător datele şi apoi îşi planifică strategia (Proverbe 18:13)” (Warren Wiersbe).
Distanţa de la Susa la Ierusalim era de 1.500–1.700 kilometri, cât o călătorie de patru luni (Ezra 8:31).
„Aşa cum din afară erau duşmani, aşa puteau fi trădători din interior. De aceea Neemia şi-a păstrat misiunea secretă, doar între el şi Dumnezeu, cel puţin pentru moment. Domnul are taine pe care le împărtăşeşte doar cu cei ce se tem de El (Psalmul 25:14; Proverbe 3:32)“ (C.W. Slemming).
Versetul 12 INTENŢIA INVESTIGAŢIILOR
Neemia „îşi făcea bine socoteala“ acestui proiect de reconstrucţie uriaş, dar atât de important (Luca 9:57-62; 14:28-32).
Neemia „s-a sculat noaptea“ şi, împreună cu „câţiva oameni“, s-a dus să cerceteze zidurile şi porţile. El ţine secrete intenţiile pe care le avea. Neemia nu dorea să trezească speranţele poporului printr-o expunere imediată a intenţiilor şi preocupărilor sale. El dorea să cunoască cu exactitate ce era de făcut, înainte de a spune ceva şi celorlalţi. El nu a dezvăluit „ceea ce-i pusese Dumnezeul său în inimă să facă pentru Ierusalim“. Aceasta demonstrează că a acţionat în strânsă legătură cu Dumnezeu. Neemia împreună cu alţi câţiva oameni a efectuat în timpul nopţii o inspecţie secretă a ruinelor în versetele 12-15. Lecţie practică – Neemia a cercetat personal ruinele. Nu a primit informaţiile de la ceilalţi. Ca şi credincioşi trebuie să căutăm personal informaţii şi să aflăm singuri realitatea unei anumite situaţii, sau probleme, pentru că există pericolul ca oamenii să fie dezinformaţi. Neemia a verificat realitatea lucrurilor. Acesta este întotdeauna un lucru înţelept de făcut. Aceasta i-a conferit autoritate atunci când a vorbit la vremea cuvenită.
Nu s-a făcut mare agitaţie. El nu dorea să atragă atenţia asupra persoanei sale. Dumnezeu pusese în inima lui un plan de ridicare a zidurilor şi porţilor din ruină şi moloz. Neemia era sigur de planul lui Dumnezeu, şi nu dorea să facă forfotă fără rost. „Nu era o chestiune de pompă sau de spectacol, sau de orice altceva care se poartă printre oameni. Nu se punea problema să aducă vreo echipă de ingineri sau de meseriaşi care să vadă despre ce era vorba; s-a dus el însuşi, era interesat din inimă. El nu aşteaptă toate cele trebuincioase. El porneşte dintr-o dată, în toată simplitatea, şi porneşte noaptea, cu scopul declarat de a arunca odată o privire, fără să atragă atenţia. Aici e vorba de înţelepciune, iar omul care nu ştie când să tacă, va şti tare greu când să vorbească. E mare lucru să înveţi că fiecare lucru are vremea lui!“ (William Kelly).
Neemia a vrut să vadă amploarea lucrării care îi stătea înainte. El a văzut doar o parte a zidului, dar Satan vrea ca noi să insistăm asupra problemelor cu care ne confruntăm şi să mergem de jur împrejurul zidului. Noi putem fi experţi când vine vorba de analizarea problemei şi uitarea scopului! De exemplu, ucenicii vedeau problema şi o cuantificau. Atunci când ne confruntăm cu probleme să nu trecem cu vederea scopul – credinţa noastră este pusă la încercare. Noi nu ar trebui să ne umplem minţile cu probleme.
Versetele 13-15 CERCETAREA ZIDURILOR ŞI PORŢILOR
Versetul 13 – Neemia scria pentru oameni care erau familiari cu topografia Ierusalimului. El a văzut zidurile Ierusalimului pe timp de noapte. „Adeseori, conducătorii sunt treji atunci când alţii dorm, şi lucrează atunci când alţii se odihnesc. Neemia nu vroia ca duşmanul să ştie ce făcea, aşa că a investigat ruinele noaptea. Un conducător înţelept ştie când să planifice, când să vorbească şi când să lucreze” (Warren Wiersbe). El a cercetat dimensiunile stricăciunii. A privit problema cu mare băgare de seamă. A evaluat ce trebuia făcut. Neemia a observat că „zidurile Ierusalimului sunt dărâmate, şi porţile arse de foc“. Acum a văzut el, cu ochii lui, ceea ce fratele său Hanani şi alţi câţiva oameni din Iuda îi prezentaseră cu acurateţe, pe când se găsea în palatul de la Susa, 1:3. El a întrevăzut lipsa de apărare a fraţilor lui şi a reacţionat prompt, fără zăbavă. „Conducătorii nu trebuie să trăiască într-o lume de vis. Ei trebuie să înfrunte realitatea cu onestitate şi să accepte atât veştile proaste cât şi veştile bune. Neemia a văzut mai mult noaptea decât puteau vedea locuitorii ziua, deoarece el a văzut atât potenţialul, cât şi problemele. Aceasta este ceea ce face un conducător!” (Warren Wiersbe). Lecţie practică – Neemia a privit la starea ruinelor şi la probleme cu gândul de ridicare, de zidire, nu cu ideea de a dărâma mai departe. Unora le place să vadă ce nu merge bine, dar nu sunt încântaţi când lucrurile se pun în ordine! Ca şi credincioşi, noi trebuie să fim implicaţi într-o lucrare de zidire pozitivă, constructivă din punct de vedere spiritual.
Versetul 14 – Neemia s-a folosit de un mijloc de transport local, ca să nu atragă atenţia asupra lui. Versetul 12: „Nu era cu mine nici o altă vită, afară de vită pe care călăream“. Versetul 14: „Nu era loc pe unde să treacă vita care era sub mine“. El s-a adaptat foarte uşor la condiţiile locului. De la palatul din Susa, la cetatea Ierusalimului, de la luxul Persiei, la ruinele şi molozul Israelului. Charles Fenshaw sugerează că „animalul” sau (“behemâ”) se poate să fi fost un măgar sau un cal, cel mai probabil un măgar, deoarece un cal care fornăia în timpul nopţii ar fi atras atenţia. „Singurul animal pe care şi l-a permis a fost fără îndoială un măgar sau un catâr – sigur pe el şi în general silenţios” (HGM Williamson).
„Nu era loc pe unde să treacă vita care era sub mine“. „Zidurile şi porţile Ierusalimului erau încă în ruine, descurajator pentru ochi şi inimă” (C. W. Slemming). Excavările arheologice au scos la iveală ruine masive în această zonă. La poarta izvorului şi la iazul împăratului era o grămadă mare de moloz şi gunoi. Atât de mare, că nici chiar vita nu a mai putut înainta. Deci înainte să înceapă lucrarea de reconstrucţie trebuia mai întâi să fie îndepărtat gunoiul. Aceasta se face în 3:15, o lucrare neplăcută, urmată de una plăcută. Se poate face un contrast cu rezumatul lucrării din Ieremia 1:10: „Iată, astăzi te pun peste neamuri şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărâmi şi să nimiceşti, să zideşti şi să sădeşti“.
Lecţie practică – În vieţile noastre este nevoie să fie îndepărtat întâi gunoiul. Apoi putem să facem lucrurile pe care doreşte Dumnezeu să le facem. 2 Corinteni 7:1: „Deci fiindcă avem astfel de făgăduinţe, prea iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu“.
Versetele 13-15 CERCETAREA ZIDURILOR ŞI PORŢILOR
Neemia şi alţi câţiva oameni au pornit în sens invers, de la vest înspre sud şi apoi înspre est, insistând asupra părţii sudice a cetăţii. El a ieşit (versetul 13) şi apoi a intrat (versetul 15) pe poarta văii, „neinspectând în această ocazie nordul şi vestul cetăţii pe care probabil le inspectase deja în cursul zilei” (Stephen S. Short). „Excavările arheologice recente au scos la iveală faptul că zona pe care el a cercetat-o a fost, de fapt, zona critică, unde distrugerea zidurilor şi clădirilor aşezate pe o pantă foarte abruptă au provocat o stare de haos. Acum se ştie că Neemia nu a încercat să urmărească poziţionarea deja existentă a zidului, ci şi-a construit zidul pe coama de sud-est a dealului (Ofel), deasupra zonei complet distruse” (A.E. Cundall).
Poarta văii este reparată în 3:13. Ea vorbeşte despre umilinţă şi supunere, voinţa de a ocupa locul de jos. Lecţie practică – 1 Petru 5:5-6: „Toţi, în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har. Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca la vremea Lui El să vă înalţe“. În Noul Testament avem Exemplul perfect al Domnului Isus Hristos care: „S-a smerit“ (Efeseni 2:8).
Versetul 13 – El a călătorit de la poarta văii (umilinţă şi supunere) înspre poarta gunoiului, care vorbeşte despre curăţire, Filipeni 3:8: „ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc că un gunoi, ca să-L câştig pe Hristos“.
Versetul 14 – De la poarta gunoiului, locul curăţirii, el a călătorit spre poarta izvorului, care vorbeşte despre reînnoire spirituală. Lecţie practică – În Biblie, apa de băut este o imagine a Duhului Sfânt (Ioan 7:37-39) şi apa pentru spălat este o imagine a Cuvântului lui Dumnezeu (Efeseni 5:26; Ioan 15:3). Un credincios plin de Duh va fi un creştin plin de Scriptură. Deci noi ar trebui să fim vase de înviorare pentru alţii.
Versetul 15 - “Pârâu” - H.E. Ryle spune că “pârâu” se referă la „Chedron, al cărui defileu adânc se întinde de-a lungul părţii de est a cetăţii, şi apoi face o curbă spre nord-vest”. „Valea” prin care s-a întors Neemia era Valea Chedron.
“şi astfel m-am întors” - Probabil înseamnă că Neemia a mers “pe urmele paşilor săi”, întorcându-se la poarta văii pe drumul pe care venise.
Versetul 16 IGNORAREA POPORULUI
Neemia a păstrat „strict secret“ turul de cercetare pe care l-a făcut pe timp de noapte, până şi-a făcut planurile pentru lucrarea de reconstrucţie. Conducătorii cetăţii nu ştiau unde fusese Neemia şi nici ce făcuse el. El nu spusese încă nimic „iudeilor, nici preoţilor, nici mai mărilor, nici dregătorilor, nici vreunuia din cei ce vedeau de treburi“. Lecţie practică – Neemia a fost un om al lui Dumnezeu care a putut păstra lucrurile secrete şi confidenţiale. Aceasta este o necesitate importantă în viaţa prezbiterilor şi a tuturor celor din poporul lui Dumnezeu. Neemia era un om echilibrat, un om de acţiune, dar şi un om discret şi integru. Trebuie să păstrăm în confidenţă absolută lucrurile care ne-au fost încredinţate. Vedeţi Levitic 19:16: „Să nu umbli cu bârfeli în poporul tău“. Proverbe 18:8; 26:22: „Cuvintele bârfitorului sunt ca prăjiturile, alunecă până în fundul măruntaielor“. Proverbe 20:19: „Cine umblă cu bârfeli dă pe faţă lucrurile ascunse; şi cu cel ce nu-şi poate ţine gura să nu te amesteci“. Proverbe 11:13: „Cine umblă cu bârfeli dă pe faţă lucruri ascunse, dar sufletul credincios ţine ce i s-a încredinţat“.
„Celorlalţi care făceau lucrarea” (GBV 2001) se referă probabil la cei care lucraseră la zidurile recent dărâmate ale Ierusalimului.
Versetele 17-18 ÎNDEMNUL LUI NEEMIA
Versetul 17 „Le-am zis atunci“ – „Neemia I-a invitat pe oameni să coopereze la îndeplinirea chemării sale (versetele 17-18). Răspunsul lor unanim a confirmat faptul că el se afla pe drumul cel bun“ (H.G.M. Williamson). În Noul Testament chemarea credinciosului va fi confirmată de biserica locală (Fapte 13:1-2). Neemia s-a adresat conducătorilor iudei în public şi foarte la obiect. Observaţi legătura cu versetul 16 “Dregătorii nu ştiau unde fusesem, şi ce făceam”.
Trebuie să fim siguri că toţi cunosc şi îşi dau seama de natura problemelor. Neemia s-a folosit de turul de inspecţie din timpul nopţii ca să adune informaţii. Apoi a făcut o evaluare reală a situaţiei. El a păstrat tăcerea până la momentul oportun. Acum vorbeşte în public. Neemia a fost realist, dar realismul lui nu a însemnat inactivitate. El nu a căutat să îi inducă în eroare, el a fost foarte cinstit în legătură cu ce a descoperit. „Nu îi vom inspira niciodată pe alţii în lucrarea lui Dumnezeu dacă dorinţa şi râvna nu ne înflăcărează mai întâi pe noi” (A. Shearman). Modul în care Neemia i-a unit pe oameni şi i-a inspirat să îndeplinească o lucrare aparent imposibilă este foarte instructiv – extraordinarele lui aptitudini motivaţionale. Moralul era probabil la pământ, dar Neemia ca un adevărat lider a ştiut să îi motiveze. El a fixat un scop şi apoi i-a motivat pe cei din Ierusalim să lucreze împreună pentru a-l îndeplini. Capacităţile lui organizatorice din capitolul 3 sunt folosite pentru a atinge acest obiectiv. „Un lider care se indentifică îndeaproape cu cei pe care îi conduce va fi capabil să îi motiveze să facă ceva şi mai măreţ. El va fi în stare să evalueze capacităţile lor individuale, să îi sudeze într-o singură entitate şi să îi provoace prin obiective personale şi colective” (Stan K. Evers).
Neemia face referire la:
a) Trecut: „vedeţi starea nenorocită“. El se identifică cu problema, se alătură problemei lor. Perspectiva lui este foarte interesantă, el subliniază “starea nenorocită” nu insecuritatea poziţiei lor. Neemia a apreciat faptul că Ierusalim trebuia să fie văzut că o “frumoasă înălţime, bucuria întregului pământ…este cetatea Marelui Împărat” (Psalmul 48:2). Neemia a fost un realist! Prima afirmaţie a lui Winston Churchill în calitate de prim-ministru în timpul celui de-al doilea război mondial pe 13 mai 1940 a fost: “Eu nu am nimic de oferit în afară de sânge, trudă, lacrimi şi sudoare”. F. Charles Fenshaw scrie: “Cuvântul “nenorocită”(ebraicul “hara’â”) este un cuvânt puternic. Ceva rău se putea abate asupra lor din cauza apărării proaste. Neemia şi-a ales cuvintele cu grijă astfel încât să aibă impact maxim asupra audienţei”.
b) Prezent: „în care suntem. Veniţi să ridicăm iarăşi zidul“. Neemia face referire la starea actuală de ruină şi devastare, „vedeţi starea nenorocită în care suntem (nu „sunteţi“), Ierusalimul este dărâmat, şi porţile sunt arse de foc“. Ei trebuiau să recunoască starea în care se aflau. Este important să privim faptele faţă în faţă în lucrarea lui Dumnezeu, nu să ignorăm faptele sau situaţiile. Neemia nu a învinuit pe nimeni. El, mai degrabă, priveşte spre viitor decât să rămână în trecut. El dezvăluie remediul divin care i s-a arătat, „Veniţi să zidim iarăşi zidul Ierusalimului“, şi scopul „ca să nu mai fim de ocară“. El a îndemnat poporul la acţiune.
Apelul lui Neemia a fost pozitiv; el s-a concentrat pe gloria şi măreţia lui Dumnezeu. El era în cetate doar de câteva zile, dar a vorbit de “noi”, “nouă” şi nu de “voi”, “vouă”. La fel cum a făcut în rugăciune (1:6-7), el s-a identificat cu oamenii şi cu nevoile lor. Cetatea era o ocară la adresa lui Dumnezeu (1:3; 4:4; 5:9), dar mâna Domnului a fost cu ei şi i-a împuternicit să facă lucrarea. Neemia se identifică pe sine cu poporul, „veniţi să zidim... să nu mai fim de ocară“. El nu dă ordine, „mergeţi şi zidiţi“, sau „să zidiţi“, ci spune: „veniţi să zidim“. Neemia recomandă poporului un proiect urgent de reconstrucţie. El era pregătit să se implice în lucrare. El a urmat exemplele excelente ale lui Hagai şi Zaharia (Ezra 5:2). Încurajarea va fi cea care va vedea întotdeauna implicare şi rezultate în lucrarea Domnului, nu poruncirea. „Unitatea viziunii trebuie să însemne unitatea scopului” (Alan Redpath).
„Ca să nu mai fim de ocară“. Neemia a îndemnat poporul să acţioneze. Ei erau dispreţuiţi şi batjocoriţi de vecini. Pentru poporul lui Dumnezeu acesta era un fapt intolerabil, şi constituia „o ocară“ nu numai la adresa lui Israel, ci şi la adresa lui Dumnezeu.
Versetul 18 „Mâna cea bună a Dumnezeului meu fusese peste mine“. Neemia vorbeşte despre realitatea experienţei sale cu Dumnezeu, „Dumnezeul meu“. Versetul 8 spune: „Împăratul mi-a dat aceste scrisori, căci mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine“. Versetul 12 spune: „fără să fi spus cuiva ce-mi pusese Dumnezeul meu în inimă să fac pentru Ierusalim“. Neemia şi-a adus aminte de bunăvoinţa lui Dumnezeu. Vedeţi Ezra 7:6: „Şi fiindcă mâna Domnului, Dumnezeului său, era peste el, împăratul i-a dat tot ce ceruse“. „Dumnezeu a trimis iudeilor un lider din afară, şi acesta a venit în comunitatea lor cu o nouă perspectivă asupra problemelor, şi cu o viziune nouă pentru lucrare” (Warren Wiersbe). Lecţie practică – Nu poate exista o încurajare mai mare pentru noi decât faptul că Dumnezeul nostru este cu noi. 1 Ioan 4:4: „Cel ce este în voi (Duhul Sfânt) este mai mare decât cel ce este în lume“.
„Probabil că mulţi dintre iudeii din Ierusalim au simţit că mâna lui Dumnezeu era împotriva lor, dar Neemia a fost un lider cu un mesaj diferit” (C.T. Lacey).
“Mâna lui Dumnezeu în stăpânire îl folosise pe Nebucadneţar ca să dărâme zidurile şi să ardă porţile, dar mâna cea bună a lui Dumnezeu era asupra lui Neemia astfel încât el să poată reconstrui zidurile şi porţile. Nimic nu ne va întări mâinile pentru a face o lucrare bună în afară de recunoaşterea mâinii lui Dumnezeu care conduce lucrarea. Dumnezeu a pus pe inima unui om să facă lucrarea şi acum Dumnezeu îi întăreşte mâinile ca să o poată duce la bun sfârşit” (Hamilton Smith).
„Şi ce cuvinte îmi spusese împăratul“ – Referire la 2:6-8. De observat ordinea: Dumnezeu mai întâi, şi apoi împăratul.
„Ei au zis: Să ne sculăm şi să zidim!“ – Entuziasmul este contagios. Răspunsul poporului a fost electrizant, o pregătire imediată pentru acţiune. Lucrarea creştină eficientă cere un lider plin de Duh, a cărui viziune şi sacrificiu de sine să-i aprindă pe cei care sunt părtaşi la Cuvântul lui Dumnezeu. În spatele unui popor slab stă un Dumnezeu mare şi atotputernic. Lecţie practică – Pentru a verifica calităţile de conducere ale unui lider trebuie să vedem dacă îl urmează cineva. Harry S. Truman, fost preşedinte al Statelor Unite, s-a referit la lideri ca la „oameni care îi pot face pe alţii să facă ce nu vor şi să-i facă să le placă”.
Neemia era un om cu totul străin lor, dar felul în care a lucrat el cu poporul i-a determinat să-l urmeze şi să lucreze cu el. Aşadar oamenii erau gata să se implice în lucrare. Aşa cum îi vedem pe liderii sau pe prezbiterii adunării lucrând, tot aşa îi şi urmăm. În Judecători 7:17 Ghedeon spune: „Să vă uitaţi la mine şi să faceţi ca mine“. Judecători 3:28: „Ehud le-a zis: Veniţi după mine“. Pavel a zis în 1 Corinteni 11:1: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos“. 2 Tesaloniceni 3:7, 9: „Voi înşivă ştiţi ce trebuie să faceţi ca să ne urmaţi... dar am vrut să vă dăm în noi înşine o pildă vrednică de urmat“. Curajul de a acţiona vine din convingerea că Dumnezeu este cu noi.
„Şi s-au întărit în această hotărâre bună“. În versetul 18a mâna lui Dumnezeu fusese peste Neemia. Acum, în versetul 18b tovarăşii „s-au întărit în această hotărâre bună“. Este nevoie şi de mâinile conducătorului şi de mâinile poporului şi ale urmaşilor pentru ca lucrarea Domnului să fie dusă la bun sfârşit. Liderii nu pot face lucrarea de unii singuri şi nici cei ce lucrează nu pot realiza prea multe fără o conducere eficienta. Filipeni 4:13: „Pot totul în Hristos care mă întăreşte“. Vincent de Paul spunea: „Dacă pentru a avea succes într-o întreprindere, aş fi obligat să aleg între cincizeci de căprioare sub comanda unui leu şi cincizeci de lei sub comanda unei căprioare, aş fi mult mai sigur de succes cu prima grupă decât cu a doua“. Lecţie practică – Poporul a fost încurajat şi şi-a întărit mâinile în lucrarea lui Dumnezeu. Ca şi credincioşi îi putem ajuta şi încuraja pe alţi credincioşi în lucrarea lor pentru Dumnezeu.
„Această hotărâre bună“ – Lucrarea lui Dumnezeu nu este numai „o lucrare bună“ ci şi o „lucrare mare“. 4:19: „Lucrarea este mare şi întinsă“. Acesta este un adevăr valabil şi astăzi. Neemia îi spune duşmanului în 6:3: „Am o mare lucrare de făcut şi nu pot să mă cobor“. Lucrarea Domnului este o lucrare mare, noi Îl slujim pe Slujitorul Perfect, Domnul nostru Isus Hristos. Filipeni 1:6: „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos“.
Versetele 19-20 ÎNTÂLNIREA CU DUŞMANUL
Versetul 19 – “Ce faceţi voi acolo?” este o formulă de acuzare (a se compara cu Judecători 8:1).
Oricând începe o lucrare nouă pentru Dumnezeu, împotrivirea este inevitabilă, Corinteni 16:8-9. Împotrivirea din partea lui Sanbalat, Tobia şi Gheşem a venit imediat şi cu putere. De fapt, împotrivirea arătată de duşmani a fost tot atât de imediată pe cât a fost şi disponibilitatea poporului. Au râs de Neemia, l-au batjocorit şi i-au dispreţuit eforturile, fiindcă ne-evreii nu aveau nici parte, nici drept, şi nici aducere aminte în Ierusalim şi în comunitatea iudaică. Duşmanii aruncau mereu priviri răutăcioase şi pline de invidie asupra Ierusalimului şi erau gata de provocare ca să-şi pună planul în acţiune. Ei aruncau cu ocări şi dispreţ asupra lor, o lucrare atât de simplă şi nesemnificativă. 1 Corinteni 16:9 spune: „căci mi s-a deschis aici o uşă mare şi largă, şi sunt mulţi potrivnici“. Neemia ar fi putut rosti aceleaşi cuvinte ca şi apostolul Pavel. Lecţie practică – Împotrivirea este mereu un semn bun în lucrarea Domnului, ea arată că Domnul este la lucru. În momentul în care Dumnezeu începe să acţioneze, Satan încearcă să pună piedici, fiindcă duşmanului nu îi place ca lucrarea lui Dumnezeu să înainteze. În cartea Faptelor, împotrivirea a dus la lărgirea lucrării lui Dumnezeu.
Neemia „nu s-a lăsat abătut de împotrivire, ci a răspuns cu o enunţare afirmativă a ceea ce fusese chemat să facă, şi a lăsat urmările în seama Dumnezeului care iniţiase sarcina pe care o avea“ (H.G.M. Williamson).
Duşmanul nu dorea ca lucrarea să înainteze, să progreseze. În versetul 19 dăm de trei duşmani. Întovărăşirile străine sunt împotriva lucrării lui Dumnezeu.
Cei trei duşmani au fost:
1. „Sanbalat Horonitul“ – Era Moabit. Acesta vorbeşte despre rodul, produsul cărnii.
2. „Tobia, slujitorul Amonit“ – Era Amonit. Şi acesta vorbeşte despre rodul cărnii.
3. „Gheşem, Arabul“ – el este „Gaşmu“ din 6:6, un urmaş al lui Avraam de la Ismael sau fiii Cheturei. El era un lider influent în Arabia şi în sudul Palestinei. Cercetătorii l-au identificat din surse externe ca fiind o căpetenie arabă care avea control asupra Moabului şi Edomului, vecinii apropiaţi ai Iudei. Într-adevăr, el era mai puternic decât Sanbalat sau Tobia.
„Gheşem era conducătorul unei companii de trupe arabe întreţinute de Sanbalat“ (Comentariul Biblic Compact). Gheşem vorbeşte despre războirea cărnii împotriva Duhului. Ismael şi Esau sunt tipul omului firesc, spre deosebire de Isaac şi Iacov, sămânţa promisiunii. Stephen S. Short scrie: „Gheşem Arabul domnea probabil peste Edom, înspre sud“. Derek Kidner scrie: „Exinstă dovezi că Gheşem (comparaţi cu 6:1 şi urm.), departe de a fi un străin neglijabil, era o figură şi mai puternică decât tovarăşii săi, chiar dacă era probabil mai puţin implicat în cauza lor. Numele său apare pe un vas de argint donat unei zeiţe arabe pe nume Han-‘ilat spre sfârşitul secolului V î.H., adică aproximativ în următorii patruzeci de ani de la aceste evenimente. Inscripţia îl recomandă pe donator ca fiind «Cain (Qaynu) fiul lui Gheşem (Gaşmu), regele Qedarului». Din aceste izvoare reiese că Gheşem şi fiul său au condus o ligă de triburi arabe care au preluat controlul asupra Moabului şi Edomului (vecinii lui Iuda la răsărit şi la sud) alături de o parte a Arabiei şi de împrejurimile Egiptului, sub Imperiul Persan“. „Aflăm tot din inscripţii că Gheşem Arabul era un rege puternic al deşertului, a cărui influenţă se întindea împrejur în principal spre graniţele de sud şi de est ale Iudei. Motivaţia împotrivirii sale nu este la fel de limpede că în cazul lui Sanbalat şi Tobia, şi nu este amintit atât de frecvent ca ei“ (H.G.M. Williamson).
„Şi-au bătut joc de noi şi ne-au dispreţuit“. În primul rând, duşmanul îi batjocoreşte pe iudei în faţă, râzând de eforturile lor pentru reconstruirea zidurilor. Aceeaşi strategie a fost folosită cu succes împotriva lui Zorobabel în Ezra 4:4.
Duşmanul lucra în multe feluri pentru a-l descuraja pe Neemia şi pe tovarăşii săi de lucru. Şi acest lucru se vede, în detaliu, în Neemia 4–6. Împotrivirea din partea lui Sanbalat, Tobia şi Gheşem a fost una foarte puternică, subtilă şi stăruitoare. Ei îşi băteau joc şi îi dispreţuiau, ba chiar le aduceau acuze muncitorilor. Însă în mijlocul controversei şi acuzaţiilor, Neemia a rămas un om de mare curaj şi credinţă. Filipeni 1:28: „fără să vă lăsaţi înspăimântaţi de potrivnici“ – Neemia a refuzat să se lase descurajat.
„Adeseori vom descoperi că cei care nu au compasiune vor batjocori, iar cei ce îşi bat joc nu au nicio preocupare pentru lucrarea lui Dumnezeu” (A. Shearman).
În al doilea rând, duşmanul spune că Neemia şi tovarăşii săi de lucru s-au apucat să reconstruiască pentru a se răscula împotriva împăratului Persiei: „Ce faceţi voi acolo? Vă răsculaţi împotriva împăratului?“. Duşmanul spunea că sunt nişte rău-făcători care doreau să se „răscoale împotriva împăratului“. De fapt, motivaţia lui Neemia nu era răzvrătirea împotriva împăratului, ci supunerea faţa de Dumnezeu. Motivaţii false aduse la adresa lucrătorilor Domnului. Vedeţi Romani 3:8. Lecţie practică – Din nefericire, vor exista totdeauna acuzaţii false puse pe seama slujitorilor Domnului. Care trebuie să fie răspunsul nostru? Noi trebuie să dăm atenţie îndemnului din 1 Corinteni 15:58: „De aceea, prea iubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică“.
Versetul 20 – Cuvântul “le” în acest context se referă la duşman. Replica lui Neemia a fost foarte scurtă şi fermă. El nu se lasă împiedicat de dispreţul duşmanului. Neemia îşi declară limpede atitudinea necompromiţătoare. El a vorbit cu autoritate şi îndrăzneală, facem şi noi aşa?
“Motivul lui Neemia nu a fost răzvrătirea împotriva împăratului,ci supunerea faţă de Dumnezeu” (Comentariul Biblic Compact).
„Dumnezeul cerurilor ne va da izbânda“. Pentru Ezra şi Neemia, Dumnezeu era „Dumnezeul cerurilor“. Vedeţi Neemia 1:4, 5; 2:4, 20; Ezra 1:2; 5:11-12; 6:9-10; 7:12, 21, 23. Acest titlu indică transferarea tronului lui Dumnezeu de pe pământ în ceruri. Un titlu asemănător, „Domnul, Dumnezeul cerurilor“ a fost folosit de către Cir, când a anunţat că iudeii se pot întoarce în ţara lor, 2 Cronici 36:23; Ezra 1:2. Duşmanul a încercat să facă presiune şi să-i persecute pe lucrători, dar Neemia era încrezător că Dumnezeu îi va da izbânda. Domnul i-a dat izbândă lui Iosif (Geneza 39:3, 23) în casa lui Potifar şi în închisoare. Lecţie practică – Avem noi izbândă în sfera spirituală? Este sănătatea noastră spirituală mai bună decât cea trupească şi binecuvântarea spirituală deasupra celei materiale?
Iosif şi Neemia sunt două exemple remarcabile de oameni ai lui Dumnezeu care au avut izbândă, au fost binecuvântaţi, în ciuda circumstanţelor dificile şi potrivnice. Prosperitatea spirituală este bazată pe ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. Iosua 1:7: „Nu te abate de la ea (de la lege) nici la dreapta, nici la stânga, ca să izbuteşti în tot ce vei face“. Dacă ne luăm ochii de la probleme şi privim la Dumnezeu, atunci „El ne va da izbândă“. Îl avem pe „Dumnezeul cerurilor“ cu noi şi dispunem de toate resursele cereşti.
„El ne va da izbânda“ – Resursele lui Dumnezeu.
„Noi ne vom scula şi vom zidi“ – Responsabilitatea noastră.
Neemia nu a făcut uz de aprobarea împăratului, ci a trecut peste împărat ca să le răspundă: „Dumnezeul cerurilor ne va da izbândă. Noi, robii Săi, ne vom scula şi vom zidi; dar voi, n-aveţi nici parte, nici drept, nici aducere aminte în Ierusalim“. (versetul 20). “Când duşmanul l-a provocat, Neemia a avut un răspuns. Resursa lui Neemia era în Dumnezeu şi scopul lui era de nezdruncinat” (A. Shearman).
„Noi, robii Săi, ne vom scula şi vom zidi“ – „Robi“, acest lucru vorbeşte despre umilinţă. Fapte 27:23 spune: „Un înger al Dumnezeului al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc mi s-a arătat azi noapte“. Mâna lui Dumnezeu în stăpânire a fost folosită pentru a dărâma zidurile şi a arde porţile. Dar mâna lui Dumnezeu în bunătate a fost peste Neemia pentru a ridica zidurile şi a drege porţile. Nimic nu ne va întări mâinile pentru o lucrare bună aşa cum ne întăreşte recunoaşterea faptului că mâna lui Dumnezeu este la lucru, că ea conduce lucrarea. Neemia a fost gata să-şi asume responsabilitatea refacerii şi fortificării cetăţii Ierusalimului.
„dar voi n-aveţi nici parte (prezent), nici drept (viitor), nici aducere aminte (trecut, drept istoric) în Ierusalim“. Derek Kidner are un comentariu interesant asupra acestui lucru: „În trei cuvinte, ’parte...drept...aducere aminte’, el desfiinţează trecutul, prezentul şi viitorul acestor străini de neinvidiat”. „Parte se referă la o asociere politică, ca în 1 Împăraţi 12:16; drept se referă la dreptul legal referitor la Ierusalim, cum ar fi acordarea cetăţeniei iudaice; iar dreptul istoric se referă la prerogativele tradiţionale, probabil aici este vorba de un drept la închinare, care fusese repudiat în Ezra 4:3” (Leslie C. Allen). F.C. Fensham crede că termenii folosiţi de Neemia au substrat legal: „Ierusalimul era oraşul iudeilor, iar duşmanii nu aveau autoritate legală asupra lui...ei nu făceau parte dintre iudei...ei nu aveau drept legal asupra Ierusalimului...ei nu aveau control asupra religiei curate a celor exilaţi”.
Neemia, ca mare conducător a trebuit să spună lucruri nepopulare, dar lucruri care erau adevărate. Ţinând la principiile separării rostite de către Zorobabel şi Iosua (Ezra 4:3), Neemia a declarat că acei duşmani nu aveau nicio parte în planul lui Dumnezeu pentru Ierusalim. Ezra 4:3 spune: „Dar Zorobabel, Iosua şi ceilalţi capi ai familiilor lui Israel, le-au răspuns: Nu se cuvine să zidiţi împreună cu noi casa Dumnezeului nostru; ci noi singuri o vom zidi Domnului, Dumnezeului lui Israel, cum ne-a poruncit împăratul Cir, împăratul Perşilor“.
W. MacDonald scria, „Neemia este adesea folosit ca exemplu de conducător eficient. Mai întâi, el a avut viziunea unei ţinte care trebuia atinsă. După ce a analizat problema, s-a decis la un mod de lucru, la o metodă potrivită, convenabilă. Apoi i-a motivat şi pe alţii să-i împărtăşească viziunea şi să se implice activ. După aceea îl vedem delegând autoritate şi fixând sarcini. El a supravegheat lucrarea şi a verificat performanţele până când proiectul a fost îndeplinit în mod satisfăcător“. Thomas Hale spune: „Neemia a respins cu convingere intrigile lor de a avea vreo parte în viitorul politic şi economic al Ierusalimului… deşi Neemia avea multe valori înnăscute, ele aveau să-i fie puse curând la încercare şi şi urmau să fie desăvârşite. Nu avem niciodată de unde şti de ce suntem în stare până nu suntem puşi la încercare. Dacă facem cu adevărat lucrarea lui Dumnezeu în felul Lui, El va folosi împotrivirea cu care ne confruntăm pentru a ne «strânge», nu pentru a ne «frânge»“.
„Dar în mijlocul opoziţiei şi a persecuţiei, Neemia a rămas încrezător în Dumnezeul care poate face imposibilul (Luca 1:37; Filipeni 4:13)” (Hughes şi Laney).
NEEMIA CAPITOLUL 3
PORŢILE IERUSALIMULUI – O CĂLĂTORIE SPIRITUALĂ PRIN VIAŢĂ
Psalmul 87:2 spune: „Domnul iubeşte porţile Sionului mai mult decât toate locaşurile lui Iacov“. El nu spune că nu este interesat de „locaşurile“ noastre. Mai mult ca sigur că este, dar există nişte priorităţi, şi în toate lucrurile Domnul trebuie să fie pe primul loc, Coloseni 1:18: „pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea“. Toate activităţile noastre trebuie să aibă ca scop slava lui Dumnezeu, „să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu“(1 Corinteni 10:31). Porţile erau locuri de laudă. “Ai milă de mine, Doamne! Vezi ticăloşia în care mă aduc vrăjmaşii mei, şi ridică-mă din porţile morţii, ca să vestesc toate laudele Tale, în porţile fiicei Sionului, şi să mă bucur de mântuirea Ta” (Psalmul 9:13-14). Când “va veni un Răscumpărător pentru Sion” (Isaia 59:20), cetatea va fi transformată. Isaia 60 descrie gloria ei milenara. “Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine, şi slava Domnului răsare peste tine….vei numi zidurile tale “Mântuire”, şi porţile tale “Laudă” (versetele 1,18).
În Scriptură, poarta semnifică „administraţie“. Poarta este făcută pentru intrare şi ieşire. Poarta Edenului era o poartă încuiată (Geneza 3:24), omul păcătos trebuie să satisfacă justiţia pentru a intra în Paradis. Poarta templului era o poartă deschisă, fiindcă justiţia era satisfăcută; jertfa pentru păcat fiind arsă dincolo de poartă.
Asemenea oraşului de aur din cer, Ierusalimul avea douăsprezece porţi (Apocalipsa 21:12). Trei dintre aceste porţi sunt menţionate în Neemia 3. Citim despre „poarta lui Efraim“ în Neemia 8:16; 12:39 şi despre „poarta temniţei“ în Neemia 12:39. Neemia 3 ne oferă cea mai detailată descriere a Ierusalimului găsită în Cuvântul lui Dumnezeu – zece porţi şi patru turnuri de apărare. În călătoria noastră de la poartă la poartă începem cu poarta oilor (versetul 1). Ordinea în care sunt menţionate porţile este foarte importantă, ea reprezintă o ordine spirituală minunată pentru viaţa creştină. Neemia se mişcă în sens invers acelor de ceasornic, pornind în versetul 1 de la poarta oilor şi terminând în versetul 32 tot la poarta oilor. Domnul Isus Hristos este „Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul“ (Apocalipsa 1:8). Proiectul de reconstrucţie era privit în întregime în raport cu poarta oilor. Trebuie să studiem cu atenţie implicaţiile practice ale acestor douăsprezece porţi.
În Neemia 3 sunt menţionate 38 de nume. Nu se face nici o referire la punerea vreunei temelii în capitolul 3, ci sunt menţionate doar zidirea şi repararea sau dregerea. Temeliile nu aveau nevoie de reparaţii sau să fie puse din nou. Cât despre noi, ca şi credincioşi, nici temelia noastră spirituală nu se mişcă. Iuda 3 spune „să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna“.
Versetele 1-5 - Zidul dinspre nord.
Versetele 6-12 - Zidul dinspre vest.
Versetele 13-14 - Zidul dinspre sud.
Versetele 15-31 - Zidul dinspre est.
Versetul 32 - Părticica zidului nordic dinspre colţul nord-vestic şi Poarta Oilor
Poporul de pe vremea lui Neemia a luat seama la îndemnul din Psalmul 51:18: „Zideşte zidurile Ierusalimului“. „Sunt amintite patruzeci şi două de secţiuni ale zidului cu porţile lui, şi traiectoria lor e trasată în sens invers acelor de ceasornic“ (Stephen S. Short).
Şase dintre porţi au fost reparate în capitolul 3 (versetele 1, 3, 6, 13-15).
1. POARTA OILOR (versetul 1)
Această poartă este situată în partea de nord-vest a cetăţii. Numele i se trage de la piaţa oilor din imediata apropiere, Ioan 5:1-2: „După aceea era un praznic al iudeilor; şi Isus S-a suit la Ierusalim. În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare, numită în evreieşte Betesda, care are cinci pridvoare“. În această piaţă a oilor se vindeau miei acelor iudei care se aflau în exil, pentru celebrarea sărbătorii Paştilor. Era lipsit de sens ca aceşti oameni să-şi aducă mieii lor cu ei, aşa că veneau cu banii lor şi îi schimbau acolo la un curs de schimb exagerat de scăzut. Acesta era cadrul zarvei din incinta Templului pe care a osândit-o Domnul Isus când a acuzat autorităţile că au făcut din casa de rugăciune o peşteră de tâlhari (Matei 21:13). Mieii care erau sortiţi jertfirii erau aduşi pe poarta oilor. Poarta se afla la nord de Templu.
Este singura poartă despre care se spune că era „sfinţită“, dedicată lui Dumnezeu într-un mod special. „Tonul dat de «Eliaşib» şi de «preoţi» era hotărâtor, şi faptul că ei «şi-au sfinţit» (şi-au consacrat) partea lor de lucrare evidenţiază natura întregului proiect. Când era gata, tot zidul avea să fie dedicat printr-o ceremonie de procesiuni, cântece şi jertfe (12:27 şi urm.)“ (Derek Kidner). Cu alte cuvinte, preoţii au închinat Domnului poarta reparată, zidul şi turnul. La acest moment al istoriei lui Israel, preoţii erau conducătorii. Nu existau judecători sau împăraţi aşa că oamenii apelau la preoţi pentru conducere.
Este semnificativ faptul că în vreme ce „încuietorile” şi „zăvoarele” sunt menţionate în legătură cu următoarele cinci porţi (versetele 3,6,13,14,15), ele nu sunt menţionate în raport cu poarta oilor. Poarta oilor nu avea încuietori sau zăvoare. Aceasta arată că măreaţa mântuire a lui Dumnezeu este fără plată pentru toată lumea, mesajul evangheliei proclama următorul mesaj „cine vrea să vină”. Calea către El este în permanenţă deschisă până la Răpire, ea nu se închide până atunci. Un alt aspect al acestei porţi este acela că drumul de la Ierihon la Ierusalim trecea prin ea. Drumul ducea în sus, din punct de vedere geografic şi spiritual pentru Domnul Isus. Aici a fost ultima staţie în călătoria Sa către Ierusalim înainte să fie luat şi crucificat. 1 Corinteni 5:7 spune: „căci Hristos, Paştele noastre, a fost crucificat“. Calendarul lui Israel a început odată cu Paştele. “Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron în ţara Egiptului: Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului” (Exod 12:1-2). Mielul de Paşte trebuia să fie “fără cusur, de parte bărbătească, de un an; veţi putea să luaţi un miel sau un ied” (versetul 5). Pentru Israel şi pentru noi, totul începe cu sângele Mielului. Este interesant de observat cum copiii lui Israel au ţinut Paştele în Egipt (Exod 12), în pustie (Numeri 9), şi în ţara Canaanului (Iosua 5).
La această poartă îl întâlnim pe marele preot (Eliaşib era fiul lui Ioiachim şi nepotul lui Iosua, Ezra 3:2; Neemia 13:4; 12:10,22) şi pe ceilalţi preoţi, confraţii săi. Eliaşib era nepotul lui Iosua şi fiul lui Ioiachim (12:10), şi fusese menţionat înainte în Ezra 10:6. Poarta a fost reparată de preoţi. Aceasta este lecţia preţioasă pe care o învăţăm din cartea Evrei. Marele nostru Preot slujeşte ca urmare a sacrificiului perfect, iar noi suntem confraţii Săi. Cuvântul „sfinţit“ este folosit de două ori, doar în legătură cu poarta oilor (versetul 1). Moartea lui Hristos este sfântă. Evrei 13:11-12 spune: „În adevăr, trupurile dobitoacelor, al căror sânge este adus de marele preot în Locul preasfânt, pentru păcat, sunt arse de tot afară din tabără. De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă“.
Poarta oilor ne vorbeşte despre mântuire. „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund; n-a deschis gura“ (Isaia 53:7). Acest verset este citat în Noul Testament, însă ordinea este schimbată. Vedeţi Fapte 8:32: „El a fost dus ca o oaie la tăiere, şi ca un miel fără glas înaintea celui care-l tunde, aşa nu Şi-a deschis gura“. Ar fi un act de barbarism să tunzi un miel, şi tocmai pentru a sublinia acest lucru au fost schimbate cuvintele. La Calvar, Domnul Isus a fost tratat într-un mod barbar. Avem nevoie să ne folosim de beneficiile mântuirii măreţe şi veşnice a lui Dumnezeu. Este siguranţa veşniciei tale bazată pe lucrarea desăvârşită a Domnului Isus Hristos? Doar poarta oilor şi partea de zid ridicată de preoţi se spune că sunt „sfinţite“. Tot ceea ce facem ar trebui să fie „sfinţit“ şi făcut pentru Domnul ca o jertfă înaintea Lui. Fiecare credincios adevărat este un preot, 1 Petru 2:5,9. Poarta oilor ne reaminteşte că Domnul Isus Hristos este Mielul lui Dumnezeu. El a fost Mielul perfect “fără prihană” (pe plan intern) şi “fără cusur” (pe plan extern) – 1 Petru 1:18-19.
Un studiu în Noul Testament cu privire la Miel:
Ioan 1:29 - Lucrarea Mielului.
Ioan 1:36 - Umblarea Mielului.
Apocalipsa 5:12 - Închinarea adusă Mielului.
Apocalipsa 6:16 - Mânia Mielului.
Apocalipsa 19:7 - Nunta Mielului.
În Vechiul Testament oamenii îşi aduceau mieii imperfecţi înaintea lui Dumnezeu. În Noul Testament, Dumnezeu Îşi aduce Mielul perfect înaintea oamenilor.
Notă adiţională la versetul 1 – Poziţia exactă a celor două turnuri („turnul Mea“ şi „turnul Hananeel“) nu este cunoscută. „Eliaşib şi confraţii săi au construit poarta oilor, şi un alt om, Meremot, a dres zidul «de la poarta casei lui Eliaşib, până la capătul casei lui Eliaşib» (verse 21). Ce lecţie măreaţă vedem aici! Omul poate fi preocupat să repare cât poate el caracterul creştinismului, dar să uite de zidul despărţitor din viaţa sa de familie! Eliaşib a dres poarta oilor, dar n-a făcut nici o reparaţie la propria lui casă. Se spune că destui locuitori ai Ierusalimului au reparat locul din dreptul caselor proprii (versetele 23, 28, 29, 30). „Căci dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu? (1 Timotei 3:5)“ (L.M. Grant). În vremea lui Neemia, preoţii erau clasa conducătoare în Israel. Nu existau nici regi, nici judecători, deci poporul privea la preoţi când era vorba de conducere.
2. POARTA PEŞTILOR (versetul 3)
“Aceasta se afla la vest de poarta oilor, între cele două turnuri – turnul lui Mea (care înseamnă „sută“) şi turnul lui Hananeel (versetul 1). Aceste două turnuri erau parte a sistemului de apărare al cetăţii şi erau aproape de cetăţuie, de fortăreaţă, unde soldaţii stăteau de gardă ca să apere templul şi păzeau calea de intrare în cetate din partea de nord (12:39; 13:16; 2 Cronici 33:14; Ţefania 1:10), care era vulnerabilă” (Warren Wiersbe). Această poartă era aşezată în nord, aproape de piaţa peştilor (care era locul de unde oamenii îşi puteau procura acest aliment), şi drumul care ducea la poartă era drumul dinspre Galileea, oraş cu o industrie a pescuitului dezvoltată. Probabil că poarta a primit această denumire fiindcă negustorii din Tir îşi aduceau în mod regulat peştii ca să-i vândă în piaţă. Această poartă reprezenta o intrare importantă în cetate. John Riddle scrie: “Dacă poarta oilor ne reaminteşte faptul că Domnul Isus Şi-a dat viaţa pentru noi, atunci poarta peştilor ne reaminteşte faptul că şi noi ar trebui să ne dăm vieţile pentru El”.
Poarta peştilor ne vorbeşte despre slujire şi activitate evanghelistică. Este o imagine minunată a predicării Evangheliei. Ea ne reaminteşte un lucru: credincioşii trebuie să fie “pescari de oameni”. Şi Marcu 1:16-17. Domnul Isus Hristos a zis în Matei 4:19: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni“. Patru dintre ucenici erau pescari de profesie: Petru, Andrei, Iacov şi Ioan. Domnul Isus a văzut în aceşti pescari calităţi pe care ei înşişi nu le cunoşteau, dar calităţi de care Domnul se putea folosi. În cartea Faptelor, apostolilor le revenea responsabilitatea de a răspândi Evanghelia altora. Pe acest lucru este pus accentul în marea trimitere a Domnului Isus din Matei 28:19-20: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i... şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit“.
O mică parte a zidului a fost ridicată de oameni din Ierihon. Ierihonul era oraşul blestemat, dar Domnul Isus ne-a răscumpărat din blestem, şi iată că oamenii din Ierihon sunt acum oameni ai Ierusalimului. Ei şi-au schimbat reşedinţa şi acum se află în locul binecuvântării, slujind cu dedicare. În legătură cu această poartă citim despre Tecoiţi, ai căror „fruntaşi nu s-au supus în slujba Domnului“ (versetul 5). Ei erau un exemplu rău pentru alţii şi nu-şi îndeplineau responsabilităţile.
Haideţi să nu neglijăm poarta peştilor şi să mergem la cei pierduţi pentru a-i aduce înăuntru. Poate că noi nu suntem un Petru care să arunce mreaja şi să prindă o mulţime de peşti, dar putem fi ca Andrei aducându-ne fratele la Isus Hristos, aşa cum a făcut-o el în Ioan 1:41. Ian Taylor scrie: „Domnul vrea ca toţi ucenicii lui să fie „pescari de oameni” încă de la începutul vieţii lor de creştini. Toate porţile Ierusalimului erau menite să fie folosite. În mod asemănător, corespondentul spiritual al fiecărei porţi este menit să fie folosit. Nu doar fiecare credincios în parte ar trebui să spună altora despre Domnul Isus, ci şi biserica locală. Biserica locală şi credincioşii la nivel individual ar trebui să fie implicaţi în evanghelizare astfel încât să poată experimenta bucuria de a-i vedea pe alţii trecând prin poarta oilor, fiind astfel mântuiţi (Fapte 2:47). „Cel înţelept câştigă suflete” (Proverbe 11:30)”.
Credincioşii din Tesalonic aveau grijă ca poarta peştilor să fie mereu în stare bună, „În adevăr, nu numai că de la voi Cuvântul Domnului a răsunat prin Macedonia şi Ahaia, dar vestea despre credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni, aşa că n-avem nevoie să mai vorbim de ea“ (1 Tesaloniceni 1:8). Luca 5:10 spune: „Tot aşa, şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zebedei, tovarăşii lui Simon“. Cuvântul tradus „tovarăşi“ conţine ideea de parteneri, fiindcă pescarii lucrau împreună, în echipă. Şi în adunările locale trebuie să existe tovărăşie în slujire. Lucrul făcut în echipă, cooperarea şi colaborarea sunt lucruri esenţiale în lucrarea Domnului. Filipeni 1:27: „că rămâneţi tari în acelaşi duh, şi că luptaţi cu un suflet pentru credinţa evangheliei“.
Într-o zi, Domnul va spune: „Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum“ (Ioan 21:10). El încă ne mai spune: „Depărteaz-o la adânc, şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire... dar, la cuvântul Tău, voi arunca mrejile“ (Luca 5:4-5). Şi noi ar trebui să fim „plini de înflăcărare“, asemenea lui Petru (Psalmul 110:3).
3. POARTA CEA VECHE (versetul 6)
Aceasta era încadrată în zidul dinspre nord-vest. Poarta cea veche era probabil poarta care dădea spre oraşul vechi. Este adesea identificată cu poarta unghiului, vedeţi 2 Împăraţi 14:13; 2 Cronici 26:9; Ieremia 31:38. Se afla între poarta peştilor şi poarta lui Efraim (Neemia 12:39). Era locul de acces spre drumul cel vechi. Această poartă sugerează părtăşia în supunere faţă de voia lui Dumnezeu şi aprecierea personală. Ea reprezintă o imagine frumoasă a adevărurilor vechi de mare preţ ale Cuvântului lui Dumnezeu. Avem nevoie să ne „uităm cu băgare de seamă la căile noastre“ (Hagai 1:5,7). Ieremia 6:16 spune: „Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă, şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună; umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre“.
1 Ioan 2:7 spune: „Porunca această veche este Cuvântul pe care l-aţi auzit“. Fie ca să căutăm har pentru a rămâne în adevărul privitor la Domnul nostru Isus Hristos ca Fiu veşnic al lui Dumnezeu. Apostolul Petru se afla la poarta cea veche când a scris scrisoarea sa şi a zis: „caut să vă trezesc mintea sănătoasă prin înştiinţări, ca să vă fac să vă aduceţi aminte de lucrurile vestite mai dinainte“ (2 Petru 3:1-2). Deci, poarta cea veche ne reaminteşte că există o valoare inestimabilă pe cărările vechi. Există o mare nevoie de întoarcere la standardele biblice de moralitate, etică şi la practicarea doctrinei.
Pavel a insistat ca galatenii să stea la poarta cea veche spunând “Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” (Galateni 1:8). Noi nu trebuie să uităm niciodată ca învăţătura dintâi este întotdeauna învăţătura corectă. O caracteristică a învăţătorului mincinos este aceea că merge dincolo de ceea ce este scris în Scriptură completă a adevărului, “Oricine o ia înainte, şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu” (2 Ioan 9). Învăţătorul mincinos ştie întotdeauna mai bine decât Scriptura, şi are mereu ceva nou de spus. El ignoră învăţătura solemnă din Deuteronom 4:2, “Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu, şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, aşa cum vi le dau eu”. Este bine să ştim că “orice cuvânt al lui Dumnezeu este încercat. El este un scut pentru cei ce se încred în El. N-adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească, şi să fii găsit mincinos” (Proverbe 30:5-6); comparaţi cu Apocalipsa 22:18-19. Şi Petru a insistat ca citittorii lui să stea la poarta cea veche,“De aceea voi fi gata să vă aduc totdeauna aminte de lucrurile acestea, măcar că le ştiţi, şi sunteţi tari în adevărul pe care-l aveţi” (2 Petru 1:12). Pavel a făcut referire la poarta gunoiului când şi-a descris convertirea şi modul în care a folosit-o pentru a trăi o nouă viaţă în Cristos, “Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc că un gunoi, ca să câştig pe Hristos” (Filipeni 3:8).
Poarta cea veche duce la Calvar. Unii din cărturarii Bibliei au identificat această poartă cu „poarta Mişneh“. Cuvântul evreiesc înseamnă „al doilea cartier“ sau „un nou cartier“. În zilele lui Neemia, partea de nord-vest a cetăţii era „mişneh“ sau „noul cartier“ şi această poartă dădea într-acolo. Ce paradox, poarta cea veche să dea într-un cartier nou. Însă din vechi derivă noul. Dacă abandonăm vechiul nu mai poate exista nou. Matei 13:52: „Şi El le-a zis: De aceea, orice cărturar, care a învăţat ce trebuie despre Împărăţia cerurilor, se aseamănă cu un gospodar, care scoate din visteria lui lucruri noi şi lucruri vechi“. Trebuie să ne aducem aminte de lucrurile care ne-au fost arătate şi pe care le-am învăţat în anii de demult, în anii de formare. Avem nevoie de tradiţia cărţii Faptelor Apostolilor şi de epistolele Noului Testament.
Pavel insista ca galatenii să rămână la poarta cea veche. Galateni 1:8 spune: „Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o evanghelie deosebită de cea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!“ Nu trebuie să uităm niciodată că învăţătura originală este învăţătura dreaptă. Este caracteristic învăţătorilor falşi să treacă dincolo de ceea ce stă scris în Cuvântul lui Dumnezeu. 2 Ioan 9 spune: „oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu“. Petru insista ca cititorii lui să rămână la poarta cea veche, 2 Petru 2:12.
4. POARTA VĂII (versetul 13)
Numele ei derivă de la învecinata vale a lui Hanun. Poarta văii a fost punctul de plecare al turului de noapte al lui Neemia, când a făcut cercetările, în capitolul 2:13. Neemia a ieşit (2:13) şi a intrat (2:15) pe poarta văii. Domnul Isus a venit pe poarta văii şi a plecat pe poarta văii. Poarta văii era aşezată în ungherul de sud-vest şi dădea în Valea lui Hanun. Era cam la cinci sute de metri de poarta gunoiului. Amândouă dădeau în Valea lui Hanun. Poarta văii era aproape de „turnul cuptoarelor“, şi slujirea pentru Dumnezeu ne aduce uneori în valea împotrivirii şi persecuţiei.
La poarta văii întâlnim mângâietorii, este locul alinării, “Deci, dacă este vreo îndemnare în Cristos, dacă este vreo mângîiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare” (Filipeni 2:1). Poarta văii reprezintă locul umilinţei şi al supunerii, al dorinţei de a ocupa locul de jos, pentru ca Domnul Isus Hristos să fie înălţat. El a luat locul cel mai de jos, Filipeni 2:8: „S-a smerit“. Noi toţi trebuie să „umblăm smeriţi“ cu Dumnezeu (Mica 6:8).
La poarta văii, ruşinea ar trebui să-şi afle judecata. Viaţa creştină este o experienţă a urcuşurilor şi coborâşurilor. Experienţa „văii“ poate să nu fie prea plăcută pentru credincios, dar este foarte necesară. Fiecare credincios are nevoie de o „poartă a văii“, căci Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har, 1 Petru 5:5-6: „Tot aşa, şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har. Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca la vremea Lui El să vă înalţe“. Vedeţi şi Romani 12:3. La poarta văii este promovată părtăşia, Filipeni 2:3.
La poarta văii, lucrătorii nu au reparat numai poarta, ci şi partea de zid dintre cele două porţi. „O vale este un loc jos, adeseori bolovănos şi periculos. Dar pentru cei care se încred în Domnul chiar „valea umbrei morţii” este un loc unde putem găsi puterea, îndurarea şi pacea Lui. Văile vieţii pot aduce încercări. Valea este un loc unde învăţam ce este umilinţa şi unde învăţam să ne bazăm doar pe puterea lui Dumnezeu. Fratele care demonstrează adevărata smerenie nu va fi niciodată cauza disensiunilor sau conflictelor din poporul lui Dumnezeu. Fratele smerit îi va pune pe alţii înaintea sa, Coloseni 3:12-13” (Ian Taylor).
Poarta văii era lângă “turnul cuptoarelor” (versetul 11), şi slujirea lui Dumnezeu ne aduce deseori în valea opoziţiei şi a persecuţiei. Opoziţia şi dificultăţile au un efect de curăţare şi de purificare a vieţilor noastre (1 Petru 1:7). Un meşter rafinor va înlătura zgura până când îşi va putea vedea faţa reflectându-se în metalul topit. Îndepărtarea zgurii din vieţile noastre ne aduce la poarta gunoiului.
5. POARTA GUNOIULUI (versetul 14)
Aceasta era aşezată în extremitatea sudică a cetăţii, aproape de Scăldătoarea Siloamului. Aceasta era poarta pe care era scos gunoiul, murdăria din cetate, ca astfel să se păstreze curată, să nu fie pângărită. Această poartă dădea în Valea lui Hanun, unde se afla groapa de gunoi. Şi focul mistuia tot gunoiul. Numele evreiesc al văii era Ge-Hinnom; de aici cuvântul grecesc Gehenna (adesea tradus „iad“ în Noul Testament). Cuvântul „gehenna“ înseamnă „Valea lui Hanun“. Împăratul Manase sacrifica copii idolilor în acea vale, 2 Cronici 33:6; iar împăratul Iosia a pângărit acel loc, transformându-l într-un morman de gunoi, 2 Împăraţi 23:10. Îndepărtarea deşeurilor este esenţială pentru sănătatea oricărei aşezări.
Această poartă vorbeşte despre autocurăţire; ea reprezintă locul purităţii. Toate lucrurile care ar dăuna sănătăţii şi ar cauza boli sunt scoase din cetate. Pavel face referire la această poartă când vorbeşte despre convertirea lui. Filipeni 3:8: „Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc că un gunoi, ca să câştig pe Hristos“. Nu ar trebui să permitem niciunui lucru să ne priveze, să ne împiedice să ne bucurăm pe deplin de Persoana lui Hristos. 2 Corinteni 7:1: „Deci fiindcă avem astfel de făgăduinţe, prea iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu“. Vedeţi de asemenea Evrei 12:1. Credincioşii sunt chemaţi la sfinţenie, nu la necurăţie, Isaia 52:11: „Curăţiţi-vă, cei ce purtaţi vasele Domnului!“ 2 Timotei 2:21 spune: „Deci dacă cineva se curăţă de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună“.
6. POARTA IZVORULUI (versetul 15)
Poarta izvorului dădea înspre En Togel, un izvor aflat la răspântia dintre Valea lui Hanun şi Valea Chedron. Era aşezată într-o poziţie strategică, lângă Scăldătoarea Siloamului, oraşul vechi al lui David, tunelul de apă construit de Împăratul Ezechia (2 Împăraţi 20:20), şi Valea Chedronului. Izvorul Ghion care alimenta sistemul de apă era o sursă importantă de apă în cetate.
Poarta izvorului este următoarea după poarta gunoiului la fel cum bucuria faptului că Duhul Sfânt lucrează în vieţile noastre depinde de curăţirea zilnică de păcat. Aici îi întâlnim pe cei care înviorează. În Biblie, apa de băut este o imagine a Duhului Sfânt (Ioan 7:37-39); iar apa de spălat este o imagine a Cuvântului lui Dumnezeu (Efeseni 5:26; Ioan 15:3). Domnul Isus a vorbit despre o fântână acelei femei samaritence în Ioan 4:14: „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică“. În Ioan 7:37-38 El a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura“. Aceasta se referă la Duhul Sfânt care se află în fiecare credincios adevărat. Măcar că fiecare credincios are Duhul Sfânt, este responsabilitatea noastră individuală să fim plini de Duh. Efeseni 5:18: „Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh“. Doar pentru că a fi plini de Duhul este o poruncă, nu înseamnă că ea se petrece în mod automat; este ceva ce trebuie să căutăm şi ceva ce primim pe măsură ce ascultăm poruncile divine, 2 Timotei 2:21.
În această lume aridă sunt necesare râurile înviorării, şi tot la fel cum râurile se revărsau afară din Eden, un credincios spiritual/duhovnicesc aduce râuri de binecuvântare şi înviorare sufletelor însetate. Apa este un simbol al Cuvântului lui Dumnezeu, precum şi al Duhului lui Dumnezeu, iar credinciosul plin de Duh va fi un credincios plin de Scriptură. Noi trebuie să fim vase de înviorare pentru alţii. Domnul Isus Hristos are ceva înviorător pentru fiecare credincios. Să lăsăm dar ca fântâna să ne inunde vieţile aşa cum ar trebui. Trebuie să ne asigurăm că tot gunoiul şi toate deşeurile sunt eliminate din viaţa noastră. Preoţii trebuiau să folosească ligheanul în mod constant (Exod 30:17-21), şi noi avem nevoie de curăţire permanentă prin Cuvântul lui Dumnezeu.
În Psalmul 1:1-4 omul neprihănit este asemuit cu un copac ale cărui viaţă şi rod sunt susţinute de existenţa unei surse permanente de apă. Puterea de care fiecare credincios are nevoie pentru a prospera pe plan spiritual vine de la Duhul lui Dumnezeu care locuieşte în el, având ca rezultat rodirea credinciosului pentru gloria şi slava lui Dumnezeu.
7. POARTA APELOR (versetul 26)
Poarta apelor se afla în partea opusă Izvorului Ghion, care era sistemul principal de distribuire a apelor în cetate şi era aşezată în apropierea Văii Chedron. În Neemia 8:3, legea era citită la poarta apelor. Poarta apelor vorbeşte despre Cuvântul lui Dumnezeu. Psalmul 119:9,11: „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău... Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta“. Vezi şi Psalmul 119:136.
Chiar în mijlocul curţii Cortului Întâlnirii se afla ligheanul de aramă. În el era apa pentru spălarea preoţilor. Nu se putea face nicio slujbă în sfânta sfintelor dacă nu se făcea mai întâi curăţirea, spălarea în lighean. Preoţii se spălau şi înainte de slujbă, şi după. Ei trebuiau să folosească ligheanul în permanenţă (Exod 30:17-21), şi noi avem nevoie de curăţirea prin Cuvântul lui Dumnezeu în permanenţă. Este nevoie de curăţire înainte de a intra în prezenţa lui Dumnezeu. Mântuitorului nostru Îi place să ne păstreze curaţi şi El foloseşte apa Cuvântului pentru a ne ţine departe de mizerie. Efeseni 5:26: „ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt“. Trebuie să aplicăm în permanenţă Cuvântul lui Dumnezeu în vieţile noastre. El a folosit apă şi ca să spele picioarele ucenicilor (Ioan 13:1-6). În Ioan 13 Domnul Isus a spălat picioarele ucenicilor Săi şi i-a zis lui Petru: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine“ (versetul 8). Domnul Isus nu a spus: „Nu vei avea parte de Mine“. El nu se referea la mântuire, ci la părtăşia cu El. Păcatul întrerupe părtăşia cu El, şi pentru ca părtăşia să fie restabilită, acesta trebuie spălat. Trebuie să-I dăm voie Domnului Isus să ne spele picioarele prin a-I permite să aplice Cuvântul lui Dumnezeu la vieţile noastre. 1 Ioan 1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire“.
Poarta apelor ne vorbeşte despre importanţa Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa creştinului (1 Petru 1:23; Tit 3:5). Când Cuvântul este aplicat prin puterea Duhului Sfânt, oamenii sunt dovediţi vinovaţi “în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata” (Ioan 16:8). Credinciosul are nevoie de aplicarea zilnică a Cuvântului în viaţa lui pentru a fi în permanenţă curăţit. „Nimeni nu poate trăi fără apă; poarta apelor în Ierusalim era, deci, folosită în mod permanent. Şi noi trebuie să folosim în mod constant poarta apelor, deoarece este imposibil să trăim o viaţă de biruinţă pentru Domnul dacă nu studiem şi nu lăsăm apele de înviorare ale Cuvântului lui Dumnezeu să curgă zilnic peste vieţile noastre” (Ian Taylor).
Nu citim că ar fi fost nevoie de vreo reparaţie la poarta apelor, ci doar că lucrătorii au făcut nişte reparaţii la zidul dimprejurul porţii. Nu a fost nevoie de nicio intervenţie. Tăcerile din Scriptură sunt pline de cea mai bogată semnificaţie. Noi nu putem să intervenim sau să extindem, să adăugăm ceva la Cuvântul lui Dumnezeu, care rămâne veşnic şi nu-şi va pierde niciodată puterea. Psalmul 119:89: „Cuvântul Tău, Doamne, dăinuieşte în veci, în ceruri“. Matei 24:35: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“.
8. POARTA CAILOR (versetul 28)
Era aşezată la nord de poarta apelor şi în apropierea curţii templului. Aici a fost omorâtă Atalia cea haínă (2 Cronici 23:15). Poarta cailor era poarta care dădea în Valea Chedron. Dumnezeu a avertizat poporul să nu se bizuiască pe cai şi pe care (Deuteronom 17:14-20); dar Solomon le-a importat din Egipt (1 Împăraţi 10:26-29). Acestea au devenit o parte importantă a sistemului de apărare a naţiunii (Isaia 2:7).
Ieremia 8:6 spune: „toţi îşi încep din nou alergarea, ca un cal care se aruncă la luptă“. Astăzi când ne gândim la cai, îi asociem cu munca; în Scriptură însă, calul este un simbol al luptei, al războiului. În Cuvântul lui Dumnezeu, măgarul este simbolul păcii, calul însă, este simbolul războiului (Iov 39:19-25; Zaharia 1:8; Apocalipsa 6:2; 19:11). Deci, poarta cailor vorbeşte despre război într-o lume care se opune lui Dumnezeu şi adevărului Său. Ca şi credincioşi noi suntem în permanentă implicaţi într-un război spiritual (Efeseni 6; 2 Timotei 2:1-4). Este important că preoţii au reparat această poartă, la fel ca şi poarta oilor. Ambele erau situate lângă templu.
Poarta cailor ne aminteşte că viaţa creştină este un teren de luptă, nu un teren de joacă. Noi trebuie „să ne luptăm lupta cea bună a credinţei“ (1 Timotei 6:12). Poarta cailor vorbeşte despre război într-o lume care este împotriva lui Dumnezeu şi a adevărurilor Sale. Ca şi credincioşi ne aflăm permanent într-o luptă spirituală (Efeseni 6; 2 Timotei 2:1-4). Un fapt semnificativ este acela că preoţii au reparat această poartă şi poarta oilor. Ambele se aflau în apropierea templului.
9. POARTA DE LA RĂSĂRIT (versetul 29)
Poarta de la răsărit dădea direct înspre templu şi este probabil cunoscută ca Poarta de Aur. Ezechiel a fost dus de Dumnezeu „la poartă, la poarta dinspre răsărit“ (Ezechiel 43:1-2). Vedeţi şi Ezechiel 44:1-3; Zaharia 14:4. Slava lui Dumnezeu „shekinah“ a plecat din cetate pe poarta de răsărit (Ezechiel 10:16-22; 11:22-25) şi va reveni tot pe poarta de la răsărit (Ezechiel 43:3). Soarele răsare totdeauna în est, aşadar, poarta de răsărit vorbeşte despre a doua venire a Domnului. Speranţa Israelului este legată de est. „Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui“ (Maleahi 4:2).
La poarta de la răsărit ne unim toţi glasurile zicând: „Vino, Doamne Isuse“ (Apocalipsa 22:10), şi „ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu“ (Romani 5:2), şi „aşteptăm fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos“ (Tit 2:13). Speranţa noastră este legată de Isus Hristos „Luceafărul strălucitor de dimineaţă“ (Apocalipsa 22:16). Şi pentru credincioşi există un răsărit de soare, o dimineaţă fără nori, venirea Domnului nostru Isus ca să-I ia cu Sine pe cei care sunt ai Lui.
Poarta de la răsărit este îndreptată spre locul de unde răsare soarele. Aceasta sugerează revenirea Domnului Isus. Aici, cele două nume se îmbină în mod minunat. „Shemaiah” înseamnă „auzit de Domnul”; chiar şi aşa El Îşi aude poporul şi într-o zi va răspunde rugăciunii lor de a reveni. „Shechaniah” înseamnă „locuinţa Domnului”. Noi vom fi cu El.
10. POARTA MIFCAD (versetul 31)
Aceasta era aşezată în partea de nord-est a cetăţii. Cuvântul „Mifcad“ înseamnă „analiză/dare de seamă“ sau „întâlnire“ (pentru judecată). Ideea este aceea de „loc de întâlnire“. O altă posibilă semnificaţie este aceea de „poartă de înregistrare”. Acolo “Când Domnul va înscrie popoarele, va număra: Acesta s-a născut acolo” (Psalmul 87:6 GBV). Cuvântul ebraic are o conotaţie militară şi se referă la strângerea trupelor pentru numărătoare şi inspectare. Literal, aceasta este „poarta inspectării“. Aici se revizuia şi se înregistra armata. Partea de nord a Ierusalimului era cea mai vulnerabilă atacurilor, astfel că aici era cel mai potrivit loc pentru amplasarea armatei. Era de asemenea şi poarta înregistrării şi aceasta ne sugerează scaunul de judecată al lui Hristos.
În final, în versetul 32, ne întoarcem de unde ne-am început călătoria şi ne trezim din nou la poarta oilor. Iată însă că am ajuns la ea dintr-o altă direcţie. Totul a început de la poarta oilor, şi acum, totul se sfârşeşte la poarta oilor. Aceasta ne aminteşte nouă că niciodată nu trebuie să uităm de Calvar. Crucea va fi ţinta laudei noastre pentru totdeauna. Citim în Apocalipsa 5:6: „şi între bătrâni am văzut stând în picioare un Miel. Părea junghiat“. Acesta va fi semnul de aducere aminte al mântuirii veşnice.
Putem pune acum o întrebare importantă: Până unde am ajuns noi în călătoria noastră spirituală în jurul zidului? Ai mai trecut în ultima vreme pe la aceste porţi spirituale?
11. POARTA LUI EFRAIM
Citim despre poarta lui Efraim în Neemia 8:16; 12:39. Era probabil încadrată în zidul de nord, şi dădea înspre aria lui Efraim. Poarta lui Efraim vorbeşte despre rodire.
12. POARTA TEMNIŢEI
În Neemia 8:16; 12:39; 2 Împăraţi 14:13 citim despre poarta temniţei. Este probabil asociată cu „poarta inspecţiei“. Se poate să fi fost „curtea de apărare“, „curtea temniţei“ (3:25). Poarta temniţei vorbeşte despre disciplina din viaţa credinciosului, vedeţi Evrei 12.
Noul Testament vorbeşte despre diferite forme de disciplină. Printre acestea amintim: sfatul (Romani 15:14; 1 Tesaloniceni 5:14; Ţiţ 3:10); izolarea (2 Tesaloniceni 3:6,14-15); mustrarea publica (Galateni 2:11-14; 1 Timotei 5:20); tăcerea (1 Petru 4:11; 1 Timotei 1:3-4; Tit 1:10-11); excomunicarea (1 Corinteni 5:5-7,13). Disciplina nu este o armă, ci un tratament; este un remediu pentru mădularul trupului care este bolnav şi are nevoie de vindecare.
NEEMIA CAPITOLUL 3
Există un contrast interesant între 2:20 şi capitolul 3, aici este o listă a celor care aveau o „parte”, un „drept”, o „aducere aminte” în Ierusalim, şi care îşi manifestau privilegiile participând la reconstrucţia zidului Ierusalimului.
Poporul a zis în 2:18: „Să ne sculăm şi să zidim“. Neemia a zis celor trei duşmani în 2:20: „Noi, robii Săi, ne vom scula şi vom zidi“. În cartea Neemia „poporul era dornic să lucreze“ (4:2), cu excepţia fruntaşilor Tecoiţilor din 3:5, “ai căror fruntaşi nu s-au supus în slujba Domnului”. “Fruntaşii sunt de multe ori menţionaţi în această carte, dar rareori cu cinste” (Samuel Carson). Termenul rigid folosit în Biblia în limba engleză, “grumaz”, prezintă o imagine grăitoare a acestei atitudini de nesupunere, de exemplu Psalmul 75:5, sau cu un cuvânt diferit (Exod 32:9). Ce ar fi spus Amos, concetăţeanul lor! În versetul 5 cuvântul “Domn” este plural, şi este un plural al maiestăţii care face referire la Dumnezeu.
“Acest capitol dezvăluie o atitudine caldă şi plină de entuziasm. Fiecare avea propria sarcină de îndeplinit şi nimeni nu era invidios pe lucrarea pe care o făcea altcineva” (Alan Redpath). Lucrarea era bine organizată. În jurul cetăţii grupuri de oameni, unele lângă altele, duceau la bun sfârşit sarcinile care le fuseseră încredinţate, astfel încât tot zidul a fost reconstruit. Jerome K. Jerome spunea: „Îmi place munca, mă fascinează. Pot să stau şi să mă uit ore întregi la ea“. În lucrarea Domnului nu este loc pentru spectatori, pentru oameni care se cred buni doar la dat sfaturi sau la criticat. Întotdeauna este loc destul pentru lucrători. Lucrarea Domnului duce lipsă astăzi de lucrători. Domnul Isus a zis ucenicilor Săi în Luca 10:2: „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi-L dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui“.
În acest capitol sunt menţionate 38 de nume. Lucrătorii sunt numiţi în relaţie cu lucrarea lor. Duhul Sfânt nu-Şi aminteşte slujitorii doar vag sau la general, ci fiecare este menţionat pe nume. Lui nu-I scapă niciun slujitor. Vedeţi 1 Corinteni 3.9-10.
Între lucrători exista o armonie perfectă, şi toţi aveau acelaşi scop. Fiecare lucra după capacitatea sa. Lucrau cu toţii împreună şi nu aşteptau să le vină rândul ca să facă ceva. Vedeţi 1 Corinteni 12:4-7: „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora“.
În 1 Corinteni 12:4-7 este implicată toată Dumnezeirea:
Versetul 5, Domnul Isus Hristos.
Versetul 6, Dumnezeu Tatăl.
Versetul 7, Duhul Sfânt.
În studiul nostru asupra capitolului 3 din Neemia vom privi la:
1. Scopul lucrării.
2. Locurile lucrării.
3. Poporul la lucru.
4. Lecţii practice din lucrare.
5. Expresii repetate.
“În Neemia 3 vedem cu câtă eficienţă şi-a planificat Neemia lucrarea. Un creştin nu ar trebui să bâjbâie; el ar trebui să lucreze conform unei strategii planificate. Neemia a împărţit munca între 42 de grupuri; el nu era adeptul lucrării puse pe umerii unui singur om! Da, trebuie să existe o conducere, dar fiecare om din poporul Domnului trebuie să participe la lucrarea Domnului” (Alan Redpath).
„Planul lui a fost să împartă lucrarea de reconstrucţie între mai multe grupuri care să lucreze simultan, fiecare grup fiind însă responsabil pentru o anumită porţiune din zid” (J. Sidlow Baxter).
„Observaţi şi îmbinarea între organizarea practică şi atenţia deosebită acordată laturii spirituale. Lucrarea este divizată şi dusă la îndeplinire în mod sistematic. Neemia a pus fiecare din cele 42 de grupuri să lucreze la zidurile care se situau cel mai aproape de zona unde locuiau ei înşişi (3:10,23,29,30). Aceasta i-a făcut să fie în mod special interesaţi de lucrare. Prima noastră datorie pentru Cristos este întotdeauna faţă de propria vecinătate (J. Sidlow Baxter).
“Găsim acest amestec de practic şi spiritual pe tot parcursul cărţii Neemia. În 4:9, de exemplu, citim: “Ne-am rugat Dumnezeului nostru, şi am pus o strajă zi şi noapte ca să ne apere împotriva loviturilor lor (ale duşmanilor)” (J. Sidlow Baxter).
1. SCOPUL LUCRĂRII
Neemia era profund interesat de slava lui Dumnezeu. 2:17: „Vedeţi starea nenorocită în care suntem! Ierusalimul este dărâmat, şi porţile sunt arse de foc. Veniţi să zidim iarăşi zidurile Ierusalimului şi să nu mai fim de ocară“. 1:2 spune: „I-am întrebat despre Iudeii scăpaţi care mai rămăseseră din robie, şi despre Ierusalim“. Duşmanul avea o deosebită plăcere în a-i dispreţui şi a-şi bate joc de vecinii Iudei, râzând mereu de dărâmăturile şi ruinele Ierusalimului. Psalmistul spune în Psalmul 87:2: „Domnul iubeşte porţile Sionului mai mult decât toate locaşurile lui Iacov“. Psalmul 48:2: „Frumoasă înălţime, bucuria întregului pământ, este numele Sionului; în partea de miazănoapte este cetatea Marelui împărat“.
Neemia a provocat poporul la ridicarea zidurilor şi la refacerea porţilor spre slava marelui lor Dumnezeu. Rezultatul lucrării urma să fie protecţia, separarea şi securitatea poporului lui Dumnezeu. Lecţia practică – Toate activităţile noastre ar trebui să aibă un singur scop – slava lui Dumnezeu. 1 Corinteni 10:31 spune: „Deci fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slavă lui Dumnezeu“. “Oamenii au dărâmat zidul dragostei din căminul care proteja familia, zidul integrităţii morale care era tăria poporului nostru, zidul adevărului divin care era bastionul Bisericii. Duşmanul este la porţile noastre, în vreme ce mormanul ruinelor sociale, morale şi religioase sporeşte pe zi ce trece” (C.W. Slemming).
Acest capitol mai evidenţiază şi o unitate în intenţii între oamenii dinăuntrul şi din afara Ierusalimului. „Interesele şi motivaţiile celor implicaţi difereau considerabil. Unii lucrau pe baza asocierii familiale, alţii asociaţi pe sectoare, alţii grupaţi pe baza poziţiei deţinute în societate, iar alţii în asociaţii profesionale“ (H.G.M. Williamson). Dar, cu toate acestea, înaintea tuturor se înălţa măreaţă slava Domnului şi reconstruirea cetăţii marelui Împărat.
2. LOCURILE LUCRĂRII
Neemia 3 conţine cea mai detailată descriere a cetăţii Ierusalimului din întreaga Biblie. Ordinea în care sunt menţionate porţile este de mare importanţă şi semnificaţie, reprezentând o ordine spirituală minunată a vieţii creştine. Neemia se mişcă în direcţia opusă acelor de ceasornic şi porneşte în versetul 1 de la poarta oilor şi sfârşeşte în versetul 32 tot la poarta oilor. El menţionează în Neemia 3 zece porţi, patru turnuri şi alte puncte de reper.
Versetele 1-5 - Zidul de nord
Versetele 6-12 - Zidul de vest
Versetele 13-14 - Zidul de sud
Versetele 15-31 - Zidul de est
Notă specială – „Începând cu versetul 16, natura descrierii se modifică într-o anumită măsură. Aceasta se întâmplă probabil şi din cauza faptului că zidarii urmăriseră până aici traseul unui zid mai vechi, iar de aici încolo trasau o linie nouă. Stricăciunile făcute de-a lungul pantei abrupte a cetăţii, care dădea spre Valea Chedronului, par să fie atât de serioase (comparaţi cu 2:14) încât, ca să nu se piardă prea mult timp, zidul a fost retras undeva mai sus pe pantă; observaţi referirile la cei care s-au pomenit din această pricină că zideau în dreptul casei lor (versetele 23-30)“ (H.G.M. Williamson). Erau mai mulţi lucrători aici decât la zidul de vest, ceea ce sugerează faptul că aici zidul se afla într-o stare mai avansată de ruină (2:14).
1. Poarta oilor (v. 1) - Salvare, mântuire.
2. Poarta peştilor (v. 3) - Evanghelizare.
3. Poarta cea veche (v. 6) - Adevărurile vechi ale Cuvântului lui Dumnezeu.
4. Poarta văii (v.13) - Umilinţă şi supunere.
5. Poarta gunoiului (v.13) - Sfinţenie şi puritate.
6. Poarta izvorului (v.14) - Credincioşii plini de Duh.
7. Poarta apelor (v.26) - Înviorare din Cuvântul lui Dumnezeu.
8. Poarta cailor (v.28) - Luptă spirituală.
9. Poarta de la Răsărit (v.29) - A doua venire a Domnului.
10. Poarta Mifcad (v.31) - Scaunul de Judecată al lui Hristos.
11. Poarta lui Efraim (8:16) - Rodire.
12. Poarta temniţei (12:39) - Disciplină.
Până unde am ajuns noi în călătoria noastră spirituală în jurul zidului? Ai mai trecut recent pe la porţile tale spirituale? Are vreuna din ele nevoie de reparaţie?
3. POPORUL LA LUCRU
În Neemia 3 nu se aminteşte numele lui Neemia, fiindcă reflectorul este pus pe popor, nu pe lider. Chiar dacă nu găsim vreo referinţă directă la conducătorul Neemia în acest capitol, această listă de nume şi de familii ilustrează capacităţile sale excelente de conducere, de motivare şi organizare. În capitolul acesta sunt menţionate 38 de nume şi 42 de grupuri distincte. Toate clasele din societatea civilă şi religioasă au dat o mână de ajutor la proiectul acesta de reconstrucţie: inclusiv preoţii (versetul 1), aurarii/argintarii şi parfumierii/făcătorii de mir (versetul 8), mai marii cetăţii şi femeile (versetul 12), Leviţii (versetul 17), şi negustorii (versetul 32). Neemia a arătat un interes viu pentru lucrătorii lui. Le cunoştea numele, ştia unde lucrau şi ce făceau. Fiecărui lucrător, fie el numit expres sau anonim, îi era atribuit un loc şi o lucrare. În Neemia 3 vedem varietate şi unitate. Lecţie practică – Fiecare credincios în parte este foarte important, şi fiecare are o lucrare aparte de îndeplinit. 1 Corinteni 12:12,18,20,21, „Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos... Acum dar, Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El... Fapt este că sunt mai multe mădulare, dar un singur trup. Ochiul nu poate zice mâinii: N-am trebuinţă de tine; nici capul nu poate zice picioarelor: N-am trebuinţă de voi“. S.D. Gordon scrie: „Eficienţa poate fi sporită prin intermediul cooperării. Două persoane lucrând împreună în perfectă armonie sunt de cinci ori mai eficiente decât dacă cele două persoane ar fi lucrat separat. O biserică unită ar fi o biserică invincibilă, dar în momentul în care un lucru esenţial cum ar fi cooperarea este sacrificat, adevărata putere scade în mod dramatic”. „Contribuţia noastră individuala este vitală, la fel ar trebui să fie şi disponibilitatea noastră de a lucra împreună. Unitatea este putere! (A. Shearman).
4. LECŢII PRACTICE DIN LUCRARE
a) Conducătorul lucrării a dat un exemplu excelent
Neemia şi-a planificat lucrarea şi a lucrat după planul pe care i-l dăduse Dumnezeu. Felul în care a făcut-o este un exemplu demn de urmat pentru noi. Prin coordonarea acestui proiect, Neemia şi-a demonstrat calităţile administrative şi de organizare pe care le avea. „Zidurile Ierusalimului sunt dărâmate, şi porţile sunt arse de foc“ (1:3; 2:3,13,17). Acest lucru a fost profeţit în Ieremia 17:27: „Atunci voi aprinde un foc la porţile cetăţii, care va arde casele cele mari ale Ierusalimului şi nu se va stinge“. Prin urmare, Neemia cere material lemnos din pădurea împăratului şi face alte porţi (2:8) pe care le instalează la locul lor (6:1; 7:1). Porţile erau necesare pentru siguranţa şi securitatea poporului, şi pentru controlul asupra celor care intrau şi ieşeau din cetate (7:3; 13:15-22). Dacă Dumnezeu iubeşte porţile Sionului (Psalmul 87:2), atunci şi poporul Lui trebuie să le iubească.
În Neemia 3 citim despre zece porţi. Mai citim de cinci ori despre încuietori şi zăvoare (3:3,6,13,14,15). Porţile principale sunt descrise ca având încuietori şi zăvoare; şi lista aceasta cuprinde: poarta oilor (versetele 1 şi 2); poarta peştilor (versetul 3); poarta cea veche (versetul 6); poarta văii (versetul 13); poarta gunoiului (versetul 14); poarta izvorului (versetul 15). Celelalte porţi menţionate sunt porţile interioare, cum ar fi: poarta apelor (versetul 26); poarta cailor (versetul 28); poarta de la Răsărit (versetul 29); poarta Micfad (versetul 31). Încuietorile se referă la găurile în care erau potrivite zăvoarele, astfel încât porţile să nu se poată deschide pe dinafară. Lecţie practică – Ceea ce facem noi ar trebui pus la adăpost de duşman. 2 Ioan 10: „Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit!“
Cuvântul „zidit“ apare de şapte ori în Neemia 3 şi înseamnă „rezidit“. „Un alt principiu al succesului este acela ca fiecare persoană trebuie să îşi îndeplinească sarcina care i-a fost încredinţată. Cuvintele “zidit” şi “reparat” sunt la timpul potrivit. Fiecare persoană îşi vedea de lucru şi ştia ce se aşteaptă de la ea. Fiecare persoană lucra la locul ei şi termina lucrarea care i se încredinţase” (Cyril J. Barber).
Cuvântul „a drege/a repara“ apare de 35 de ori în Neemia 3 şi înseamnă „a întări şi a consolida“. Cuvintele „zidit“ şi „dres/reparat“ sunt la timpul trecut, ceea ce înseamnă că fiecare persoană în parte şi-a îndeplinit lucrarea care îi fusese încredinţată. Pe Neemia nu-l interesa ca lucrarea să fie făcută în grabă, vedeţi Ezechiel 13:1-16; 32:26. Ei zideau spre slava lui Dumnezeu, dădeau ce aveau mai bun în ei.
Expresia „alături de ei“ apare de 15 ori în Neemia 3. Expresia “alături de el” apare de 5 ori în capitolul 3. „Eforturile au fost coordonate. Aranjând ca fiecare persoană să lucreze aproape de casa în care locuia, Neemia le-a uşurat situaţia în ceea ce priveşte ajungerea la locul de muncă, susţinerea fizică în timpul lucrului şi păzirea celor care le erau mai apropiaţi şi mai dragi. Aceasta i-a scutit pe muncitori de orice grijă inutilă. De asemenea, a garantat faptul că fiecare persoană va da tot ce poate în lucrarea pe care o avea de făcut” (Cyril J. Barber). Sintagmele “alături de el”, “ alături de ei”, „după el”, „după ei” apar de 28 ori în capitol trei.
b) Dumnezeu se foloseşte de tot felul de oameni
1) Primul care a răspuns îndemnului lui Neemia privind lucrarea de rezidire a fost Marele Preot Eliaşib, 3:1: „Marele preot Eliaşib s-a sculat împreună cu fraţii săi, preoţii, şi au zidit poarta oilor“. Ei au fost un bun exemplu pentru întreg poporul. Dacă trebuia să fie cineva foarte preocupat de lucrarea de la Ierusalim, atunci cu siguranţă că acesta era Marele Preot împreună cu ceilalţi preoţi, deoarece în această lucrare de rezidire era implicată slava lui Dumnezeu. Lecţie practică – Tot ce facem trebuie să fie spre slava lui Dumnezeu. 1 Corinteni 10:31: „Deci fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul spre slava lui Dumnezeu“. Coloseni 3:23-24: „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Hristos“.
Faptul că Marele Preot şi preoţii s-au folosit de mâinile lor consacrate la muncă, arată că ei considerau lucrarea de reconstrucţie ca o lucrare pentru Domnul.
În 3:1 preoţii „au sfinţit poarta oilor“ şi „i-au pus uşile; au sfinţit-o de la turnul Mea, până la turnul lui Hananeel“. Preoţii şi-au sfinţit lucrarea, I-au dedicat lui Dumnezeu poarta reparată a oilor, zidul şi turnurile de apărare.
Acest capitol scoate în evidenţă unitatea şi diversitatea care ar trebui să caracterizeze lucrarea Domnului în adunarea locală (Romani 12:3-8; 1 Corinteni 12:4-27; Efeseni 4:1-13).
2) În versetul 8 citim despre „argintari şi făcători de mir“ („fabricanţi de parfumuri“), oameni care, de obicei, făceau lucrări foarte fine şi delicate, dar care au fost gata să pună umărul la reconstruirea zidurilor Ierusalimului. Vedem la lucru meşteri profesionişti – argintarii (versetele 8 şi 32) şi „făcătorii de mir“ (versetul 8). „Argintarii“ erau calificaţi în munca pe care o făceau cu mâinile lor. Ei erau folosiţi la lucrurile delicate şi complicate. „Făcătorii de mir“ (astăzi sunt numiţi „farmacişti“) pregăteau tămâia şi parfumul, adică mirodeniile. Aceştia erau oameni care făceau mirodenii şi balsamuri şi care erau probabil preoţi (1 Cronici 9:30). Vedeţi Exod 30:22-25,34-38. Tămâia vorbeşte despre rugăciune, vedeţi Apocalipsa 8:3-4. Tămâia era turnată peste jertfe în Levitic.
3) Dacă fruntaşii Tecoiţi, care s-au făcut vinovaţi de o conducere rea, „nu şi-au pus umărul la lucrarea Domnului lor“ (versetul 5), fruntaşii sau conducătorii Ierusalimului s-au implicat (versetele 9, 12). Suntem noi ca fruntaşii Tecoiţi care doreau beneficiile unui Ierusalim reconstruit, dar refuzau să se implice activ în lucrarea Domnului? Expresia “nu şi-au pus umărul (literal „grumazul”)” (GBV 2001) sugerează un animal care refuză să fie înjugat lângă un altul.
Tecoa era oraşul natal al profetului Amos. Conducerea bună se realizează şi prin exemplu, dar şi prin îndemnare. Pentru o vreme şi-au lăsat îndatoririle administrative deoparte, pentru a da exemplu de conlucrare şi pentru a lua parte la acest proiect important de rezidire.
Iată câţiva fruntaşi care au ajutat în lucrare:
Versetul 9, „Refaia, fiul lui Hur, care era mai mare peste jumătate din ţinutul Ierusalimului“. Versetul 12: „Şalum, fiul lui Haloheş, mai marele peste jumătate din ţinutul Ierusalimului“. Versetul 14: „Malchia, fiul lui Recab, mai marele peste ţinutul Bet-Hacheremului“ a dres poarta gunoiului. Lecţie practică – Neemia i-a dat lui Malchia în grijă să dreagă singur poarta gunoiului (versetul 14), iar lui Hanun şi locuitorilor Zanoahului (versetul 13) să repare în jur de 500 de metri de zid. El nu a permis că mărimea realizărilor unui singur om să-l împiedice pe acesta să recunoască eforturile celorlalţi. Versetul 15: „Şalun, fiul lui Col-Hoze, mai marele peste ţinutul Miţpa“. Versetul 16: „Neemia, fiul lui Azbug, mai marele peste jumătate din ţinutul Bet-Ţurului“. Versetul 17: „Haşabia, mai marele peste jumătate din ţinutul Cheila“. Versetul 19: „Ezer, fiul lui Iosua, mai marele Miţpei“.
Ei toţi au avut contribuţii valoroase la diferite părţi ale zidului.
4) În versetul 12 tinerele femei au lăsat confortul şi siguranţa de acasă pentru a lucra la ziduri.
„Alături de ei a lucrat, cu fetele sale, Şalum, fiul lui Haloheş, mai marele peste jumătate din ţinutul Ierusalimului“. Familiile erau unite în lucrarea lui Dumnezeu. Femeile au un rol important în lucrarea Domnului. Vedeţi Filipeni 4:3: „te rog să vii în ajutorul femeilor acestea, care au lucrat împreună cu mine pentru Evanghelie“. Romani 16:12: „Spuneţi sănătate Trifenei şi Trifosei, care se ostenesc pentru Domnul. Spuneţi sănătate Persidei prea iubite, care s-a ostenit mult pentru Domnul“. În Romani 16:1 Fivi este descrisă ca „diaconiţă (sau slujitoare) a Bisericii din Chencrea“. Femeile din versetul 12 îi fac de ruşine pe fruntaşii Tecoiţilor (versetul 5). Lecţie practică – Surorile au un rol deosebit în adunare în lucrarea Domnului. În această secţiune (versetele 9-19), fruntaşii şi fiicele lor se află la acelaşi nivel.
5) Au venit şi oameni din afara Ierusalimului să dea o mână de ajutor, şi toţi cei din cetate împreună cu cei din sate lucrau în unitate şi armonie.
Domnul le-a făcut parte de toate avantajele ca să lucreze la ziduri. Versetul 2, „Alături de Eliaşib au zidit şi oamenii din Ierihon“. Versetul 5: „Alături de ei au lucrat Tecoiţii“. Versetul 7: „Alături de ei au lucrat Melatia Gabaonitul, Iadon Meronotitul, şi oamenii din Gabaon şi Miţpa“. Versetul 13: „Hanun şi locuitorii Zanoahului au dres poarta văii“. Iudeii din Ierusalim au fost asistaţi la lucrarea de reconstrucţie de cei din sate care locuiau în apropiere, de exemplu oamenii din Ierihon (versetul 2), Tecoiţii (versetul 5), oamenii din Gabaon şi Miţpa (versetul 7), locuitorii Zanoahului (versetul 13), mai marele peste jumătate din ţinutul Bet-Ţurului (versetul 16) şi mai marele peste jumătate din ţinutul Cheila (versetul 17)” (Stephen S. Short).
Sintagma „alături de“ nu poartă în sine doar ideea că oamenii au lucrat laolaltă în acelaşi loc, ci şi ideea de colaborare dintre ei. “Alături de ei” – „Fiecare om îşi avea locul lui. Dumnezeu este un Dumnezeu al orânduielii. Fiecare lucra în armonie cu vecinul din dreapta şi din stânga lui, altfel ar fi existat o spărtură în zid prin care putea să intre duşmanul” (C.W. Slemming). Samuel Carson are un comentariu interesant şi important: “Alături de el” şi “Alături de ei” sunt expresiile reiterate în prima parte a capitolului (până la versetul 12 şi o dată în versetul 19), în timp ce “după el” şi “după ei” sunt expresiile reiterate în a doua parte (cu excepţia versetului 19). A existat un nivel înalt de unitate în lucrare, dar de asemenea a existat o diversitate remarcabilă, şi acelaşi lucru era valabil şi pentru lucrători. Aici este un principiu important. Diversitatea poate lucra în unitate şi unitatea poate lucra în diversitate. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al varietăţii, dar este şi un Dumnezeu al orânduielii.
Loialitatea lor faţă de naţiune şi de Dumnezeu era mai mare decât interesele lor locale. Cu siguranţă că erau mai în siguranţă în comunităţile lor, însă şi-au riscat vieţile ca să facă lucrarea lui Dumnezeu. Fapte 15:26: „Barnaba şi Pavel şi-au pus în joc viaţa pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos“.
„Bărbaţilor ale căror case erau situate în afara Ierusalimului – în Ierihon (versetul 2), Tecoa (versetele 5,27), Gabaon (v.7), şi Miţpa (v.7) – li se încredinţau porţiuni din zid unde existau mai puţine case. Acestor lucrători li se încredinţau sarcini care nu ar fi fost rezolvate atât de bine de locuitorii permanenţi ai Ierusalimului” (Gene A. Getz).
6) Unii au lucrat mai din greu decât alţii
Versetul 20 spune că „Baruc a dres cu râvnă (sau „cu toată seriozitatea, cu zel“) o altă parte (în limba ebraică „o a doua parte“)“. Cuvântul ebraic „cu râvnă“ înseamnă „a arde“ sau „a se încinge“ şi sugerează faptul că Baruc a fost plin de ardoare, a consumat multă energie. Numele „Baruc“ înseamnă „binecuvântat“, şi s-a remarcat prin entuziasmul şi zelul său arzător. Eclesiastul 9:10: „Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă, cu toată puterea ta“. Vedeţi Coloseni 3:23: „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni... Voi slujiţi Domnului Hristos“. 2 Corinteni 12:15: „Şi eu voi cheltui prea bucuros din ale mele, şi mă voi cheltui cu totul şi pe mine însumi pentru sufletele voastre“. Lucrătorii leneşi nu Îl fură numai pe Dumnezeu şi pe ei înşişi, dar îi fură şi pe tovarăşii lor de lucru, vedeţi Proverbe 18:9: „Cine se leneveşte în lucrul lui este frate cu cel ce nimiceşte“.
7) Unii au lucrat mai mult ca alţii
Unii au reparat mari porţiuni din zid. Alţii se bucurau să-şi lase uneltele jos când îşi terminau treaba, însă printre ei mai existau unii care făceau şi muncă suplimentară. Expresia „o altă parte“ sau „partea cealaltă“ apare de şapte ori în Neemia 3. Versetul 11: „O altă parte a zidului şi turnul cuptoarelor au fost drese“. Versetul 19: „a dres o altă parte a zidului, în faţa suişului casei armelor, în unghi“. Versetul 21: „a dres o altă parte, de la poarta casei lui Eliaşib, până la capătul casei lui Eliaşib“. Versetul 24: „a dres o altă parte, de la casa lui Azaria până la unghi şi până la colţ“. Versetul 27: „Tecoiţii au dres o altă parte, în dreptul turnului cel mare, care iese în afară până la zidul dealului“. Versetul 30: „au dres o altă parte a zidului“. ”Unul dintre aceştia era Meremot, , fiul lui Urie (versetele 4,21), care era probabil preotul menţionat în Ezra 8:33 care, cu treisprezece ani înainte, primise de la Ezra şi de la tovarăşii acestuia comorile pe care aceştia le transportaseră din Babilon la Ierusalim” (Stephen S. Short). „Expresia „a lucrat...în faţa casei sale” apare de patru ori în capitolul 3. Acesta este locul în care trebuie să înceapă fiecare lucrare pentru Domnul – acasă. Ucenicii au trebuit să înceapă în Ierusalim, locul unde eşuaseră şi unde se lepădaseră de Domnul. Trebuie ca eşecurile trecute să fie înlocuite de victorie înainte ca uşile să se deschidă spre sfere de slujire mai largi. Mărturia creştinilor este la fel de eficientă acasă ca oriunde în public” (Alan Redpath). „Unii dintre cei care şi-au îndeplinit sarcinile au lucrat şi în plus la o altă parte a zidului (comparaţi versetele 4 şi 21; 5 şi 27)” (William MacDonald).
În versetul 13 Hanun şi locuitorii Zanoahului au reparat o mie de coţi de zid dărâmat. Dar chiar lângă ei era Malchia care, lucrând singur, a reparat doar poarta gunoiului (versetul 14). Neemia a apreciat şi eforturile oneste ale lui Malchia. El nu a permis ca realizările unei persoane să îl împiedice să recunoască eforturile altei persoane.
8) Unii şi-au făcut lucrarea la casele lor
„Când a organizat lucrarea, Neemia a încercat, de câte ori se putea, să desemneze pe fiecare să repare partea de zid care se afla în dreptul propriei case (versetele 10,23,28,29,30), pentru că aceasta îl determină pe acel om să lucreze din greu, ca să se asigure că toată casa şi familia lui erau bine protejate“ (Stephen S. Short). Expresia „a lucrat...în faţa casei sale” apare de patru ori în capitolul 3 (versetele 10,23,28,29). Acesta este locul în care trebuie să înceapă fiecare lucrare pentru Domnul – acasă. Ucenicii au trebuit să înceapă în Ierusalim, locul unde eşuaseră şi unde se lepădaseră de Domnul. Trebuie ca eşecurile trecute să fie înlocuite de victorie înainte ca uşile să se deschidă spre sfere de slujire mai largi. Mărturia creştinilor este la fel de eficienta acasă ca oriunde în public” (Alan Redpath).
Neemia a ştiut să profite de ocazie, lucrătorii nu se mutau dintr-un capăt al Ierusalimului în altul. Aceasta ar fi însemnat o pierdere de timp şi o eficienţă redusă. Singurii „navetişti” erau cei care locuiau în afara oraşului (versetul 12). De asemenea, aceasta ar fi îngreunat şi hrănirea muncitorilor. Mai mult, în cazul unui atac din partea duşmanului, fiecare bărbat s-ar fi îngrijorat pentru familia lui. Dacă familia lui se afla în altă parte din Ierusalim, ar fi fost imposibil să o protejeze. Aranjând lucrurile astfel încât fiecare bărbat să lucreze aproape de propria casă, Neemia a făcut să fie uşor pentru ei să ajungă la muncă, să fie susţinuţi în timpul lucrului şi să îi apere pe cei dragi lui. Aceasta a eliminat orice grijă inutilă care îi putea apăsa pe lucrători. De asemenea, a garantat faptul că fiecare persoană dădea ce avea mai bun.
Cel puţin şase lucrători diferiţi, alături de un număr necunoscut de preoţi, au reparat porţiuni de zid din apropierea caselor lor. Versetul 10: „Alături de ei a lucrat, în faţa casei sale, Iedaia, fiul lui Harumaf“. Numele „Iedaia“ înseamnă „persoană care-L invocă pe Dumnezeu“, prin rugăciune. “El a fost un om care a ştiut cum să se roage, un om a cărui viaţa s-a bazat pe rugăciune. Zidul rugăciunii din familia ta s-a prăbuşit? Zidul de rugăciune al familiei tale zace în ruine? Dacă este aşa, cheamă-L azi pe Dumnezeu. Refă altarul familiei tale şi repară zidul dărâmat al rugăciunii (Alan Redpath).
Versetul 23: „După ei Beniamin şi Haşub au lucrat în dreptul casei lor“. Numele „Beniamin“ înseamnă „fiul dreptei mele“. Geneza 49:27: „Beniamin este un lup care sfâşie“. În Geneză 49, animalele sunt folosite ca metafore ca să putem înţelege caracterul persoanelor şi tribul pe care îl reprezintă acestea. Numele „Haşub“ înseamnă „minte“. El ne vorbeşte despre inteligenţă. Lecţie practică – Ca şi credincioşi trebuie să avem grijă cu ce ne umplem minţile. Oamenii din Neemia 3 au ridicat zidul şi toţi au avut acelaşi gând. Ei erau „lucrători împreună“ (1 Corinteni 3:9) şi „luptau cu un suflet“ (Filipeni 1:27). În general, între ei nu exista ceartă, gâlceavă. De o astfel de atitudine este nevoie când e vorba de lucrarea lui Dumnezeu. Numele „Azaria“ înseamnă „Iehova a zis“. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să se afle în centrul vieţii de familie. Familiile au nevoie de învăţăturile şi principiile Cuvântului lui Dumnezeu. Filipeni este epistola unităţii şi a umilinţei. Filipeni 2:2,5 spune: „aveţi un suflet şi un gând... să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus“. Vă rog să observaţi că unitate nu înseamnă uniformitate. Versetul 28: „Deasupra porţii cailor, preoţii au lucrat fiecare înaintea casei lui“.
Versetul 29: „După ei, Ţadoc, fiul lui Imer, a lucrat înaintea casei lui“. Numele „Ţadoc“ înseamnă „dreptate“. Ea ne vorbeşte despre integritate, despre onestitate, nu despre înşelătorie. S-a dărâmat zidul integrităţii în familia ta? Îţi aminteşti jurămintele pe care le-ai făcut la căsătorie să vă iubiţi, să vă preţuiţi, să vă respectaţi, să fiţi împreună până la moarte? Ai fost fidel? Cât de scumpă este cşă unde domneşte încrederea deplină şi respectul!” (Alan Redpath).
Versetul 30: „După ei, Meşulam, fiul lui Berechia, a lucrat în faţa odăii lui“. Despre Meşulam se spune că ar fi avut o locuinţă cu o singură încăpere („odaie“). Probabil că s-a simţit neînsemnat pentru că i s-a alocat o parte foarte mică de reparat; aproape părea că nu merita să te deranjezi numai pentru atâta lucru pentru că nu conta. Mesulam înseamnă „devotat”. El este fiul lui Berechia; numele tatălui înseamnă “Domnul l-a binecuvântat”. Casa lui Mesulam era doar un mic apartament umil, dar viaţa lui ne vorbeşte despre dedicare (Alan Redpath).
Lecţie practică – Aceşti oameni au început să lucreze acasă. Aici trebuie să începem să zidim fiecare; să începem zidirea în căminul nostru, fiindcă adunările sunt formate din cămine.
9) Din nefericire, unii nu vor vrea să lucreze
Tecoa era un oraş aflat la o depărtare de aproximativ 18 kilometri de Ierusalim. Câţiva din popor au mers la Ierusalim ca să ajute la lucrare. Comparaţi-i pe aceştia cu fruntaşii Tecoiţilor. Tecoiţii au zidit în două locuri ale zidului, vedeţi versetele 5,27. Însă fruntaşii lor au refuzat să-şi îndoaie gâtul şi spatele şi să muncească măcar la o parte din zid. Versetul 5 spune: „fruntaşii lor (ai Tecoiţilor) nu s-au supus în slujba Domnului“. Comparaţi cu Romani 16:3-4: „Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila, tovarăşii mei de lucru în Hristos Isus, care şi-au pus capul în joc (sau „au riscat“)“. Priscila şi Acuila au fost binevoitori să se expună riscului de dragul lui Pavel, dar fruntaşii Tecoiţilor nu erau gata să rişte nimic. Probabil, comentariul Noului Testament cu privire la aceasta se găseşte în 1 Corinteni 3:15: „Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc“.
10) Versetul 11 spune “O altă parte a zidului şi turnul cuptoarelor au fost drese de Malchia, fiul lui Harim”. Cu treisprezece ani înainte el s-a făcut vinovat de faptul că a luat „femei străine” (Ezra 10:31), dar acum el s-a pocăit şi a devenit folositor în lucrarea Domnului.
11) Poporul lucra împreună
Lucrarea de rezidire a Ierusalimului i-a aşezat pe toţi la acelaşi nivel. Câteva diferenţe:
a) Poziţii sociale diferite – Fruntaşi (versetele 9,12,14-17,19) şi oameni obişnuiţi.
b) Poziţii spirituale diferite – Preoţi (versetele 1,22,28), Leviţi (versetul 17) şi marele preot (versetul 1).
c) Bresle diferite – aurari (versetele 8,32), negustori (versetul 31) şi făcătorii de mir (versetul 8). Lecţie practică – Chiar dacă noi privim la titluri, la calificări profesionale şi la alte distincţii de-ale lumii, în adunare toate acestea dispar. Noi suntem „fraţi în Hristos“ (Coloseni 1:2). Aceşti negustori (versetul 31) sau oameni de afaceri au fost gata să-şi lase interesele lor de afaceri ca să ajute la dregerea zidului. Lecţie practică – Interesele lui Dumnezeu trebuie să fie primordiale în viaţa noastră.
d) Stări civile diferite – „Fiice şi taţi“, versetul 12. Un efort de familie autentic.
e) Dimensiuni diferite în lucrare – versetul 13: „o mie de coţi de zid“. Versetele 11,19,20,21,24,27,30, „o altă parte“.
f) Calităţi diferite în lucrare – versetul 20, „Baruc a dres cu râvnă o altă parte“. Dumnezeu face diferenţă între cantitate şi calitate. Dimensiunea lucrării efectuate de Eliaşib şi tovarăşii săi, preoţii (versetul 1), o depăşea pe cea a fiilor lui Senaa (versetul 3). Însă calitatea lucrării fiilor lui Senaa era superioară celei a lui Eliaşib şi a preoţilor. Ei nu numai că au zidit poarta peştilor, ci au şi acoperit-o cu scânduri, şi i-au pus uşile, încuietorile şi zăvoarele (versetul 3).
g) Valori diferite ale credincioşiei personale – Unii au lucrat lângă casele lor (versetele 10,23,28,29). Ei au avut grijă să păstreze linia de demarcaţie în sfera propriilor responsabilităţi.
12) „Nu a fost nevoie de niciun material nou pentru aceasta reconstrucţie. Tot materialul necesar se afla în ruinele cetăţii. Nu trebuie să inventăm lucruri noi, ci trebuie să ne întoarcem la vechile adevăruri care au făcut ca biserica să fie atât de puternică în trecut” (Warren Wiersbe).
LECŢII PRACTICE GENERALE
1. Nici un nume nu este pus mai presus de altul, vedeţi 1 Corinteni 12:7,11: „Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora... Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte“.
2. Trebuie să zidim potrivit modelului nou-testamental, nu putem face noi schimbări sau adăugiri. Într-o zi, în cer, la Scaunul de Judecată al lui Hristos, vor avea loc darea de seamă şi răsplătirea. Avem responsabilitatea solemnă să zidim cu eficienţă, perseverenţă şi ardoare. Duşmanul aşteaptă şi doreşte să ne oprim şi să renunţăm, însă noi trebuie să „cheltuim din ale noastre şi să ne cheltuim pe noi înşine“ (2 Corinteni 12:15) în lucrarea Stăpânului.
3. Lucrarea Domnului trebuie făcută ordonat şi organizat, vedeţi 1 Corinteni 14:40: „Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială“.
4. Domnul îi ţine minte şi îi onorează pe cei care Îl slujesc cu credincioşie, vedeţi 1 Corinteni 3:13-15. În Vechiul Testament ne sunt date trei imagini ale Scaunului de Judecată al lui Hristos:
1) 2 Samuel 23 – Vitejii lui David. De analizat în raport cu slujirea adusă împăratului respins.
2) Ezra 8 – Numărarea şi cântărirea vaselor la sfârşitul călătoriei. De analizat în raport cu mânuirea Cuvântului lui Dumnezeu şi a lucrurilor sfinte.
3) Neemia 3 – Detaliile privitoare la construirea zidului şi la lucrători. De analizat în raport cu rolul pe care îl jucăm noi în zidirea pentru Dumnezeu în adunarea locală.
5. În lucrarea Domnului se cere ca sarcinile să fie împărţite. Cel ce conduce, sau cei ce conduc nu pot face toată lucrarea. În lucrare trebuie implicaţi toţi, indiferent de poziţia socială, vedeţi 1 Corinteni 12:7. Statul în tribună ca spectator sau privitul nu sunt opţiuni valide. Suntem provocaţi să fim participanţi activi în slujba Lui, 1 Corinteni 15:58: „De aceea, prea iubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică“.
6. Neemia, ca lider, a împărţit zidul pe secţiuni şi a repartizat pentru fiecare secţiune fie indivizi, fie grupuri. Fiecare avea o sarcină şi ştia că ceea ce făcea era parte a planului general. Această lucrare nu putea fi făcută de o singură persoană, nici măcar de Neemia; dar lucrând împreună şi cea mai grea sarcină putea fi dusă la îndeplinire. Aceasta este valabil şi în ziua de azi: în biserica locală trebuie să existe munca în echipă. „Neemia a coordonat eforturile muncitorilor, a asigurat cooperarea între diferite grupuri, a lăudat eforturile cinstite, a văzut ca fiecare sarcină era îndeplinită în mod corespunzător şi a facilitat comunicarea adecvată. Aceste principii ale unei conduceri eficiente pot fi aplicate la orice ne da Domnul de făcut (Stan K. Evers).
Conducerea efectivă a lui Neemia a fost una de mari proporţii, cu responsabilitatea unor realizări incredibile în Ierusalim. Acţiunea a fost îndeplinită de aceia care au fost puţini la număr, limitaţi în ce priveşte resursele şi înconjuraţi de duşmani care încercau să le zădărnicească planurile.
5. EXPRESII REPETATE
1) „Alături de el“, „alături de ei“, „după el“, „după ei“. Toţi lucrau. Lucrarea implica comunicare şi întregire. Fiecare trebuia să lucreze ţinând cont de ceilalţi. Altfel ar fi putut apărea locuri goale în zid. Neemia a avut o strategie bine pusă la punct. El ştia cine, ce şi unde avea de lucru, şi a dat în grija oamenilor din Tecoa, Gabaon, Ierihon şi Miţpa etc, secţiuni ale zidului în apropierea cărora nu se aflau rezidenţi. Fiecare îşi cunoştea responsabilităţile personale. Unii au ridicat ziduri noi în anumite părţi, în timp ce alţii au făcut doar reparaţii. Neemia îi coordona pe lucrători în acelaşi fel în care Duhul Sfânt coordonează activităţile spirituale în adunarea locală. Vedeţi 1 Corinteni 12:4-11.
2) „În faţa casei sale“, „în dreptul casei lor“. Vedeţi versetele 10,23,29,30. Neemia nu i-a pus pe oameni să străbată distanţe mari (să umble dintr-o parte a Ierusalimului în cealaltă). Aceasta ar fi însemnat pierdere de timp şi ar fi redus eficienţa. Dând fiecărui om de lucru în apropierea casei lui, Neemia a făcut să le fie uşor să meargă la lucru, să fie sprijiniţi în timpul lucrului, şi le-a dat posibilitatea să-i protejeze pe cei mai apropiaţi şi mai dragi lor. În acest fel, fiecare lucrător era scutit de griji care nu-şi aveau rostul. Şi mai avea şi siguranţa că fiecare îşi dădea toate silinţele în lucrarea pe care o făcea. Lecţie practică – Obligaţia noastră primordială faţă de Isus Hristos este oraşul natal sau localitatea în care suntem aşezaţi.
„Neemia este unul din cele mai măreţe modele de conducere plăcută lui Dumnezeu din Vechiul Testament” (Thomas Hale). „Neemia este adeseori folosit ca exemplu pentru o conducere eficienta. Mai întâi, el a avut viziunea unui scop care trebuia atins. După ce a analizat problema, el a decis cum să acţioneze. Apoi i-a motivat pe ceilalţi să îi împărtăşească viziunea şi să devină activi. După aceea îl vedem delegând autoritatea şi împărţind sarcini, supraveghind lucrul şi verificând performanta până când lucrarea a fost dusă la bun sfârşit cu succes. Calităţile de conducere necesare pentru înfăptuirea unei sarcini aproape imposibile sunt întrunite exemplar de acest lider evreu din secolul V î.H.“ (William MacDonald).
PRINCIPII DE CONDUCERE EFICIENTĂ ŞI ABILITĂŢI ORGANIZATORICE EXEMPLIFICATE ÎN CARACTERUL ŞI PURTAREA LUI NEEMIA:
1. S-a rugat în vremurile critice, 1:4-11; 2:4.
2. A avut un simţ real al viziunii, 2:1-3.
3. A fost un lider capabil, doritor să se implice în lucrare, în ciuda atacurilor duşmanului, 2:17,20.
4. A aşteptat cu răbdare ca Dumnezeu să lucreze conform planului Său perfect stabilit, 1:1; 2:1.
5. A arătat respect faţă de superiorul său, 2:3,5,7.
6. Şi-a rearanjat priorităţile în aşa fel încât să-şi atingă scopul, 2:1-20; 1:4.
7. A mers înaintea împăratului cu mult tact şi graţie, 2:5,7.
8. S-a pregătit foarte bine şi s-a gândit dinainte la nevoi. Un om cu viziune, 2:7,8.
9. S-a folosit de sursele proprii, 2:2-9.
10. Şi-a pus deoparte trei zile ca să se odihnească, să se roage şi să facă planuri, 3:11.
11. A stabilit o ţintă rezonabilă, la care să poată ajunge. El a analizat situaţia înainte de a merge cu provocarea în faţa poporului, 2:11-20.
12. A făcut mai întâi o cercetare a situaţiei, 2:12-15.
13. A dat informaţii şi altora numai după ce s-a asigurat personal de dimensiunea problemei, 2:17-18,20.
14. I-a asigurat pe ceilalţi că Dumnezeu era implicat în acel proiect de rezidire, 2:8,18.
15. A dat dovadă de încredere în Dumnezeu făcând faţă împotrivirilor, 2:20.
16. Nu s-a certat şi nici nu a stat la discuţii cu ei, 2:20; 4:9; 6:3.
17. Nu s-a descurajat în urma opoziţiei/împotrivirii persistente, 4:1-23; 6:1-15.
18. Un om al credinţei, cu judecată sănătoasă, 4:20-23.
19. A avut compasiune pe cei asupriţi, 5:6-11.
20. Un om cu integritate, 5:14-16.
21. Un om cu o capacitate organizatorică remarcabilă. În capitolul 3 el a împărţit sarcinile.
22. El i-a încurajat pe alţii să lucreze. „Adevăraţii lideri nu încearcă să facă totul singuri. Ei nu numai că îi încurajează pe alţii, ci creează şi un climat care le permite celorlalţi să devină lideri la rândul lor. Adevăraţilor conducători nu le este teamă să se înconjoare cu oameni care pot face unele lucruri mai bine decât ei. Liderii nu se simt intimidaţi de excelenta celorlalţi; de fapt, o încurajează. Misiunea lor este să îi provoace pe ceilalţi să facă ceea ce pot ei mai bine şi să ajute la îndeplinirea sarcinii” (Warren Wiersbe).
23. A fost nepărtinitor, drept, şi a mustrat păcatul, 13:17,22.
Thomas Hale scrie: „Mai întâi, capitolul demonstrează abilităţile organizatorice şi de conducere ale lui Neemia. El nu a încercat să se ocupe direct de întregul proiect de construcţie; ci mai degrabă, a delegat autoritate altor lideri şi a împărţit sarcinile între ei. Aceşti lideri, la rândul lor, numeau bărbaţi – şi câteva femei(versetul 12) – să lucreze sub conducerea lor. În acest capitol Neemia este atent să menţioneze fiecare lider pe nume; una din trăsăturile unui bun lider este să recunoască muncă făcută de alţii. „Modul în care Neemia a unit oamenii şi i-a inspirat să înfăptuiască o sarcină aparent imposibilă este este foarte instructiv – extraordinarele lui abilitaţi motivaţionale” (Cyril J. Barber)
În al doilea rând, Neemia a avut succes în a-i face să coopereze pe aproape toţi oamenii, începând cu marii preoţi (versetul 1). Doar fruntaşii tecoitilor au refuzat să lucreze (versetul 5); tecoitii de rând au făcut deci o muncă dubla(versetul 27). Deşi Neemia nu menţionează în acest capitol activităţile lui, putem fi siguri că îşi dădea toate silinţele pentru a se asigura că lucrarea merge bine. Lucrătorii lucrează cel mai bine atunci când îşi văd şi conducătorii lucrând.
În al treilea rând, Neemia a atribuit porţiuni din zid celor ale căror case se aflau în apropierea acelei secţiuni (multe case erau situate de-a lungul zidului sau chiar construite în zid; cu cât mai puternic era zidul cu atât mai în siguranţă erau casele lor); astfel ei aveau un interes mai mare în a duce la bun sfârşit munca. În cele din urmă, Neemia a distribuit munca pe baza asocierilor oamenilor – geografice, profesionale şi familiale. De exemplu, preoţii au lucrat împreună la secţiunea lor (versetul 1); oamenii din Ierihon au lucrat împreună la o altă secţiune (versetul 2); fiii lui Senaa au zidit una dintre porţi (versetul 3). Leviţii au lucrat împreună (versetul 17); slujitorii Templului au lucrat împreună, argintarii şi negustorii au lucrat împreună (versetele 31-32).
Ce putem învăţa din aceasta? Fiecare dintre noi are un rol. Toţi aceşti oameni diferiţi lucrau împreună cu un singur scop în minte: să reconstruiască zidul. Aşa este şi printre creştini. Singurul nostru scop prioritar este să zidim Biserica şi să facem ucenici din toate neamurile (Matei 28:19). Domnul Isus Cristos ne-a distribuit fiecăruia “secţiuni din zid” (Romani 12:3-8; 1 Corinteni 12:4-27)”.
NEEMIA CAPITOLUL 4
SCHIŢA CAPITOLULUI 4 DIN NEEMIA
Neemia 1-6 - Dregerea zidului şi a porţilor.
Neemia 1-3 - Lucrătorii şi lucrarea.
Neemia 4-6 - Împotrivire în lucrare.
Neemia 4 - Împotrivire din afară – Lumea.
Neemia 5 - Împotrivire dinăuntru – Carnea/firea.
Neemia 6 - Împotrivire prin compromis şi infiltrare – Diavolul.
Cuvintele din 2 Corinteni 7:5 se aplică foarte bine la Neemia 5–6: „dinafară lupte“ (Neemia 5), „dinăuntru temeri“ (Neemia 6). Lucrarea Domnului întotdeauna atrage atenţia duşmanului.
În căutarea lor de a trăi şi a lucra pentru Dumnezeu, credincioşii vor întâmpina în fel şi chip atacuri din partea duşmanului. Noi, credincioşii, avem trei duşmani:
1. Lumea – duşmanul extern – Sanbalat.
2. Carnea/Firea – duşmanul intern – Tobia.
3. Diavolul – duşmanul din infern – Gheşem.
„Nicio lucrare a lui Dumnezeu nu începe fără împotrivire de origine satanică (Ioan 15:18-21). Aceasta era adevărat în vremea lui Neemia şi este şi astăzi. Împotrivirea lui Sanbalat şi a aliaţilor săi (2:19) nu era suficientă pentru a opri lucrul, aşa că eforturile lor s-au intensificat pentru a împiedica operaţiunile de reconstrucţie” (J. Carl Laney). Modul în care liderii înfruntă problemele interne şi externe revelează calitatea conducerii lor.
Principalul obiectiv al duşmanului era să-i împiedice (versetul 8) şi apoi să-i oprească din lucrare pe cei ce zideau, ca să „înceteze lucrarea“ (versetul 11). Neemia 4 descrie atacul aprig al duşmanului apărut sub forma împotrivirii din afară (lumea). Deşi cei ce zideau au întâmpinat împotriviri înverşunate, lucrarea a continuat cu o singură oprire temporară (versetul 15). „A auzit că zidim iarăşi zidul“ (versetul 1); „Am zidit zidul“ (versetul 6); „Dregerea zidurilor înainta şi spărturile începeau să se astupe“ (versetul 7); „Ne-am întors cu toţii la zid, fiecare la lucrarea lui“ (versetul 15); „Cei ce zideau zidul“ (versetul 17); „Aşa făceam lucrarea“ (versetul 21). Oamenii aceia au continuat să lucreze cu siguranţa că Dumnezeu era mai mare decât duşmanii lor, şi că El era de partea lor. Împotrivirea faţă de lucrarea lui Dumnezeu poate fi biruită prin puterea şi ajutorul Dumnezeului nostru mare.
SCHIŢA CAPITOLULUI 4 DIN NEEMIA
Versetele 1-3 - Problema - împotrivire prin bătăi de joc şi dispreţuiri (desconsiderare)
Versetele 4-6 - Răspunsul - Hotărâre. (rugăciune şi zidire)
Versetele 7-8 - Problema - Împotrivire prin intimidare (complot, conspiraţie).
Versetul 9 - Răspunsul - Rugăciune şi pregătire.
Versetele 10-12 - Problema - Împotrivire prin descurajare şi teamă.
Versetele 13-23 - Răspunsul - Încurajarea dată de Neemia şi muncă asiduă.
„Nicio lucrare a lui Dumnezeu nu începe fără împotrivire de origine satanică (Ioan 15:18-21). Aceasta era adevărat în vremea lui Neemia şi este şi astăzi. Împotrivirea lui Sanbalat şi a aliaţilor săi (2:19) nu era suficientă pentru a opri lucrul, aşa că eforturile lor s-au intensificat pentru a împiedica operaţiunile de reconstrucţie” (J. Carl Laney).
Principalul scop al duşmanului era să împiedice şi apoi să oprească lucrătorii din munca lor. Neemia 4 descrie atacul dur al duşmanului sub forma opoziţiei din afară (lumea). Totuşi, opoziţia faţă de lucrarea lui Dumnezeu poate fi învinsă prin ajutor şi putere divină.
Versetele 1-6 sunt în Neemia 3 din textul ebraic (3:33-38), cu Neemia 4 începând în versetul 7. Expresia “Şi a fost aşa” (GBV 2001) apare de cinci ori în capitol (versetele 1,7,12,15,16), şi subliniază faptul că nimic nu are loc din întâmplare în experienţele oamenilor lui Dumnezeu. Împotrivirea nu este văzută ca un intrus neaşteptat, ci ca o certitudine pentru cei care se implica în lucrarea Domnului” (C.T. Lacey).
Versetele 1-3 – PROBLEMA – ÎMPOTRIVIRE PRIN BĂTĂI DE JOC ŞI DISPREŢUIRI
„Când a auzit Sanbalat că zidim iarăşi zidul“ – Duşmanul sare imediat când zidul se ridică. Sanbalat s-a supărat când a auzit de planul de rezidire şi a început să-şi bată joc de Iudei, cu indignare. Tacticile duşmanului erau variate şi împotrivirea prindea proporţii, în timp ce lucrarea progresa. Nu trebuie să-l „lăsăm pe Satan să aibă câştig de la noi“ (2 Corinteni 2:11). În Neemia 4 duşmanul se foloseşte de arma fricii în diferite moduri. Mai întâi încearcă să înfricoşeze prin „bătaie de joc“.
Orice reînnoire/renaştere spirituală veritabilă în mijlocul acestei rămăşiţe întoarse a adus împotrivire într-un fel sau altul:
1. S-a pus temelia templului şi s-a zidit altarul în Ezra 3. Însă imediat, în Ezra 4:1, apar „vrăjmaşii lui Iuda şi Beniamin“.
2. În Ezra 5:3, Tatnai, Şetar-Bosnai şi tovarăşii lor se opun lucrării de reconstrucţie a templului.
3. Acum, în Neemia 4, Sanbalat, Tobia şi Gheşem se opun lucrării de dregere a zidului şi a porţilor.
Sosirea lui Neemia la Ierusalim a însemnat o ameninţare pentru Sanbalat şi tovarăşii săi de lucru (2:10), care voiau ca Iudeii să rămână dependenţi şi lipsiţi de putere. Un Ierusalim puternic ar fi periclitat balanţa puterii în acea regiune. Şi, de asemenea, ar fi stors duşmanul de influenţă şi bogăţie. “Unul din principalele drumuri care leagă Tigru şi Valea râului Eufrat din nord cu Egiptul în sud şi cu Palestina în vest, trece prin Ierusalim. De vreme ce Ierusalimul va fi din nou un oraş bine protejat, poziţia lui va atrage comerţul, iar supremaţia economică a Samariei pe teritoriul de dincolo de rău va dispărea” (Cyril J. Barber). Lecţie practică – Atunci când lucrurile merg bine, trebuie să fim pregătiţi să întâmpinăm necazuri şi împotriviri, fiindcă duşmanului nu-i place să vadă că lucrarea lui Dumnezeu progresează. Eforturile duşmanului au devenit din ce în ce mai intense pentru a zădărnici operaţiunea de reconstrucţie. Împotrivirea nu este numai o mărturie/dovadă pozitivă a faptului că Dumnezeu dă binecuvântarea, ci mai este şi un prilej favorabil pentru creşterea noastră. Greutăţile care au însoţit lucrarea au lucrat cele mai înalte calităţi în caracterul lui Neemia şi al poporului său. Satan a vrut să folosească aceste probleme împotrivitoare ca arme de distrugere a lucrării, dar Dumnezeu le-a folosit în scopul zidirii şi întăririi poporului Său.
Neemia 4–6 ne arată cel puţin nouă tactici sau strategii diferite pe care le-a folosit duşmanul ca să încerce să oprească lucrarea de rezidire:
1. 4:1-6 - Bătaie de joc şi dispreţ.
2. 4:7-9 - Intimidare (complot, conspiraţie).
3. 4:10 - Descurajare.
4. 4:11-23 - Frică.
5. 5:1-19 - Egoism.
6. 6:1-4 - Compromis.
7. 6:5-9 - Defăimare/Ponegrire.
8. 6:10-14 - Ameninţare.
9. 6:15-19 - Intrigă/Uneltire.
Tacticile lor au fost variate şi împotrivirea prindea proporţii în timp ce lucrarea progresa. Cei care zidesc pentru Dumnezeu trebuie să lupte împotriva duşmanului. Pavel i-a avertizat pe credincioşi despre “uneltirile diavolului” (Efeseni 6:11). Noi credincioşii nu trebuie să-l „lăsăm pe Satan să aibă câştig de la noi“ (2 Corinteni 2:11). Câteodată, Satan acţionează pe fată (1 Petru 5:8) şi alte dăţi se ascunde (2 Corinteni 11:14). Vorbim de împotriviri venite din afară, şi probabil înfuriat de răspunsul dat de rămăşiţa de Iudei la îndemnul lui Neemia din 2:18, Sanbalat începe să-şi bată joc de Iudei.
Două cuvinte “maniat” şi “supărat” sugerează împreună starea lui Sanbalat: “arzând de mânie”.
Versetul 2 – “Era bine să înceapă atacul printr-o revărsare de cuvinte. Este cea mai veche arma a duşmanului, şi luând forma ridiculizării, nu are nevoie de nicio muniţie concretă; nici măcar de probe. În această ocazie moralitatea pe care o atacă era mult prea bine înrădăcinata pentru a putea fi subminata. Cuvintele au fost înţepătoare, dar nu au produs nehotărâre, doar indignare” (Derek Kidner). „Ei aveau în vedere un singur scop: să îi slăbească şi să îi descurajeze pe cei care lucrau” (A. Shearman).
Dispreţul este şi mişelesc, şi contagios. Seria de întrebări retorice din versetul 2 a fost pusă în faţa unei adunări de lideri şi soldaţi samariteni şi a presupus faptul că aceşti lucrători iudei nu se puteau aştepta să termine acest proiect major de reconstrucţie. Întrebările erau puse în scopul de a-i face pe aceştia să se îndoiască de faptul că era realizabilă reconstrucţia Ierusalimului. Sanbalat vorbea indirect, nu direct, „a zis înaintea fraţilor săi şi înaintea ostaşilor Samariei“. Este foarte uşor să vorbeşti cu îndrăzneală când ai o audienţă înţelegătoare!
În versetul 2 Sanbalat foloseşte bătaia de joc şi dispreţul spunând că lucrătorii sunt neputincioşi, slabi şi că au puţine speranţe de reuşită. „La ce lucrează aceşti iudei neputincioşi (fără putere, slabi)? ; în ebraică “hayyehudim ha amelalim”. Rădăcina “mll” din ebraică este ocazional folosită în Vechiul Testament pentru a face referire la vestejirea unei plante (Isaia 16:8; 24:7). Este de asemenea folosită pentru oamenii fără speranţă (Isaia 19:8; Osea 4:3). Aici în Neemia este folosită pentru a-i ridiculiza pe iudei. Lecţie practică – Acest fel de împotrivire nu trebuie să ne descurajeze să mai zidim pentru Dumnezeu, căci „puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită“ (2 Corinteni 12:9) şi „Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari“ (1 Corinteni 1:27). Dumnezeu este cel care primeşte toată slava. Bătaia de joc şi dispreţul nu sunt arme inofensive, ci sunt subtile şi de efect (şi always modern). Psalmul 2:4: „Cel ce şade în ceruri râde; Domnul Îşi bate joc de ei“.
“Fraţii săi şi ostaşii Samariei” – Consilierii şi gărzile de corp ale lui Sanbalat.
Duşmanul foloseşte arma fricii în diferite moduri. Aici ei au încercat să semene frica prin ridiculizare. Ei şi-au bătut joc.
I-au dispreţuit pe oamenii din popor („La ce lucrează aceşti Iudei neputincioşi?“). Verbul de la care s-a format adjectivul “neputincios” este folosit pentru a face referire la o femeie care nu mai poate avea copii (1 Samuel 2:5).
Le-au dispreţuit planurile („Oare vor fi lăsaţi să lucreze?“).
Le-au dispreţuit credinţa („Oare vor jertfi?“).
Le-au dispreţuit energia („Oare vor isprăvi?“).
Le-au dispreţuit materialele („Oare vor da ei viaţă unor pietre înmor-mântate sub mormane de praf şi arse de foc?“). Referirea la “a da viaţa unor pietre” era deoarece pietrele din zidul original fuseseră arse. Când calcarul este supus unor temperaturi înalte, devine complet inutilizabil.
Le-au dispreţuit reuşita („Dacă se va sui o vulpe, le va dărâma zidul lor de piatră“). Se ştia că vulpile invadau ruinele şi locurile pustii din Israel.
Se vorbea cu dispreţ de calitatea lucrării, şi a materialelor pe care le foloseau, din pricina înfrângerii pe care o suferiseră în trecut, vedeţi 1:3.
Bătaia de joc este atât lasa cât şi periculoasă. „Ridiculizarea, departe de a fi o armă inofensivă, adeseori reuşeşte să descurajeze o iniţiativă atunci când metodele mai directe dau greş (Guthrie şi Wiseman).
Versetul 3 –
Dacă ţinta iniţială a lui Sanbalat fuseseră lucrătorii acum era lucrarea în sine (versetul 3). Acum începe Tobia să vorbească. În versetul 2 Sanbalat îşi bate joc şi dispreţuieşte, în schimb în versetul 3 Tobia, Amonitul, adoptă un spirit sarcastic, însă lucrarea continuă să meargă înainte, datorită Domnului. Nimic nu putea să oprească progresul. Tobia spunea că lucrarea este slabă. Însă noi, ca şi creştini, suntem chemaţi să zidim pe o temelie tare, Iuda 3; Efeseni 2:20-21. Şi nu uitaţi că „Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să le facă de ruşine pe cele tari“ (1 Corinteni 1:27). Lucrarea noastră pentru Dumnezeu va fi testată cândva în ceruri de Domnul Isus Hristos, 1 Corinteni 3:12-15.
Batjocura şi dispreţul au fost arme pe care duşmanul le-a folosit adesea. De mesagerii lui Ezechia „râdeau şi îşi băteau joc“ când aceştia s-au dus să anunţe de Paştele de la Ierusalim (2 Cronici 30:10). De Domnul Isus şi-au bătut joc când se afla în casa lui Iair (Matei 9:24). Dar de ce îşi băteau duşmanii joc? Neemia 2:10 spune: „Nu le-a plăcut deloc că venea un om să caute binele copiilor lui Israel“. Unde nu se face lucrare, nu există nici batjocură! Lecţia practică pentru noi este că trebuie să ne aşteptăm la batjocură dacă suntem implicaţi pentru Dumnezeu, dacă vrem să îndeplinim marea sa lucrare.
Cuvântul „gunoi“ apare de două ori în Biblie. Care este lecţia practică pentru noi? Cât gunoi este în vieţile şi casele noastre? Gunoiul aduce boală, care este posibil să ducă la pericole şi dezastre. Trebuie să ne cercetăm vieţile pentru a scoate din ele gunoiul şi pentru că minţile şi inimile noastre să fie spălate.
Versetele 4-6 RĂSPUNSUL – HOTĂRÂRE
F. Charles Fenshaw sugerează că folosirea cuvintelor ebraice“buza” şi “bizza” este probabil un joc de cuvinte, „suntem batjocoriţi” („buza”), dar ei vor deveni „o pradă” (“bizza”).
Calea cea mai bună de a trata batjocura este să o ignori. În mijlocul râsetelor gălăgioase şi aspre, se putea auzi o voce liniştită, vocea lui Neemia rugându-se. El nu s-a certat şi nici nu a stat la discuţii cu duşmanul, ci a adus toată problema înaintea lui Dumnezeu. Neemia „a recunoscut ca insultele erau îndreptate atât împotriva lui, cât şi a lui Dumnezeu şi că răzbunarea trebuia să vină de la Domnul, nu de la el” (H.G.M. Williamson).
Batjocura duşmanului a fost întâmpinată de rugăciune şi muncă. Ca şi Ezechia (2 Împăraţi 18:36), el „a tăcut şi nu i-a răspuns o vorbă“, ci a privit la Dumnezeu, în rugăciune, „Ascultă, Dumnezeul nostru, cum suntem batjocoriţi“. Lecţia practică pentru noi este că aducerea problemelor în rugăciune este totdeauna cel mai bun răspuns şi cea mai bună soluţie. Duşmanul Îl exclude pe Dumnezeu, Neemia însă Îl implică. Neemia a chemat judecata lui Dumnezeu asupra duşmanilor lui, vedeţi şi alte exemple în Psalmul 7, 35, 58, 59, 69, 83, 109, 137, 139. Răzbunarea este lăsată în mâinile divinităţii, vedeţi Psalmul 7:6; 35:1; 58:6; 59:5. Comparaţi cu Deuteronom 32:35. Fundamentul teologic al acestei rugăminţi era făgăduinţa făcută de Domnul lui Avraam în Geneză 12:3.
J. Flanigan scrie despre Psalmul 109: „Cea mai simplă explicaţie pare să fie aceea ca psalmiştii au trăit în vechea dispensaţie, o eră cu totul diferită de cea a creştinilor din ziua de azi. Ei nu au avut revelarea completă a lui Dumnezeu care a venit prin Domnul Isus Hristos...ei nu s-au bucurat de sălăşuirea Duhului Sfânt, aşa cum o fac credincioşii din noua dispensaţie. Observaţi modul în care spiritul vechii dispensaţii persista în mintea primilor ucenici ai Domnului Isus atunci când ei ar fi chemat foc din cer să îi mistuie pe cei care nu Îl primeau pe Mântuitor. Domnul Isus i-a mustrat spunând, ‘Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi’ (Luca 9:54-55). Cât de diferit în comparaţie cu rugăciunea lui Isus Cristos, ‘Tata, iartă-i, căci nu ştiu ce fac’ (Luca 23:34), şi de aceea a martirului Ştefan care atunci când era împroşcat cu pietre a îngenuncheat şi a strigat ‘Doamne, ne le ţinea în seamă păcatul acesta’ (Fapte 7:60)”. Şi vezi Matei 5:44,45; Luca 6:35,36.
Rugăciunea lui Neemia nu este o rugăciune model pentru noi, cei de astăzi, care suntem învăţaţi să „biruim răul prin bine“ (Romani 12:19-21). Dar credincioşii pot învăţa din exemplul excelent al lui Neemia să nu-şi caute dezvinovăţirea în ei înşişi, ci la Dumnezeu. Neemia a tăcut când duşmanul îşi bătea joc, la fel cum a făcut şi Domnul Isus Hristos. Isaia 53:7: „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, n-a deschis gura“. W. MacDonald scria: „Dacă în dispensaţia Legii acest limbaj blasfemiator din versetele 4-5 era unul acceptat, pentru creştinii din această dispensaţie a harului nu ar fi unul nimerit, potrivit“. (Romani 12:19-21).
Ei s-au adresat lui Dumnezeu ca „Dumnezeului nostru“, vedeţi versetele 4, 9, 20. Psalmul 67:6: „Dumnezeu, Dumnezeul nostru ne binecuvântează“. Pavel a mers chiar mai departe în Filipeni 4:19 spunând „Dumnezeul meu“.
Versetul 5 – Neemia îi vedea pe duşmanii iudeilor ca pe duşmanii lui Dumnezeu. Când era atacat poporul lui Dumnezeu, el vedea atacată prin aceasta onoarea Lui. Duşmanii reîntoarcerii lui Israel erau văzuţi ca fiind duşmani ai lui Dumnezeu şi ca aflându-se sub judecata Lui (4:4-5; 6:14).
Versetul 6 – Victoria nu a întârziat să apară, „Am zidit zidul“. Răspunsul lui Neemia către duşmanii săi nu a fost doar rugăciunea ci şi stăruinţa în lucrare. „Doar stăruinţa şi hotărârea au o putere copleşitoare. Stăruinţa şi dedicarea lui Neemia i-a contagiat pe lucrători şi se pare că până şi duşmanii au fost uimiţi de progresul lor rapid” (Campbell). Cel mai bun mod de a reacţiona la batjocură este să o ignori.
Împotrivirea lui Sanbalat a fost învinsă de hotărârea lor de a munci. De vreme ce ştiau că făceau voia lui Dumnezeu, ei pur şi simplu şi-au concentrat energia pe sarcina pe care o aveau de îndeplinit şi au construit zidul. Ei nu s-au lăsat abătuţi de certuri asupra problemelor deoarece asta ar fi însemnat să-şi irosească eforturile şi timpul. Până când Sanbalat a înţeles că trebuie să ia măsuri mai drastice împotriva iudeilor, zidul era pe jumătate reconstruit (4:6). Bătaia de joc a fost învinsă de determinarea oamenilor. Înconjurat de ridiculizare, Neemia şi-a condus cu fermitate oamenii în lucrare. Stăruinţa şi dedicarea lui au fost contagioase şi lucrătorii au continuat. Se pare că până şi duşmanii au fost uimiţi de progresul rapid.
„Mânia poate energiza munca. Poate descătuşa creativitatea, alimenta ambiţia, hrăni determinarea. Batjocura lui Sanbalat a avut drept consecinţă o muncă febrilă. Probabil ca indignarea a apărut printre lucrători, energizând membrele lor obosite să pună piatră peste piatră până când zidul s-a înălţat sub mâinile lor” (John White).
Hotărârea lor de a lucra a biruit împotrivirea lui Sanbalat şi a lui Tobia. Ridiculizarea a fost biruită de hotărârea oamenilor. Înconjurat de batjocuri, Neemia a condus poporul cu fermitate să-şi continue lucrarea. Stăruinţa, dedicarea şi devotamentul lui s-au răspândit, şi lucrătorii au mers înainte. Se pare că până şi duşmanii au rămas uimiţi de rapiditatea progresului. Versetul 6 spune că „poporul lucra cu inimă“. Ei erau „tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului“ (1 Corinteni 15:58). Şi în Filipeni 1:27 citim tot aşa: „rămâneţi tari în acelaşi duh, şi luptaţi cu un suflet pentru credinţa Evangheliei“. Apostolul Pavel a putut spune despre slujirea lui: „Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor“ (Romani 1:9). Şi el „lucra cu inimă“.
“Până la jumătate din înălţimea lui” - Aceasta însemna o construcţie strategică. Cu alte cuvinte, ei nu au reconstruit jumătate din zid, lăsând cealaltă jumătate lipsită de apărare, ci au reconstruit întregul zid “Până la jumătate din înălţimea lui”.
Acum că zidul era pe jumătate construit s-a ajuns într-un punct critic. A. Redpath ne avertizează despre pericolul de a ajunge doar la jumătatea drumului într-o lucrare pentru Domnul: “Faza de mijloc este cea mai grea dintre toate. Când entuziasmul iniţial al oamenilor pentru un anumit proiect a dispărut…eşti din ce în ce mai conştient, nu atât de ceea ce s-a făcut deja, ci de ceea ce mai este încă de făcut; eşti copleşit de amploarea sarcinii neterminate. Atunci este cel mai greu moment dintre toate”.
Versetele 7-8 – PROBLEMA - ÎMPOTRIVIRE PRIN INTIMIDARE (prin COMPLOT şi CONSPIRAŢIE)
Versetul 7 - În ebraică, capitolul 4 începe aici, în versetul 7. Acum împotrivirea era şi mai mare. Se trece de la batjocură la conspiraţie, ca „să vină (să lupte) împotriva Ierusalimului“. Aceste forţe ostile sunt stârnite de Sanbalat şi de Tobia. De vreme ce tocmai împăratul Artaxerxe autorizase reconstrucţia zidurilor, atacurile şi războiul făţiş erau imposibil de realizat. Aşa că au pus la cale un plan de infiltrare şi de creat probleme şi derută prin activităţi teroriste. Deci atacurile se înteţesc, vezi Efeseni 6:12; 1 Petru 5:8. În conspiraţia de faţă mai sunt implicaţi şi alţi duşmani.
“Zidurile Ierusalimului au fost refăcute (“drese”, are sensul de vindecare a unei răni) şi spărturile au început să fie acoperite (astupate, închise)”. Această expresie este foarte plastică în Evrei. Are sensul literal de “a aplica un bandaj” (2 Cronici 24:13; Ieremia 8:22; 30:17; 33:6) pe zidurile oraşului. Era clar pentru cei care priveau că lucrătorii erau hotărâţi să ţină duşmanii afară şi pe locuitorii ei în siguranţă. . Acum Sanbalat se hotărâse să treacă la atacuri fizice. Aşa că şi-a strâns toţi acoliţii din 2:19 şi pe „Aşdodiţi“ (vechiul pământ filistean de la apus de Ierusalim).
Împotrivirea a început în 2:10 cu doi duşmani (Sanbalat şi Tobia) şi apoi în 2:19 cu trei duşmani (Sanbalat, Tobia şi Gheşem). Acum,mai mulţi duşmani sunt implicaţi în această conspiraţie. Ierusalimul era înconjurat de duşmani:
1. La nord, de Samaria (Sanbalat)
2. La sud, de Arabia (Gheşem)
3. La est, de Amon (Tobia)
4. La vest, de Aşdodiţi (ei locuiau de-a lungul coastei), Aşdod era un oraş important din Palestina.
Împotrivirea creşte, trecând de la batjocură la intimidare, iar duşmanii complotează, se unesc ca să „lupte împotriva Ierusalimului“. Diferenţa dintre batjocură şi intimidare este foarte mică. Aceste forţe ostile sunt stârnite de Sanbalat şi de Tobia.
Acum, atacul devine mai puternic, căci „s-au unit toţi împreună ca să vină împotriva Ierusalimului, şi să-i facă stricăciuni“. Mai sunt implicaţi şi alţi duşmani în acest complot. Asemenea lui Neemia, şi noi suntem puşi în faţa unei alianţe de duşmani inteligenţi, „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac“ (Efeseni 6.12). Domnul Isus Hristos a fost pus faţă în faţă cu o alianţă de duşmani ciudată, neobişnuită, vedeţi Matei 22:15-22. Fariseii şi Irodienii erau în mod normal duşmani unii cu alţii, însă acum se uniseră împotriva lui Isus Hristos.
Versetul 8 “să-i facă stricăciuni”, “să provoace confuzie”, “să îi facă rău” (W.B. Pope). “Cuvântul ‘stricăciuni’ înseamnă “să provoace o nereuşită”. Intenţia lor era să intervină astfel încât întregul proiect să fie abandonat (Samuel Carson).
Versetul 9 – RĂSPUNSUL – RUGĂCIUNE ŞI PREGĂTIRE
„A te baza pe Dumnezeu nu e ceva incompatibil cu a-ţi lua măsurile de precauţie necesare” (A.E. Cundall). Oare iudeii au fost înfricoşaţi de o desfăşurare aşa de mare de putere? S-au lăsat ei înmărmuriţi? S-a lăsat Neemia intimidat? Nu, curajul şi fermitatea lui au rămas de neclintit. Realizând pe deplin în ce împrejurări se afla, şi în acelaşi timp dându-şi pe deplin seama de resursele divine pe care le avea la dispoziţie, el a continuat să se roage. Neemia a ştiut cum să organizeze şi a ştiut cum să agonizeze. El a petrecut şi mai mult timp în rugăciune când era pus la cale complotul prin luptă împotriva Ierusalimului. Ei au întâmpinat atacul duşmanului prin unitate în rugăciune înaintea lui Dumnezeu, „Ne-am rugat Dumnezeului nostru“. Dumnezeu era ajutorul lor în vreme de nevoie. Psalmul 46:1: „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi“. „Rugăciunea ne ajuta să obţinem o nouă perspectivă asupra problemelor noastre” (Cyril J. Barber).
Ei au întâmpinat puterea duşmanului prin puterea cu mult mai mare a rugăciunii. Când oamenii s-au năpustit asupra lor cu mânie, ei s-au întors către Dumnezeu în rugăciune. Tăria duşmanului a fost întâmpinată şi cu veghere, pe lângă rugăciune. Dacă şi-au îndreptat faţa către Dumnezeu în rugăciune, „au pus şi o strajă ca să-i apere împotriva loviturilor duşmanului“. Conspiraţia duşmană a fost biruită prin rugăciune şi o viaţă pregătită. Şi straja era pusă „zi şi noapte“, pentru intervenţie, supraveghere şi pază. Lecţie practică – Şi noi trebuie să veghem şi să ne rugăm. În limbajul Noului Testament: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită“ (1 Petru 5:8). Matei 26:41: „Vegheaţi şi rugaţi-vă!“ Efeseni 6:18: „Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi cu rugăciune“. Până acum fuseseră menţionate doar rugăciunile lui private, pe când versetul 9 spune “Ne-am rugat Dumnezeului nostru”. „Duhul de rugăciune al liderului este contagios şi semenii lui se alătură în căutarea lui Iehova pentru putere şi călăuzire” (Campbell). Într-una din călătoriile lui D.L. Moody peste Atlantic, un incendiu a izbucnit la bordul navei. Moody împreună cu un prieten s-a alăturat echipajului şi celorlalţi voluntari dând din mână în mână găleţi cu apă pentru a stinge focul. Prietenul i-a spus lui Moody, “Domnule Moody, hai să mergem în cealaltă parte a navei şi să ne rugăm”. Evanghelistul plin de înţelepciune a răspuns „Nu, domnule, stăm chiar aici, dăm găleţile din mână în mână şi ne rugam cu stăruinţă în tot acest timp!” Nu este biruinţă fără luptă; nu este oportunitate fără împotrivire; nu este victorie fără veghere.
Împotrivirea dinainte venea din partea anumitor persoane, dar acum Arabii, Amoniţii şi Aşdodiţii se uniseră cu Sanbalat şi Tobia ca să „vină împotriva Ierusalimului“. Când e vorba să se opună unei mişcări a lui Dumnezeu, îşi dau mâna oameni cu interese şi vederi foarte diferite. Vedeţi Psalmul 2:1-2; Fapte 4:23-30. La fel şi Luca 23:12: „În ziua aceea, Irod şi Pilat s-au împrietenit unul cu altul, căci erau învrăjbiţi între ei mai dinainte“. Este interesant de observat combinaţia de resurse umane şi divine îndreptate împotriva duşmanilor care „s-au unit toţi împreună ca să vină împotriva Ierusalimului”. În versetul 14 Neemia îi îndeamnă pe fruntaşi, pe dregători şi pe popor spunând “Nu vă temeţi de ei! Aduceţi-vă aminte de Domnul cel mare şi înfricoşat, şi luptaţi pentru fraţii voştri, pentru fiii voştri şi fetele voastre, pentru nevestele voastre, şi pentru casele voastre”. Apoi în versetul 20 continuă: “Dumnezeul nostru va lupta pentru noi”.
În final, lupta se dădea între Sanbalat, Tobia, Gheşem împreună cu Arabii, Amoniţii şi Aşdodiţii, contra lui Dumnezeu. 2 Cronici 20:12: „Noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulţimi care înaintează împotriva noastră, şi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine“. 1 Ioan 4:4: „Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume“.
“Neemia nu a considerat încrederea în Dumnezeu, totuşi, ca fiind incompatibilă cu luarea unor precauţii înţelepte pentru a preveni atacarea lor. El a ştiut că astfel de atacuri erau posibile pentru că cei care locuiau în afara cetăţii şi veneau zilnic la lucru în Ierusalim au auzit de nenumărate ori planurile duşmanilor şi le-au putut aduce la cunoştinţa lui Neemia în versetul 12” (Stephen S. Short).
Thomas Hale scrie: „Iudeii erau înconjuraţi de duşmani puternici; noi creştinii suntem de asemenea înconjuraţi de duşmani spirituali. Inamicii noştri ne dispreţuiesc şi îşi bat joc de noi, şi la fel cum au făcut Neemia şi acei iudei, şi noi trebuie să continuăm să zidim. Duşmanii noştri ne ameninţa cu atacul pe plan spiritual, şi în unele cazuri chiar pe plan fizic. Şi la fel cum au făcut Neemia şi acei iudei, şi noi trebuie să ne punem o strajă care să vegheze (versetul 9).”
„Până la acest verset rugăciunile menţionate în cartea Neemia sunt rugăciuni individuale. Aceasta a fost o rugăciune colectivă. Spiritul lui Neemia a influenţat întregul grup de lucrători” (Compact Bible Commentary).
Versetele 10-12 – PROBLEMA – ÎMPOTRIVIRE PRIN DESCURAJARE ŞI TEAMĂ
Versetul 10 – Presiunea din afară creează adesea probleme înăuntru. Dacă Iudeii s-ar fi descurajat, s-ar fi înfrânt singuri. Descurajarea este arma cheie a lui Satan. Descurajarea l-a împiedicat pe Israel să intre în ţara promisă a Canaanului la Cades Barnea, Numeri 13:31. Cele zece iscoade „au înmuiat, au descurajat inima copiilor lui Israel“ (Numeri 32:9).
Acum apăruse o problemă de descurajare dinăuntru. Rămăşiţa iudeilor este pusă în faţa mărimii şi vastităţii lucrării (versetul 10) şi a ameninţărilor celor ce se împotriveau (versetul 11), şi lucrătorii sunt descurajaţi. Unii dintre fraţii lor se descurajează, şi înăuntru se strecoară un spirit de pesimism care îi deprimă pe lucrători. În versetul 10 Iuda spune: „Puterile celor ce duc poverile slăbesc, şi dărâmăturile sunt multe; nu vom putea să zidim zidul“. Literal, textul ebraic spune: „nu vom fi în stare să zidim zidul“. Se îndoiau de capacităţile lor de îndeplinire a lucrării. Acesta este strigătul tuturor celor care îşi iau ochii de la Dumnezeu şi încep să se uite la ei înşişi şi la problemele lor. Aceşti lucrători iudei descurajaţi erau, de fapt, de acord cu duşmanul care zicea că sunt neputincioşi! Vedeţi 2:19; 4:1-3.
Cei responsabili cu îndepărtarea gunoiului deveneau istoviţi. Este uimitor cât gunoi din trecut stă în calea lucrării lui Dumnezeu!
Toate păreau să fie împotriva lucrătorilor:
Când privesc înăuntru, „Puterile celor ce duc poverile slăbesc“.
Când privesc în jos, „Dărâmăturile sunt multe; nu vom putea zidi zidul“.
Când privesc în jur, „Vrăjmaşii noştri ziceau: Nu vor şti şi nu vor vedea nimic până vom ajunge în mijlocul lor“.
Oare de ce această descurajare venea tocmai din partea seminţiei regale a lui Iuda? Vedeţi Geneza 49:8-12. Răspunsul se găseşte în Neemia 6:17-19. Câţiva oameni din tribul lui Iuda colaborau în secret cu duşmanul. Legăturile maritale erau mai puternice decât legăturile devotamentului pentru Dumnezeu.
Descurajarea adeseori vine cele mai puţin probabile surse. Iuda era cea mai mare şi mai puternică seminţie (Geneza 49:8).
Potrivit cu Neemia 13:15-22, unii din capii lui Iuda nu erau devotaţi întru totul lui Dumnezeu, ci erau mai preocupaţi să facă bani. Combinaţia dintre căsătorie şi bani le-a împărţit credinţa şi astfel au ajuns să fie o cauză şi o sursă de descurajare pentru alţii. Cei care descurajează pot fi adesea oameni sceptici şi gata de compromis, care poate că au probleme cu umblarea lor spirituală înaintea lui Dumnezeu. Poate că le lipseşte credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu şi poate că sunt mai preocupaţi de planurile şi aspiraţiile lor. Un om nehotărât, şovăielnic este un om lipsit de credinţă şi nestatornic, Iacov 1:5-8, şi împiedică lucrarea lui Dumnezeu.
“Cuvintele lucrătorilor obosiţi apar ca un cântec sau o poezie într-un text ebraic” (Comentariul Biblic Compact).
Exista o legendă cunoscută cum că într-o zi diavolul şi-a scos uneltele la vânzare, punând un preţ accesibil oamenilor. Printre ele se numărau ura, invidia, gelozia, înşelăciunea, minciuna şi mândria. Separat de acestea era o unealtă aparent inofensivă, dar tocită, care avea un preţ foarte mare. Un cumpărător a arătat spre unealta şi a întrebat „Cum se numeşte această unealtă”. Diavolul i-a răspuns „Aceea este descurajarea”. „De ce este atât de scumpă?” Diavolul i-a spus: „Pentru că îmi e mai de folos decât toate celelalte unelte. Pot deschide inima unui om cu această unealtă atunci când nu mă pot apropia de el cu alte unelte. Odată intrat, pot să îl determin să facă tot ce vreau. Este foarte uzată pentru ca o folosesc cu aproape toţi oamenii, pentru că foarte puţini oameni ştiu că îmi aparţine”. Se spune că preţul pus de diavol pe descurajare a fost atât de mare încât unealta nu a fost niciodată vândută. El continuă să o folosească şi astăzi asupra oamenilor lui Dumnezeu, având drept consecinţă stagnarea vieţii spirituale şi oprirea multor proiecte creştine.
În timpul domniei lui Solomon erau 70 000 de purtători de sarcini numiţi pentru construirea casei lui Dumnezeu (2 Cronici 2:18). Sub conducerea lui Neemia, existau „purtători de poveri” implicaţi în reconstrucţia zidurilor Ierusalimului (versetul 10).
Versetele 11-12 – Iudeii care locuiau în satele dimprejur (3:2, 5, 7, 13) aduceau mereu veşti la Ierusalim precum că duşmanul plănuia un alt atac surpriză. O altă problemă era teama de atacuri neaşteptate din partea duşmanului. Acesta era un efort premeditat pentru crearea unui dezechilibru în poporul lui Dumnezeu, şi „vom face astfel să înceteze lucrarea“ (versetul 11). Noi nu ştim dacă aceşti iudei doar duceau mai departe zvonurile sau dacă intenţia lor era să contribuie la răspândirea fricii. Însă ei duceau în mod repetat veşti de acest fel. Expresia din versetul 12 „de zece ori“ este o expresie ebraică care înseamnă „de nenumărate ori“ (vedeţi Geneza 31:7,41; Numeri 14:22; Iov 19:3). De asemenea cuvintele din versetul 12, „ne-au înştiinţat despre toate locurile pe unde veneau la noi“ indică faptul că exista probabilitatea unui atac din toate părţile.
De observat cu atenţie care era în versetul 11 strategia adversarilor lor, „Nu vor şti şi nu vor vedea nimic până vom ajunge în mijlocul lor; îi vom ucide şi vom face astfel să înceteze lucrarea“. Priviţi prin comparaţie activităţile falşilor învăţători din Galateni 2:4: „fraţi mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi“. 2 Petru 2:1: „între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare“. Iuda 4: „s-au strecurat printre voi unii oameni“.
Neemia nu a dat un răspuns imediat, şi fără îndoială că s-a rugat cerând călăuzire divină. Nu îi era frică de duşman, dar când a văzut că oamenii lui încep să se teamă, el a trecut la acţiune. Frica îi paralizează pe oameni şi fiindcă este contagioasă, ea îi paralizează şi pe alţii. Frica şi credinţa nu pot trăi împreună într-o inimă. Domnul Isus a zis în Matei 8:26: „De ce vă este frică, puţin credincioşilor?“ Oamenii fricoşi îi descurajează şi pe alţii şi pot pricinui înfrângerea, vedeţi Deuteronom 20:8.
Versetul 11 - Cuvântul “vrăjmaşii” (în ebraică “sar”) înseamnă „să faci rău”. Evident, vrăjmaşul vroia să le facă rău lucrătorilor iudei.
Versetele 13-20 – RĂSPUNSUL – ÎNCURAJAREA LUI NEEMIA ŞI MUNCA ASIDUĂ
“Răspunsul lui Neemia la aceste probleme este un model de conducere receptivă. El a dat dovadă de flexibilitate în a-şi întrerupe pentru scurt timp munca cu scopul de a-şi regrupa oamenii (versetele 13-14) şi de a-i aşeza pe fiecare la locul lor pentru a asigura securitatea (versetele 16-20). Apoi el i-a încurajat pe oameni făcând apel la tradiţie, folosind metode şi cuvinte care se dovediseră eficiente în istoria lui Israel. Comparaţi versetul 14 cu Exod 14:13-14; versetul 15 cu Exod 15:14-16; şi versetul 20 şi Exod 14:14 şi Judecători 6:34” (H.G.M. Williamson).
Versetul 13 – A fost stabilit un sistem remarcabil de apărare civilă. Lucrătorii au fost înarmaţi şi aşezaţi strategic în poziţiile cele mai vulnerabile şi expuse ale zidului. Locurile mai slabe erau păzite. Şi astfel duşmanul putea să vadă că iudeii erau pregătiţi să lupte. Neemia a înarmat familii, ştiind că membrii lor vor rămâne împreună şi se vor încuraja unii pe alţii. Iar ei, nu numai că au reparat zidul din dreptul caselor lor (3:28-30), ci au stat împreună cu familiile lor ca să le apere şi să apere cetatea. Oamenii erau aşezaţi în „locurile cele mai de jos“ şi „în locurile tari“. Lui Satan nu îi pasă cum să obţină un dezechilibru între credincioşi şi lucrători, fie printr-o poziţie mai umilă, fie printr-un titlu înalt. În biserica din Corint, zidul era prea jos şi lumea intra în ea aducând cu sine deşertăciunea lumească. Biserica din Colose se afla în pericolul de a lăsa să intre în ea dorinţe evlavioase prin pretenţii mari.
“Suntem întotdeauna vulnerabili atunci când stăm pe înălţimi. “Cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă” (1 Corinteni 10:12). În acelaşi timp, nu trebuie să fim nepăsători cu privire la pericolele inerente ale umblării prin vale (1 Împăraţi 20:28). Atât în umblarea prin vale, cât şi pe înălţimile noastre nu ar trebui niciodată să uităm că Dumnezeu domneşte peste toate. El este atât Dumnezeul văilor, cât şi Dumnezeul înălţimilor” (Samuel Carson).
Oamenilor li s-au dat „săbiile“ (pentru lupta corp la corp; de-a lungul istoriei lui Israel săbiile erau principalele arme pentru lupta corp la corp), „suliţe“ (erau folosite ca o armă de înjunghiere pentru a ataca duşmanul în lupta la distanţă mică) şi „arcuri“ (pentru lupta la distanţă, probabil au avut o rază de acţiune de aproximativ 700 de metri). Aveau toate armele pentru a se angaja în lupta cu duşmanul atât corp la corp cât la distanţă.
Versetul 14 – Neemia întâmpină trei afirmaţii negative în versetele 10-12 cu trei afirmaţii pozitive (versetele 14,19-20,22) şi luarea măsurile potrivite.
Disperarea oamenilor a fost câştigată prin încurajările lui Neemia (versetele 13-14) şi prin pregătirea lor de atac (versetul 17). Strategia duşmanului a fost întâmpinată cu veghere şi muncă. Thomas Hale scrie: „Frica se iveşte atunci când oamenii nu se mai uită la Dumnezeu şi încep să se uite numai la împrejurările în care se află. Aşa că Neemia i-a îndemnat pe oameni să privească la Dumnezeu. Metoda cea mai bună de a combate frica este să-ţi aduci aminte de Domnul“. Neemia le îndrepta privirile spre Dumnezeul atotputernic. Ei nu trebuiau să privească în jos şi să se descurajeze; nu trebuiau să privească înăuntru şi să se deprime; nu trebuiau să privească în jur şi să se sperie; ei trebuiau să privească în sus! O imagine corectă şi reală a lui Dumnezeu dă imaginea corectă a greutăţilor. Poporul era încurajat să se încreadă în Dumnezeu pentru protejare divină. Era vorba de o luptă pentru supravieţuire naţională. Neemia nu dorea ca ei să se încreadă în armele lor, ci în Dumnezeul cel viu şi adevărat. Încrederea trebuia să le fie în Dumnezeul lor. Dacă ne temem de Domnul nu mai trebuie să ne temem de duşman. Inima lui Neemia era captivată de „Dumnezeul cel mare şi înfricoşat“ al lui Israel (vedeţi 1:5) şi ştia că Dumnezeu este destul de puternic ca să înfrunte această provocare. În versetul 14 “Domnul” este “Adonai”, un cuvânt plural în ebraică. “Domn Suveran”. “Apelul lui Neemia arata o recunoaştere clară a dimensiunilor verticale şi orizontale ale vieţii” (Derek Kidner).
El le mai aduce aminte că luptă pentru naţiunea, cetatea şi familiile lor. Care este aplicaţia pentru noi? Dacă există cumva în noi pericolul temerii, al fricii, atunci trebuie să medităm la măreţia şi puterea lui Dumnezeu. Dacă umblăm prin vedere şi-L privim pe Dumnezeu printre probleme, atunci vom falimenta, aşa cum a ratat Israel la Cades Barnea (Numeri 13:26-33). Dar dacă privim problema prin măreţia lui Dumnezeu, vom avea încredere şi succes. Aceasta a fost strategia lui David când l-a înfruntat pe Goliat în 1 Samuel 17:45-47.
Strategia lui Neemia a fost să vorbească direct liderilor şi oamenilor.
De notat ordinea:
1. „M-am uitat“ - Neemia era omul care verifica situaţia cu mare atenţie. De comparat cu 2:12-16; 5:7. Iacov 1:19 spune: „Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie“.
2. „M-am sculat“ - Neemia a fost un om de acţiune.
3. „Am zis“ - Aceasta s-a întâmplat la urmă, după o meditare atentă.
Versetul 15 – “Dumnezeu zădărnicise planul lor” - Dumnezeu le-a distrus planurile. În Ezra 4:5 aceeaşi expresie este folosită pentru a arăta distrugerea planurilor iudeilor de a zidi templul . Aici avem opusul: Dumnezeu a zădărnicit planurile duşmanilor iudeilor. Strategia duşmanului nu a fost de succes. Lucrarea lui Dumnezeu a continuat în ciuda împotrivirii duşmanului, vedeţi Psalmul 33:10-11.
„Fiecare la lucrarea lui“ – Fiecare persoană îşi avea propria lucrare şi sferă de slujire, vedeţi 1 Corinteni 12, dar toţi au contribuit în vederea aceleiaşi ţinte, să ridice zidul şi să dreagă porţile.
Versetul 16 – “Expresia ‘oamenii mei’ se referă la un grup mai mic de oameni pregătiţi care îi datorau loialitate lui Neemia (în contrast cu 5:10 şi 16), nu constructorilor în general” (H.G.M. Williamson). Neemia se referă la oamenii lui în 4:16,22; 5:10,16; şi 13:19.
“Platoşele” sunt haine din zale sau cămăşi cu zale, plăci subţiri de metal cusute pe bucăţi de piele. Ele erau echipate atât pentru atac (suliţe, arcuri), cât şi pentru apărare (scuturi [ca să se apere în luptele la distanţă mică], haine din zale [folosite pentru a ţine piept unui atac de arcaşi]).
Versetele 16-18a – Vigilenţa din versetele 9,13 continuă să existe. Neemia îi determină pe oamenii lui să ajute: jumătate din ei să lucreze, iar cealaltă jumătate să păzească. Cei ce zideau şi cei ce cărau poverile aveau arme de atac, iar cei care lucrau erau şi ei înarmaţi. În lupta noastră creştină, Dumnezeu ne-a făcut parte de armura Lui completă, vedeţi Efeseni 6:10-17. Zidirea şi lupta sunt elemente normale ale vieţii creştine, Luca 14:28-33. “Există un loc pentru luptă, dar lupta credinciosului nu trebuie să înlocuiască niciodată zidirea. Negativul nu trebuie niciodată să înlocuiască pozitivul. Zidul trebuie să se înalţe” (Alan Redpath).
Versetele 18b-20 – Este instalat un sistem de alarmă pentru cei care lucrau la zid şi erau separaţi de ceilalţi lucrători din cauza distanţei (atât de departe încât vocea oamanilor nu putea fi auzită). W. MacDonald scria: „Neemia, neamurile lui, slujitorii lui, şi garda persană care îl însoţea nu şi-au luat timp liber în timpul vegherii asupra cetăţii“. Neemia a rostit cuvinte de încurajare în versetul 19: „Lucrarea este mare şi întinsă“.
Împotrivirea a fost biruită prin credinţă: „Dumnezeul nostru va lupta pentru noi“ (versetul 20), şi prin muncă asiduă „noaptea să facem de strajă, iar ziua să lucrăm“ (versetul 22). Neemia cunoştea realitatea din Psalmul 127:1.
Noi, credincioşii, suntem implicaţi într-o lucrare mare şi slujim unui Dumnezeu mare. Ei ridicau zidul unei cetăţi mari. Neemia le-a adus aminte că nu luptau singuri, deşi nu puteau să-şi vadă toţi tovarăşii de lucru de pe zid. Dumnezeu era cu ei şi le venea în apărare. Domnul Isus a zis în Matei 28:20: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului“.
Ei trebuiau să fie gata să audă sunetul trompetei (versetul 20). Aceasta trebuie să fie o realitate a tuturor credincioşilor, vedeţi 1 Tesaloniceni 4:16; la fel şi 1 Corinteni 14:8.
Versetele 21-22 – “Pericolul ca Ierusalimul să fie lăsat ca o scoică goală îl preocupa în repetate rânduri pe Neemia: vezi 7:4; 11:1-2” (Derek Kidner). Cei ce zideau nu numai că lucrau din „zorii zilei“ până la „ivirea stelelor“ (după asfinţit), ci stăteau şi de strajă perioade lungi de timp la temperaturi extreme. Tot la fel, şi temperatura noastră spirituală poate varia. Şi lucrătorilor care locuiau în afara oraşului li s-a cerut să rămână în Ierusalim şi să nu se întoarcă la casele lor, pentru a ajuta la apărarea zidului în cazul unui atac din partea duşmanului. În felul acesta, paza pe timpul nopţii era întărită. Interesele lor trebuiau subordonate intereselor locului unde Şi-a aşezat Domnul Numele. Comparaţi cu 1 Corinteni 7:29-31. Lecţie practică – Se întâmplă adesea ca în timp ce noi dormim duşmanul să-şi facă cea mai periculoasă lucrare (vezi Matei 13:25). Deci trebuie să veghem, să stăm de pază.
În versetele 22-23 Neemia acţiona având acelaşi spirit cinstit ca al lui Uria din 2 Samuel 11:8-13.
Versetul 23 – Neemia a stat ca un exemplu bun înaintea poporului. A fost un lider care a slujit şi un slujitor care a condus. El şi-a făcut lucrarea şi a dat în permanenţă dovadă de vigilenţă. El nu a permis niciodată încetarea lucrului, şi nici noi nu ar trebui să o facem. „Fiecare se ducea cu armele la apă“. Fie că se spălau sau beau, iudeii erau pregătiţi să lupte. Îmbrăcămintea era dată jos doar pentru a se spăla, căci adversarii erau vicleni şi în orice moment de relaxare erau gata să „se strecoare“ (Iuda 4). Chiar când se spălau sau beau, lucrătorii erau gata de luptă. „Lucrarea Domnului era o sarcină de 24 de ore pe zi, iar acest nivel de dedicare cerea negarea comfortului personal” (C. Lacey).
Rămăşiţa iudeilor a reuşit să termine lucrarea de reconstruire şi să biruiască împotrivirea din partea duşmanului pentru că:
1) Versetul 6, poporul a avut inimă să lucreze.
2) Versetul 9, poporul a avut inimă să se roage.
3) Versetul 9, poporul a avut ochi să vegheze.
4) Versetul 20, poporul a avut urechi să audă.
Notă suplimentară:
Versetele 1-6 se află în Neemia 3 în textul ebraic (3:33-38), iar Neemia 4 începe de la versetul 7.
NEEMIA CAPITOLUL 5
Când duşmanul nu reuşeşte nimic cu atacul său din afară, atunci începe să atace dinăuntru. Problemele interne ameninţă să facă ceea ce duşmanii externi nu au putut.
Una dintre cele mai puternice arme este egoismul. Dacă duşmanul reuşeşte să ne facă să ne gândim doar la persoana noastră şi la ceea ce vrem noi, atunci va câştiga o victorie însemnată înainte ca noi măcar să ne dăm seama că el este la lucru.
Neemia, ca şi Avraam, a fost sensibil la pericolul unui conflict intern (Geneza 13:7). Vezi şi Iacov 3:16, Galateni 5:15.
Capitolul 5 este un capitol între paranteze. În Neemia 5 lucrarea pentru reconstruirea zidurilor înaintează foarte bine, cerând o supraveghere permanentă, în timp ce ameninţările şi comploturile duşmanilor lui Dumnezeu reprezintă o grijă continuă. Şi totuşi, Neemia îşi face timp să asculte plângerile poporul lui Dumnezeu şi să le rezolve necazurile. Pe lângă energia, entuziasmul, abilitatea organizatorică şi îndatorirea pentru lucrarea lui Dumnezeu, el avea şi o inimă pentru poporul lui Dumnezeu. Neemia şi-a întrerupt orarul atât de încărcat cu lucrarea, pentru a se îngriji de o problemă importantă şi urgentă cu care se confrunta poporul lui Dumnezeu.
Expresia „unii ziceau” sau “alţii ziceau” îi împarte pe cei nemulţumiţi în trei categorii. “Faptul că atât de mulţi iudei erau implicaţi în acest proiect de reconstrucţie, renunţând deci la condiţiile lor normale de trăi a adus dificultăţi financiare comunităţii”. Trei grupuri de iudei îndurau aceste greutăţi. Primul grup erau cei care nu aveau pământ, ca de exemplu muncitorii angajaţi şi muncitorii agricultori; deoarece mâncarea era puţină şi preţurile mari, ei nu puteau cumpăra hrană pentru a-şi hrăni familiile (versetul 2). Al doilea grup era reprezentat de proprietarii de pământ, care nu aveau mult teren, şi care erau obligaţi să-şi pună zălog terenurile pentru a putea plăti pentru mâncare (versetul 3). Al treilea grup era format din proprietarii de pământ care, pentru a putea plăti taxele pe proprietate puse de perşi, au fost constrânşi să împrumute bani cu o dobândă exorbitantă de la iudeii bogaţi (versetul 4) şi ca rezultat al acestui lucru, unii nu puteau face faţă decât vânzându-şi copiii să devină sclavi (versetul 5)” (Stephen S. Short).
Primul grup avea familii mari şi nu aveau suficientă mâncare pentru a se hrăni.
Al doilea grup avea ipoteci mari de plătit şi nu puteau cumpăra mâncare.
Al treilea grup avea taxe mari de plătit şi fuseseră obligaţi să-şi ipotecheze pământul şi chiar să-şi vândă copiii.
Thomas Hale scrie: “Deşi era legal să adaugi dobândă la împrumuturile comerciale, legea interzicea încasarea dobânzii la împrumuturile personale pentru ceilalţi iudei (Exod 22:25-27; Levitic 25:35-37)—mai ales când o asemenea dobândă putea provoca greutăţi unui frate mai sărac. Iudeii bogaţi îi duceau pe fraţii lor mai săraci în sclavie. Era împotriva legii ca un creditor să forţeze un alt iudeu să devină sclav pentru că nu a reuşit să plătească o datorie; debitorul trebuia să fie tratat ca un muncitor angajat, nu ca un sclav (Levitic 25:39-42). Mai rău decât atât, iudeii bogaţi îşi vindeau proprii oamenii ca sclavi Neamurilor; aceasta era cu desăvârşire interzis (Exod 21:8)”.
SCHIŢA CAPITOLULUI 5 DIN NEEMIA
1. Versetele 1-5 – Plângeri mari. Jalea săracilor (versetul 1).
2. Versetele 6-13 – O adunare mare. Condamnarea celor mari şi a dregătorilor (versetul 7).
Versetul 6 – O mânie mare
Versetul 7a- O adunare mare
Versetele 7b-11- Un mare atac/Mustrarea
Versetele 12-13- O mare atitudine. Îndemnuri şi reacţii
1. Versetele 1-5 – MARI PLÂNGERI– JALEA SĂRACILOR.
Versetul 1 – „Din partea oamenilor din popor şi din partea nevestelor lor s-au ridicat mari plângeri“. În mijlocul unei „mari lucrări“ (4:19) pentru un „mare Dumnezeu“ (1:5), s-au auzit „mari plângeri“ (5:1) din rândurile Iudeilor. Ei nu strigau împotriva Samaritenilor, Amoniţilor sau Arabilor, ci împotriva celor din propriul lor popor; versetul 1 spune: „împotriva fraţilor lor Iudei“. Problema era că unii iudei îi exploatau în mod deliberat pe tovarăşii lor iudei. “Neemia i-a văzut pe cei nemulţumiţi ca pe nişte oameni, nu ca pe nişte cifre; şi ei au fost mai importanţi decât programul lui” (Cyril J. Barber). Această problemă a fost o provocare pentru unitatea oamenilor şi a ameninţat să îi împartă în două grupuri opuse – oprimaţii şi opresorii. O problemă asemănătoare a apărut în viaţa bisericii primare (Fapte 6:1). Acelaşi cuvânt „plângeri” descrie şi plângerile iudeilor sub asuprirea egipteană în Exod 3:9.
„Referinţa la ‚nevestele lor’ poate indica faptul că ele conştientizau cel mai mult necazul care se apropia deoarece ele trebuiau să se descurce singure acasă în timpul absenţei soţilor lor în Ierusalim” (H.G.M. Williamson).
Cuvântul „frate“ sau „fraţi“ apare în versetele 1, 5, 7, 8. Comparaţi cu 1 Corinteni 6:6: „Dar un frate se duce la judecată cu un alt frate“. Din păcate acolo lipsea „dragostea de fraţi“ (2 Petru 1:7). Lecţie practică – Păstorirea „turmei lui Dumnezeu“ (1 Petru 5:2) nu era o prioritate. Poporul lui Dumnezeu trebuie să fie „hrănit cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături“ (1 Timotei 4:6).
„În versetul 1 „popor” se referă la cei săraci; „fraţii” se referă la dregători (versetul 7). Cu alte cuvinte, era un conflict între clase” (Comentariul Biblic Compact).
Când scăderea resurselor a dat naştere egoismului şi zgârceniei, a apărut lăcomia. Au uitat un timp de Deuteronom 23:20, „de la fratele tău să nu iei dobândă“. Luarea de dobândă de la un frate israelit nu aducea binecuvântare. Aşadar în 5:1 resentimentele sporite ale săracilor au izbucnit în „mari plângeri“ împotriva fraţilor care o duceau bine financiar. Situaţia economică devenise atât de disperată încât s-au alăturat protestelor până şi nevestele lor, care de obicei stăteau în tăcere.
Cei apăsaţi nu erau ajutaţi. Isaia 1:17 era ignorat, „Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!“.
Neemia fusese numit guvernator al Iudei; acest lucru este menţionat pentru prima dată în versetul 14 (5:14; 8:9; 10:1; 12:26). Expresia „unii ziceau” sau „alţii ziceau” (versetele 2 şi 4) împarte pe cei nemulţumiţi în trei grupuri. Oamenii experimentau trei nivele de adversitate diferite. Acestea sunt menţionate în versetele 2-4, începând cu cele mai grave.
Nu lucrarea de reconstruire a creat aceste probleme, ea doar le-a scos la iveală.
Existau trei probleme:
(1) Unele familii numeroase trăiau în sărăcie şi se aflau în mare nevoie de hrană, versetul 2: „să ni se dea grâu ca să mâncăm şi să trăim“. Oricum, alţii se bucurau de lux şi nu astfel trebuiau să stea lucrurile, fiindcă Dumnezeu spusese ca celui sărac să i se arate milă, să fie ajutat în mod practic. Cei cu familii mari nici măcar nu deţineau vreo proprietate pe care s-o dea pentru bani.
În Exod 23:10-11, legea spunea că fiecare al şaptelea an trebuia să fie un an sabatic, de odihnă pentru pământ, „din rodul lui să mănânce săracii poporului tău“. Acest subiect este dezvoltat pe larg în Levitic 25 şi legat de anul al cincizecilea, anul de veselie, când orice moşie vândută trebuia înapoiată primului proprietar. Trebuia să fie o vreme a eliberării şi a veseliei.
În Deuteronom 15 este explicată legea privitoare la cel de-al şaptelea an. Toate datoriile trebuiau să fie iertate „în cinstea Domnului“, şi atunci în ţară nu mai existau săraci (versetul 4). Promisiunile privind bogăţia binecuvântărilor erau legate de împlinirea acestor instrucţiuni, iar respectarea lor ar fi împiedicat condiţiile triste din Neemia 5, în special versetul 6. Amos în Amos 2:6; 5:12; 8:6 şi Isaia în Isaia 3:14-15, amândoi au pronunţat mustrări usturătoare către popor din pricina asupririi săracului.
Lecţie practică – În vieţile noastre trebuie să se vadă expresia practică a dragostei creştine, vezi Galateni 2:10; 2 Corinteni 9:9; Iacov 2:5; 1 Ioan 3:17-19. Toate acestea trebuie să fie arătate în fapte de bunătate, nu numai faţă de cei cu care avem legături mai apropiate, ci faţă de întreaga familie de credinţă şi faţă de toţi oamenii (Galateni 6:10). Astăzi se urmăreşte atât de mult ajutorarea celor din „lumea a treia“. Ar trebui să luăm seama la sensul practic din 1 Ioan 3:17: „Dar cine are bogăţiile lumii acestea şi vede pe fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el drăgostea de Dumnezeu?“. Atât Vechiul cât şi Noul Testament subliniază grija lui Dumnezeu pentru cei săraci şi nevoiaşi din poporul Său. Vezi Deuteronom 24:10-15; Fapte 2:41-42, 5:34-37; 6:1-6, 11:27-30. Biserica locală trebuie să fie o comunitate grijulie. La fel ne îndeamnă şi 1 Corinteni 12:25-26; Galateni 6:2; Efeseni 4:32; Evrei 10:24; Coloseni 3:12; Iacov 2:15.
(2) Unii oameni care aveau ceva pământ, case sau vii erau siliţi să le pună zălog pentru ca să cumpere hrană, versetul 3: „Punem zălog ogoarele, viile şi casele noastre, ca să avem grâu în timpul foametei“.
Două motive stăteau la baza foametei:
1) Foametea era cauzată de scăderea substanţială a rândurilor lucrătorilor pământului pe durata desfăşurării lucrării de reconstruire, şi de prezenţa imediată a duşmanului care vătăma agricultura ca să stea împotriva Ierusalimului.
2) Foametea se poate să fi fost o disciplinare din partea divinităţii din cauza neascultării poporului din anii precedenţi. O situaţie asemănătoare a avut loc în timpul lui Zorobabel, când ridicarea casei lui Dumnezeu a fost lăsată de o parte, neglijată când exilaţii care se întorseseră în ţară erau prea ocupaţi să-şi crea o stare confortabilă. Primul mesaj al lui Hagai i-a provocat şi, din fericire, îndemnul lui a fost primit cu ascultare, iar binecuvântarea divină nu a întârziat să apară (Hagai 1).
Oricare ar fi fost cauza de bază a dificultăţilor economice prin care treceau, săracii aveau nevoie de ajutor şi Neemia a recunoscut în problema lor o posibilă cauză de dezbinare şi, prin urmare, un obstacol în calea lucrării lui Dumnezeu. Trebuie să ne amintim că orice am deţine din bogăţiile acestui pământ, sunt primite de la Domnul, spre păstrare şi spre a le folosi pentru gloria lui Dumnezeu, 2 Corinteni 8:1-15; 9:6-7.
(3) A treia problemă, precizată în versetul 4 era plătirea tributului către împărat, care îi băga pe alţii în datorii (versetul 18: „robia apăsa greu asupra poporului acesta“) şi ei erau în pericolul de a-şi pierde ogoarele şi viile. Împrumutând bani pentru a-şi plăti taxele, şi punându-şi zălog ogoarele, se aflau în imposibilitatea de a le restitui creditorilor banii, şi în felul acesta îşi pierdeau pământurile şi viile, fiind astfel obligaţi să-şi vândă copiii ca sclavi, versetele 4-5. Compară cu 9:37. Acest obicei era recunoscut şi stabilit de legea lui Moise, Exod 21:2-11; Levitic 25:39-41; Deuteronom 15:12-18. Era permis de lege (Exod 21:7) şi fusese practicată în Israel înainte de exil (2 Împ. 4:1).
Aşa ajunseseră săracii să fie acum apăsaţi de confraţii lor bogaţi. În loc să privească „foametea“ ca pe o oportunitate de a dovedi generozitate, iudeii bogaţi au văzut în vremea de lipsă şi ridicare a preţurilor o oportunitate de a-şi atrage profituri rapide. Însă fie că erau bogaţi, fie că erau săraci, ei totuşi erau fraţi! Vezi Isaia 5:8; Amos 2:8; 4:1; 5:11; Mica 2:2; Habacuc 2:6-7. Cât de puţin învăţaseră copiii lui Israel din exil! “Simţul nedreptăţii sociale era agravat de faptul că cei care erau creditorii lor erau concetăţenii lor iudei (versetele 1 şi 5) şi că aproape trebuiau să se vândă şi să devină sclavi din cauza datoriei” (H.G.M. Williamson).
Nu era greşit ca Iudeii să-şi dea banii cu împrumut, însă nu trebuiau să acţioneze ca nişte cămătari, ca unii care iau dobândă, Deuteronom 23:19-20. Levitic 25:35-36: „Dacă fratele tău sărăceşte şi nu mai poate munci lângă tine, să-l sprijineşti, fie ca străin, fie ca venetic, ca să trăiască împreună cu tine. Să nu iei de la el nici dobândă, nici camătă; să te temi de Dumnezeul tău, şi fratele tău să trăiască împreună cu tine“. Trebuiau să se trateze cu dragoste unii pe alţii, chiar şi în problema aceasta cu luarea zălogului (Deuteronom 24:10-13; Exod 22:25-27). Şi nu trebuiau să facă din fraţii lor nişte sclavi (Levitic 25:35-46). Şi poporul, şi ţara, aparţineau Domnului şi El nu admitea ca un om să abuzeze de altul pentru câştig personal.
Unul dintre scopurile anului de veselie (Levitic 25) era echilibrarea sistemului economic în Israel, astfel încât cei bogaţi să nu se îmbogăţească în timp ce săracii ajungeau mai săraci. În anul al cincizecilea, toate datoriile trebuiau să fie iertate, toate ogoarele date înapoi proprietarilor originali şi toţi sclavii eliberaţi. Aceşti bişniţari iudei bogaţi îi exploatau cu egoism pe săraci, ca să se îmbogăţească ei. Îşi foloseau puterea pentru a-i stoarce pe unii şi pentru a-i înrobi pe alţii. Lăcomia era unul din păcatele pe care profeţii le profeţiseră înainte de captivitatea babiloniană, Isaia 56:9-12; Ieremia 22:13-19; Amos 2:6-7; 5:11-12.
Versetul 4 – “Împăratul persan strângea aproape 20 de milioane de darici (moneda persană) anual din taxe. Plata era cerută în monede de aur sau argint care erau apoi topite şi păstrate sub formă de lingouri. Când Alexandru cel Mare a preluat controlul asupra Susei, unde Neemia îl servise pe Artaxerxes, el a găsit 270 de tone de aur şi 1200 de tone de argint! Această politică a privat împărăţia de monede, a creat inflaţie, şi a fost parţial responsabilă pentru stresul economic din Iudea” (Lawrence O. Richards).
“Plângerea din versetul 5 este probabil una complexă, reflectând condiţia celor trei grupuri” (Guthrie şi Wiseman).
“Unii cercetători au arătat ca problema banilor este amintită mult mai des decât subiectul raiului şi iadului” (Charles Swindoll).
2. Versetele 6-13 – O MARE ADUNARE – CONDAMNAREA CELOR MARI ŞI A DREGĂTORILOR
Versetul 6 – Neemia a fost prompt şi a acţionat cu fermitate. Când a auzit, „s-a supărat foarte tare“. A gândit concis şi apoi a vorbit direct şi clar părţilor vinovate, iar apoi a trecut la fapte. Lucrul pe care nu a reuşit să-l facă batjocura duşmanului din afară, iată că l-a dus la îndeplinire nedreptatea iudeilor bogaţi. Împotrivirea din partea neamurilor era de aşteptat, însă nu şi această dispută internă între iudei. Mânia lui Neemia nu a fost o izbucnire a pornirii sale păcătoase, ci expresia indignării sale îndreptăţite faţă de felul în care îi apăsau şi îi exploatau oamenii de afaceri iudei pe fraţii lor, tot iudei. Mânia lui a fost o mânie sfântă împotriva păcatului şi el ştia că legea lui Dumnezeu era de partea lui. Aceasta era o mânie sfântă despre care Noul Testament spune nu este păcat. Mânia lui Neemia reprezenta măsura dragostei şi a grijii lui, vezi Marcu 3:5; Ioan 2:14-17; 2 Corinteni 11:29.
“Neascultarea voită a Cuvântului lui Dumnezeu ar trebui să ne trezească indignarea faţă de păcat, dar nu faţă de păcătos” (Comentariul Biblic Compact).
Neemia a făcut trei lucruri în versetul 7:
1. „Am hotărât“; Neemia „a reflectat asupra problemei“ – literal înseamnă „inima mea s-a consfătuit înlăuntrul meu“. Psalmul 4:4 – „Spuneţi lucrul acesta în inimile voastre când staţi în pat, apoi tăceţi“. Iacov 1:19: „Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie“. Neemia ştia ce înseamnă înţelepciunea chibzuinţei înainte de a acţiona. Reacţiile pripite şi judecăţile făcute în grabă nu fac altceva decât să intensifice problemele. El şi-a făcut timp să analizeze şi să evalueze situaţia, a evitat să acţioneze pripit, lucru care ar fi putut duce mai departe la deteriorarea situaţiei actuale. Acest timp de analiză i-a permis şi să vadă dreptatea celor ce-şi arătau nemulţumirea. Regele Roboam a ascultat şi el plângerile poporului care era împovărat de plata taxelor, însă el a refuzat să le dea ajutor; dimpotrivă, le-a îngreuiat şi mai mult povara. Rezultatul a fost că poporul s-a răsculat (1 Regi 12). Proverbe 16:32 spune: “Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz, şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi”. Dacă un lider nu se poate controla pe el, nu va avea niciodată succes în a-i controla pe alţii.
2. Neemia i-a înfruntat şi i-a „mustrat pe cei mari (pe nobili) şi pe dregători“. El n-a lăsat problemele să ardă în ascuns ci, plin de curaj, a înfruntat şi a mustrat părţile vinovate. I-a mustrat pentru că împrumutau banii la nişte rate foarte înalte de profit. A fost foarte atent ca să le atragă atenţia asupra greşelii lor într-o manieră care să fie potrivită cu Cuvântul lui Dumnezeu. „Ce! Voi împrumutaţi cu camătă fraţilor voştri? “ – Acest lucru era interzis în Levitic 25:35-38. Potrivit cu legea lui Moise, nu le era permis să ia camătă de la fraţii lor iudei săraci, vezi Exod 22:25; Levitic 25:35-37; Deuteronom 23:19-20.
“Verbul “am mustrat pe cei mari (pe nobili)” are asocieri puternice cu măsurile legale” (Derek Kidner). În primul rând, Neemia “a mustrat pe cei mari (pe nobili) şi pe dregători” în particular şi apoi i-a confruntat public cu aceleaşi acuzaţii, “Am strâns în jurul meu o mare mulţime”.
3. Neemia „a strâns în jurul său o mare mulţime“ – Greşelile făcute în public trebuie reparate în public. Vezi Galateni 2:11-14. El i-a acuzat în mod direct în versetul 9 de un rău moral. A făcut apel să ţină seama de mărturia lor înaintea neamurilor din preajma lor. Coloseni 4:5: „Purtaţi-vă cu înţelepciune faţă de cei de afară“. „Marea mulţime (adunare)“ nu avea autoritate legală, dar prin ea presiunea opiniei publice era adusă împotriva „dregătorilor“, care erau mai marii conducătorilor.
Adevăratul caracter al unui om este revelat în timp de criză:
Capacitatea de indignare morală
Compasiune pentru asupriţi
Grija faţă de nedreptea socială
Curajul de a denunţa răul, chiar şi atunci când oameni bogaţi şi influenţi sunt implicaţi
Conştientizarea faptului că lucrează pentru aprobarea lui Dumnezeu, nu a oamenilor.
Lecţii importante pentru conducerea spirituală
Aşteaptă-te să apară probleme printre oamenii tăi
Înfruntă problemele cu curaj
Asigură-te că îţi păstrezi integritatea intactă
Descoperă în fiecare problemă o oportunitate ca Domnul să lucreze
Versetul 7 “Ce! Voi împrumutaţi cu camătă” - Priviţi la legile dobânzii:
Exod 22:25 - Dobânda nu era acceptată, dar zălogurile erau permise.
Deuteronom 23:19-20 – Luarea dobânzilor pentru împrumuturi era permisă numai pentru străini.
Levitic 25:35-37- Ajutorul trebuia dat fraţilor aflaţi în necaz fără a avea gânduri de câştig
“Camăta” (cuvântul ebraic “massa”) apare numai în cartea Neemia. Înseamnă să “impui o povară” (Lawrence O. Richards). Cuvântul obişnuit pentru “camătă” (în contrast cu Deuteronom 23:19f) nu este folosit aici.
Versetul 8 – Neemia şi-a câştigat dreptul de a vorbi cu putere despre această problemă pentru că el şi ceilalţi îi răscumpăraseră deja pe cei care fuseseră „vânduţi neamurilor“. Neemia însuşi, ori de câte ori văzuse sclavi iudei de vânzare într-o piaţă a Neamurilor, plătise preţul de răscumpărare şi le dăruise libertatea. Versetul continuă spunând: “şi voi să vindeţi pe fraţii voştri? Şi încă nouă să ne fie vânduţi?” Stephen S. Short are un comentariu interesant asupra acestui lucru: “Dar aceşti fruntaşi iudei, ocazional, pentru a face bani, vindeau concetăţeni de-ai lor săraci lipiţi pământului stăpânilor lor, ştiind că Neemia, văzând necazul lor, îi va răscumpăra. Însă în Ierusalim se întâmpla tocmai contrariul, iudeii îşi vindeau fraţii spre a fi sclavi. Aceasta nu numai că era greşit din punct de vedere moral, cum a spus şi Neemia; ci a adus ocară asupra Numelui lui Dumnezeu (versetul 9).
Versetul 9 - Comparaţi acest verset cu spusele pe care Ietro i le adresează lui Moise în Exod 18:17. “Ruşinea lor îi permite să adopte o poziţie fermă; şi nu este numai o amplificare a acuzaţiei (aceea de a aduce ocara asupra lui Dumnezeu Însuşi), ci un apel la motive mult mai înalte” (Derek Kidner).
Versetul 10 - “le-am împrumutat” – Versiunea Revizuită subliniază “să le daţi cu împrumut”.
În versetele 7-11 mustrarea lui Neemia a constat în şase apeluri diferite:
1) Versetul 7 – Neemia a apelat la dragostea lor, aducându-le aminte că ei îşi apăsau fraţii Iudei, nu pe Neamuri. Cuvântul „frate“ este folosit de patru ori în discursul lui Neemia. Geneza 13:8: „Avram a zis lui Lot: Te rog să nu fie ceartă între mine şi tine, şi între păzitorii mei şi păzitorii tăi, căci suntem fraţi“. Vrăjmăşia între rude era fără discuţie o stare greşită. Psalmul 133:1: „Iată, ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună“.
2) Versetul 7 – Apelul lui Neemia era fondat pe Cuvântul lui Dumnezeu. Legea lui Moise le interzicea Iudeilor să îşi ia dobândă unii altora. Fără îndoială că nu este nimic greşit să dai bani cu împrumut (Matei 25:27), cu condiţia să nu încalci Cuvântul lui Dumnezeu şi să-i exploatezi pe cei săraci şi lipsiţi de ajutor.
3) Versetul 8 – Neemia le-a adus aminte de lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu pentru Israel. În trecut, Dumnezeu îl răscumpărase pe Israel din Egipt şi, mai recent, din captivitatea babiloniană.
Neemia şi alţi conducători iudei ajutaseră la răscumpărarea unora din poporul lor. Şi acum unii dintre fraţii lor iudei vindeau poporul în robie doar pentru a face bani şi pentru un profit rapid. Aceşti cămătari egoişti dărâmau tot ce încercau să zidească Dumnezeu şi Neemia. Aceşti oameni de afaceri iudei erau mânaţi de lăcomie şi ignorau adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Egoismul lor îi ducea în robie şi pe ei, şi pe creditorii lor. Izbăvirea din robia străinilor nu trebuia urmată de robia fraţilor iudei. Ceea ce se întâmplase cu neamurile dimprejur nu trebuia să se întâmple şi în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Ei trebuiau să aibă alte standarde!
Izbăvirea sclavilor israeliţi din mâna străinilor este susţinută în Levitic 25:47-48.
4) Versetul 9 – Mărturia lui Israel înaintea Neamurilor vecine. Ei trebuiau să fie o mărturie pentru cei de afară. Israel trebuia să fie o „lumină pentru Neamuri“ (Isaia 42:6; 49:6), însă comportarea lor nu era o mărturie bună pentru Neamuri,
1 Corinteni 6:1, 6. Neemia i-a mustrat fără teamă pe nobili şi pe dregători şi i-a îndemnat să umble în teamă de Dumnezeu. A te teme de Domnul înseamnă a căuta să-L glorifici pe Dumnezeu în tot ceea ce faci şi să asculţi de Biblie. Fiindcă viaţa lui Neemia era motivată de teama de Domnul (versetul 15), el nu se mai temea de ceea ce ar putea face duşmanul (versetele 14, 19). Teama de Domnul l-a împins pe Neemia să fie un slujitor credincios al lui Dumnezeu.
„Ce faceţi voi nu este bine”- “În Cuvântul lui Dumnezeu, oamenii care îi exploatează pe cei săraci sunt întotdeauna mustraţi; Dumnezeu este profund îndurerat atunci când cei bogaţi profită de cei săraci” (Thomas Hale).
5) Versetele 10-11 – Neemia a luat drept mărturie practica lui personală. El împrumuta bani săracilor, dar nu le lua dobândă, nu profita de pe urma lor (Exod 22:25). Spre deosebire de unii lideri, el nu spunea „Faceţi ceea ce zic eu, nu ceea ce fac eu“. Nu era un făţarnic, el făcea ceea ce predică. Era un exemplu bun de credincios şi de lider. El era caracterizat de milă.
Neemia avea tot dreptul moral să mustre practicile greşite ale altora; era un exemplu al învăţăturii pe care o dădea, Fapte 20:28; 1 Timotei 4:16.
Observaţi schimbarea de la “eu” şi “noi” în versetul 10 la “voi” în versetul 11.
Versetul 11 – „A suta parte“ era dobânda la bani aplicată probabil lunar, adică 12% pe an. Neemia era un om de acţiune şi le-a spus să restituie camăta şi dobânda pe care le luaseră de la fraţii lor iudei. Lucrarea lui Neemia a adus un răspuns imediat, „Le vom da înapoi“. El s-a asigurat că îşi vor ţine promisiunea punându-i să facă un jurământ înaintea preoţilor (versetul 12) şi apelând la disciplină divină în cazul celor ce nu se vor ţine de cuvânt. Ce transformare se produce atunci când învăţătura Bibliei se dă potrivit voii lui Dumnezeu şi se ţine cont de ea cu bucurie!
6) Versetele 12-13 – Le-a adus aminte de judecata lui Dumnezeu. Ei făgăduiseră să asculte, şi un jurământ (vezi Eclesiastul 5:4-6) se făcea în prezenţa preoţilor şi a celorlalţi dregători ai cetăţii. “Ca şi Ezra înaintea lui (Ezra 10:5), Neemia a insistat să primească confirmarea promisiunilor verbale printr-un jurământ făcut înaintea preoţilor (în contrast cu Fapte 18:6)” (John C. Whitcomb). Comparaţi cu Numeri 5:19. “Jurământul implica faptul că vor exista consecinţe dacă jurământul este încălcat. Oricine nu-şi ţinea promisiunea urma să fie “scuturat şi lăsat cu mâinile goale” (versetul 13) – adică, i se va confisca averea şi pământul” (Thomas Hale).
Plângerile din versetul 1 sunt înlocuite de refrenele de laudă din versetul 13. Ascultarea aduce întotdeauna bucurie. Lecţie practică – Eficacitatea oricărei lucrări depinde mai mult de caracterul şi comportamentul slujitorilor lui Dumnezeu decât de orice ar putea ei spune cu gura lor.
Versetul 13 – Marea adunare s-a încheiat cu trei fapte ce au întărit seriozitatea acestei ocazii:
1)Neemia şi-a scuturat mantaua, un semn simbolic privind ceea ce va face Dumnezeu cu ei dacă nu-şi vor ţine cuvântul. Scuturarea hainei sau a prafului de pe picioare era un act tipic iudaic de condamnare, Matei 10:14; Fapte 13:51, 18:6. Neemia a făcut un gest pentru a simboliza judecata lui Dumnezeu asupra oricărei persoane care nu se va conforma. “Mantaua” se referă aici la o cută largă a mantalei, care era câteodată folosită pentru a căra mâncare, etc. “Faldurile mantiei” erau aşezate peste piept şi în mod normal serveau pe post de buzunar, aşa că era ca şi cum ai întoarce buzunarele cuiva pe dos. Vezi Exod 4:6-7; Proverbe 21:14.
2) Adunarea a răspuns cu un „amin“ colectiv. Era un acord solemn faţă de ceea ce spuseseră şi făcuseră la marea adunare, 8:6; Deuteronom 27:14-26. „Amin“ înseamnă „aşa să fie“. Pentru folosirea cuvântului “amin” ca răspuns la un blestem, consultaţi Numeri 5:22; Deuteronom 27:15-26.
3)Adunarea L-a lăudat în unitate pe Dumnezeu. Un episod în istoria lui Israel care a început cu “mari plângeri” şi i-a împărţit pe oameni (versetul 1) s-a încheiat cu o laudă adusă Domnului în unitate (versetul 13). Neascultarea, interesul personal, slăbiciunea şi lăcomia au dus la dezbinări în rândul oamenilor şi la încetarea închinării lor.
În lucrarea lui Dumnezeu împotrivirea din interior (în acest capitol, frica şi lăcomia) este de multe ori mai dificil de înfrânt.
Versetele 14-19 – UN EXEMPLU MĂREŢ – CONDUCEREA LUI NEEMIA
Acest paragraf este un rezumat al celor 12 ani în care Neemia a fost dregător. Aceste versete arata generozitatea şi caracterul plin de abnegaţie al acestui om al lui Dumnezeu. Aceasta ne reaminteşte de apostolul Pavel şi de mărturia lui în ceea ce îl priveşte (1 Corinteni 4:12; 2 Corinteni 15-16; 1 Tesaloniceni 2:9-10). Conducerea eficientă este bazată pe adevăr şi caracter.
Neemia meditează la integritatea lui din timpul celor doisprezece ani de administare. El a dat un adevărat exemplu de altruism în slujirea publică. D.L. Moody spunea: „O viaţă sfântă va lăsa cea mai profundă impresie. Farul nu-şi face singur reclamă, nu se făleşte, el doar luminează“.
„Cuvântul ebraic pentru dregător este „pehah” derivat din cuvântul acadian „pahatu”. Cuvântul pentru dregător în 7:65, 70; 8:9; 10:1 este un cuvânt persan” (Gene A. Getz).
Versetul 14 – Neemia şi casa lui nu şi-au cerut salariile care li se cuveneau din partea poporului. Este evident faptul că funcţia de paharnic la palatul din Susa era foarte profitabilă. Thomas Hale scrie: „El nu mânca mâncarea alocată dregătorului – adică, mâncarea furnizată de popor; el îşi plătea propria mâncare (versetul 14). El nu taxa oamenii, aşa cum o făcuseră dregătorii de dinaintea lui (versetul 15). El nu domnea peste oamenii săi, aşa cum până şi oficialităţile mai mici în rang erau obişnuiţi să facă (Marcu 10:42-45). În toate privinţele, el a acţionat fără a avea în vedere interesul său, ci numai binele oamenilor (versetul 16). Aceasta este esenţa conducerii cu frică de Dumnezeu. Neemia s-a comportat astfel din reverenţa pentru Dumnezeu (versetul 15). Lui i se cerea să-i trateze pe toţi cu dreptate şi cu blândeţe. Fie ca toţi cei care au autoritate să nu uite că şi ei au un Stăpân în cer (Coloseni 4:1)”.
Versetul 15 – „Ca om cu verticalitate, Neemia nu a făcut uz de poziţia lui autoritară ca să se îmbogăţească“ (Hughes şi Laney). Neemia a suportat din banii proprii cheltuielile pentru poziţia sa oficială. El a renunţat la dreptul lui, şi acest lucru i-a conferit libertatea de a se exprima deschis împotriva lăcomiei celorlalţi. Vezi 1 Corinteni 9:12. Din dragoste pentru Dumnezeu, apostolul Pavel şi Neemia au fost gata să renunţe la drepturile lor. Aceasta a fost o problemă strict personală. Faceţi comparaţia între slujitorii guvernării precedente şi slujitorii lui Neemia: „chiar şi slujitorii lor apăsau poporul“ (versetul 15) şi „toţi slujitorii mei erau la lucru“ (versetul 16).
“Înainte de mine, cei dintâi dregători împovărau poporul” - Aici este o referire la Zorobabel şi la urmaşii lui.
“Înainte de mine, cei dintâi dregători ... şi luau de la el pâine şi vin, afară de cei patruzeci de sicli de argint” – Venitul dregătorilor din Orient este plătit parţial în produse, parţial în bani. „Pâine” se referă la tot felul de provizii.
“Chiar şi slujitorii lor apăsau poporul” - „Cuvântul ‚apasau’ indică aici o stăpânire arbitrară, asupritoare, un abuz al puterii prin şantaj” (Comentariul Biblic Compact).
Versetul 16 – Neemia şi familia lui nu erau interesaţi de pământ sau de speculaţiile de avere. Oportunitatea de a atrage un profit rapid de pe urma lipsei fraţilor, prin cumpărarea ogoarelor la un preţ foarte scăzut era o ispită, o ispită căreia Neemia i s-a împotrivit. În toate privinţele, el a acţionat fără a avea în vedere interesul său, ci numai binele oamenilor (versetul 16). Aceasta este esenţa conducerii cu frică de Dumnezeu. Neemia s-a comportat astfel din reverenţă pentru Dumnezeu (versetul 15). Lui i se cerea să-i trateze pe toţi cu dreptate şi cu blândeţe. Fie ca toţi cei care au autoritate să nu uite că şi ei au un Stăpân în cer (Coloseni 4:1)” (Thomas Hale).
„Dar în loc să facă bani pentru ei, Neemia şi slujitorii săi lucrau la zidul Ierusalimului pentru protejarea oamenilor şi a gloriei lui Dumnezeu” (Comentariul Biblic Compact).
Se pare că Neemia a făcut muncă manuală la construcţia zidului.
Versetele 17-18 – Neemia a mai dat o dovadă a generozităţii sale ca guvernator. Pe socoteala sa, el ospăta regulat peste 150 de oficiali, plus vizitatori „cei ce veneau la noi din neamurile dimprejur“, aceştia fiind iudeii care locuiau în mijlocul popoarelor dimprejur. Neemia a renunţat la drepturile legale pe care le avea ca dregător, pentru a uşura povara fraţilor mai săraci, şi masa lui era mereu bine aprovizionată! Dumnezeu nu se lasă dator omului. Comparaţi cu proviziile făcute pentru gospodăria lui Solomon (1 Împăraţi 4:22f).
F.C. Fenshaw scrie: “Potrivit obiceiului persan, în calitate de guvernator al Iudeei, Neemia trebuia să primească un număr de oameni la masă. La curtea persană nobilii luau de obicei parte la masa împăratului”.
Versetul 18 - “n-am cerut” - drepturile mele de dregător.
Versetul 18 - “lucrarea apăsa greu” - Se referă la tributul persan.
“Un bou şi şase oi alese (berbeci aleşi)”. „Comparaţi cu 1 Împ. 4:22, 23, unde este menţionat faptul că Solomon mânca treizeci de boi şi o sută de oi zilnic. Vremurile cu siguranţă s-au schimbat!” (John C. Whitcomb).
Versetul 19 – Neemia strigă la Dumnezeu ca să-Şi aducă aminte de faptele bune pe care le-a făcut pentru popor, compară cu 13:14, 22, 31. El nu aştepta o răsplată. El ştia că în curând poporul va uita slujirea şi sacrificiul său şi s-a rugat ca Dumnezeu să nu uite. De fapt, ţinta lui era aprobarea divină, vezi Evrei 6:10. În versetul 19 Neemia reflectează asupra lucrării sale şi aşteaptă de la Dumnezeu recompensa. În vremuri de criză se vede adevăratul caracter al unui om!
Aceasta este prima dintre rugăciunile distinctive ale lui Neemia de tipul “adu-ţi aminte de mine” (6:14; 13:14,22,29,31).
“Motivele lui Neemia erau curate. El nu făcea binele pentru a plăcea oamenilor, ci lui Dumnezeu” (Comentariul Biblic Compact).
Caracteristicile conducerii lui Neemia din Neemia 5:
1. Capacitatea de indignare morală.
2. Compasiunea pentru cei apăsaţi.
3. Grija pentru dreptatea socială.
4. Curajul de a denunţa răul, chiar şi atunci când era vorba de cei bogaţi şi influenţi.
5. Conştienţa faptului că el lucra pentru Dumnezeu, nu pentru oameni.
Lecţii importante de conducere în Neemia 5:
Aşteaptă-te să apară probleme printre oamenii tăi. Oriunde ai oameni, ai şi potenţial de apariţie a problemelor. Ori de câte ori lucrarea lui Dumnezeu prosperă, duşmanul are grijă ca problemele să înceapă.
Înfruntă problema cu curaj. Orice problemă pe care o ignori va merge mai în adâncime, va prinde rădăcini puternice şi va aduce rod amar. Roagă-te pentru ajutorul lui Dumnezeu şi abordează problema cât mai curând posibil. Swindoll comentează: “Corectarea oricărei probleme începe prin a o confrunta direct”.
Asigură-te că propria ta integritate rămâne intactă. Tot ceea ce spunem şi facem trebuie să fie motivat de dragoste, controlat de adevăr şi făcut spre gloria lui Dumnezeu. Dwight D.Eisenhower a spus: “Pentru ca un om să fie conducător el trebuie să aibă adepţi, şi pentru a avea adepţi, el trebuie să le câştige încrederea. De aici înţelegem următorul lucru: calitatea supremă a unui lider este integritatea lui incontestabilă. Fără ea, nu este posibil niciun succes adevărat. Învăţăturile şi acţiunile lui trebuie să fie în concordanţă. Prima mare nevoie este integritatea şi viziunea”.
Descoperă în fiecare problemă o ocazie ca Domnul să lucreze.
Lecţii practice:
Să nu profităm niciodată de oamenii mai slabi.
NEEMIA CAPITOLUL 6
SCHIŢA CAPITOLULUI 6 DIN NEEMIA
Versetele 1-2 – Problema – Împotriviri prin compromis şi amiciţie. Propunerea lor amicală. S-au folosit de pretexte şi de multă insistenţă (Împotrivire prin intrigă).
Versetele 3-4 – Răspunsul.
Versetele 5-7 – Problema – Împotriviri prin defăimare şi insinuări. Falsele lor acuzaţii. Au recurs la defăimări şi la scandal (Împotrivire prin şantaj).
Versetele 8-9 – Răspunsul.
Versetul 10 – Problema – Împotriviri prin intimidare. Alianţa ridicolă.
Versetele 11-14 – Răspunsul.
Versetele 15-16 – Parantezele.
Versetele 17-19 – Problema – Împotriviri prin infiltare şi activităţi subversive (care urmăreau subminarea ordinii de stat).
Capitolul 6 are o structură paralelă de tip “ABAB”.
A versetele 1-9
B versetele 10-14
A versetele 15-16
B versetele 17-19
Trei paragrafe în acest capitol sunt clar marcate şi se referă la o temă asemănătoare, lucru demonstrat de referinţele la intimidare din concluziile lor (versetele 9,14,19).
Alan Redpath scrie: „În capitolul 6 sunt trei forme de atac la care acest om al lui Dumnezeu trebuie să reziste:
Laţul prieteniei cu lumea.
Subtilitatea defăimărilor lumii (versetele 5-7) – El a înfruntat defăimările lumii printr-o negare deschisă a acuzaţiilor lor: “Ce ai spus tu în scrisoare nu este; tu de la tine le născoceşti… Şi acum, Dumnezeule, întăreşte-mi mâinile!” (versetele 8-9 – GBV 2001).
3. Scandalul religiei lumii (versetul 10) – El a înfruntat scandalul printr-o opoziţie fermă: “Un om ca mine să fugă”.
Problemele continuau să se abată asupra lui Neemia prin opoziţii de tot felul, dar cu ajutor de sus şi plin de putere a biruit cu succes fiecare împotrivire. Împotrivirile venite sub forma batjocurii şi a ameninţării au eşuat cu desăvârşire. Metodele de forţă au fost şi ele zadarnice. Lucrarea de rezidire avansa cu o viteză ameţitoare, în ciuda încetinirii temporare cauzate de problemele interne dintre iudei din capitolul 5. Acum, duşmanii îşi schimbă strategia şi tacticile trecând de la forţă la înşelătorie. Ei îşi centrează atenţia asupra lui Neemia, liderul poporului. Preocuparea lor nemaifiind poporul, pornesc un război psihic împotriva lui Neemia, liderul poporului. Duşmanul recurge la tacticile compromisului, defăimării, intimidării şi infiltrării.
În versetul 3 Neemia motivează importanţa lucrării pe care o făcea. În versetul 11 susţine demnitatea propriei sale persoane. Să ne uităm la Domnul Isus Hristos în Marcu 3 unde afirmă cu tărie importanţa lucrării Sale.
Versetele 1-2 – PROBLEMA – ÎMPOTRIVIRI PRIN COMPROMIS ŞI AMICALITĂŢI
Versetul 1 – Cei patru duşmani dispuşi contra lui Neemia:
a) Sanbalat.
b) Tobia.
c) Gheşem Arabul.
d) Ceilalţi duşmani ai noştri.
Zidul era de-acum zidit, măcar că porţile mai trebuiau fixate la locul lor. Acest lucru arată că Neemia nu a exagerat, încă mai era de lucru acolo. Eforturile duşmanului erau acum concentrate asupra liderului Neemia. Credincioşii aşezaţi în poziţii de conducere spirituală au parte nu numai de presiunile de care au parte toţi liderii, ci ei mai trebuie să lupte şi împotriva duşmanului infernal care este căpetenia înşelătoriei şi un ucigaş. Uneori, Satan îşi schimbă caracterul. În Neemia 4 Satan a atacat ca un „leu care răcneşte“ (1 Petru 5:8), iar în Neemia 6 atacă ca un „înger de lumină“ (2 Corinteni 11:3).
Principalul obiectiv al duşmanului era acela de a genera frică în inima lui Neemia şi în inimile celorlalţi lucrători (versetele 9, 13, 14, 19), ştiind că frica distruge credinţa şi paralizează viaţa. Pavel (Fapte 21:10-14) şi Domnul Isus Hristos (Luca 13:31-37) au înfruntat frica şi au biruit-o prin credinţă. Proverbe 29:25, „Frica de oameni este o cursă“. Frica a fost arma folosită de Izabela împotriva lui Ilie în 1 Împăraţi 19:1-3.
Satan s-a folosit de patru strategii pentru a-l ataca pe Neemia, strategii pe care încă le mai foloseşte şi astăzi împotriva liderilor spirituali:
În versetul 1 vedem informaţia duşmanului, ei „au auzit că zidiserăm zidul şi că n-a mai rămas nici o spărtură“.
Versetul 2 – Prima mişcare a duşmanului a fost să îl ademenească din poziţia lui sigură într-un loc de slăbiciune. Satan întotdeauna vrea să aducă oamenii Domnului pe propriul teritoriu.
Iată invitaţia duşmanului către Neemia, „Vino, şi să ne întâlnim în satele din valea Ono“. Scopul era să compromită obiectivele lui Neemia şi să-l facă să îşi schimbe stategia de conducere şi “să îi facă rău”. Invitaţia era într-o locaţie neutră lângă Joppa, între Aşdod şi Samaria şi în afara graniţelor Iudeei. H.E. Ryle sugerează că “acesta este modernul Kefr Ana, la nouă kilometri nord de Lida şi la aproape două zile distanţă de Ierusalim”. Ono era un sat situat la aproximativ 32 de kilometri nord-vest de Ierusalim, în ţinutul lui Beniamin. Era localizat într-o zonă neutră intre provinciile Aşdod şi Samaria, în sudul Câmpiei Saron. Dacă te îndreptai spre Ierusalim trebuia să urci, iar spre Ono trebuia să cobori, vezi versetul 3.
Dar era un plan ascuns. Probabil scopul adevărat era să-l momească pe Neemia departe de Ierusalim, acolo unde răpirea sau uciderea lui ar fi fost mai uşoară. Neemia nu a fost păcălit de această strategie a duşmanului. Urma să fie într-adevăr o întâlnire amicală într-o locaţie neutră? Dar Neemia a depăşit cu succes această împotrivire prin compromis şi conciliere. Ca şi credincioşi noi nu ar trebui să facem compromisuri cu lumea sau cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Valea este numită „Ono, valea lucrătorilor“ în 11:35. Trebuie să luăm seama la două lucruri:
1. Locul ales era într-o vale. Ono se afla la 32 kilometri nord-vest de Ierusalim, pe teritoriul lui Beniamin. Era situat într-un loc neutru intre provinciile Aşdod şi Samaria. Spre Ierusalim trebuia să urci, pe când spre Ono trebuia să cobori, vezi versetul 3.
2. Valea era numită „valea lucrătorilor“. Întâlnirea propusă trebuia să aibă loc într-o regiune comercială, şi un lucru foarte semnificativ este acela că religia apostată şi comerţul sunt strâns legate una de cealaltă în Apocalipsă 17–18.
Scopul lor era să compromită obiectivele lui Neemia şi să-l facă să-şi schimbe strategia de conducere. Intenţia duşmanului era „să-i facă rău“. Invitaţia era făcută spre un loc neutru, aproape de Iope, între Aşdod şi Samaria, în afara graniţelor lui Iuda. Însă ei aveau o agendă secretă. Adevăratul lor scop era probabil acela de a-l atrage pe Neemia departe de Ierusalim, într-un loc de unde să-l poată răpi cu uşurinţă, şi chiar să-l asasineze. Întâlnirea propusă de Sanbalat şi Gheşem urma să aibă loc pe terenul lor, nu la Ierusalim. Neemia şi-a dat seama că era periculos să plece din „locul Numelui“, locul pe care Dumnezeu l-a ales, pentru ca Numele Lui să locuiască acolo (1:9).
Neemia nu s-a lăsat păcălit de această strategie a duşmanului. Oare aceasta se dorea a fi o conferinţă amicală pe un teren neutru? Dar Neemia a biruit cu succes împotrivirea lor venită prin dorinţa de compromitere şi de amiciţie. Lecţie practică –Noi credincioşii, nu trebuie să facem compromisuri cu lumea, şi nici cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă Neemia s-ar fi dus la Ono, s-ar fi asemănat cu omul descris în Proverbe 25:26: „Ca o fântână tulbure şi ca un izvor stricat, aşa este cel neprihănit care se clatină înaintea celui rău“. Thomas Hale scrie: “Satan este cel mai periculos atunci când pretinde că este prietenul tău!”
Versetele 3-4 – RĂSPUNSUL
Versetul 3 – Neemia îşi cunoştea prea bine priorităţile, şi nu s-ar fi lăsat abătut uşor de la lucrarea sa pentru a se antrena într-o vorbărie goală. Neemia a înţeles că strategia lui Satan întotdeauna constă în a-i atrage pe slujitorii Domnului pe o cărare care duce în jos: “Am o mare lucrare de făcut şi nu pot să mă cobor”. El a refuzat să se abată de la scop şi a trimis un mesaj clar duşmanului, „Am o mare lucrare de făcut, şi nu pot să cobor; cât timp l-aş lăsa ca să vin la voi, lucrul ar înceta“. Persoana întâi la care se vorbeşte, arată că Neemia îşi cunoştea responsabilitatea personală. Prezenţa sa la Ierusalim era esenţială pentru înaintarea lucrării. La Neemia era o problemă de principiu. El fusese ales de Dumnezeu ca să facă această lucrare, iar să fi părăsit lucrarea – chiar şi numai temporar, pentru a urmări altceva – ar fi însemnat să renunţe la prioritatea lui numărul unu. Pavel a zis în Filipeni 3:13: „dar fac un singur lucru“. Lucrarea Domnului este o responsabilitate uriaşă, nu ceva ce se poate lăsa deoparte pentru a fi preluat când ne vine nouă bine.
Neemia a apreciat corect că lucrarea Domnului este „o mare lucrare“. În 2:16 citim, „Şi şi-au întărit mâinile pentru această lucrare bună“. În 4:19 Neemia le-a zis mai marilor, dregătorilor şi celorlalţi din popor, „lucrarea este mare şi întinsă“. Aceasta este o realitate şi astăzi! Lucrarea Domnului este „o lucrare mare“, noi Îl slujim pe Slujitorul desăvârşit, Domnul Isus Hristos. Pentru „o lucrare mare“ este nevoie de materiale de calitate, „aur, argint, pietre scumpe“ (1 Corinteni 3:12).
Neemia a avut o viziune asupra importanţei lucrării în care era implicat: „Am o mare lucrare de făcut”. El a văzut lucrarea lui pentru Dumnezeu în adevărata lumină divină. Prezenţa lui în Ierusalim era absolut necesară pentru terminarea reconstrucţiei zidului. Ono era situat la 11 kilometri est de Joppa.
Versetul 4 – Duşmanul a continuat să insiste, în ciuda răspunsului clar şi ferm primit de la Neemia; i-au trimis de patru ori acea scrisoare de invitaţie. Însă Neemia a rămas statornic sub toată presiunea aceea. Aceasta a fost strategia subtilă folosită de Satan şi împotriva lui Balaam în Numeri 22. Şi împotriva lui Samson în Judecători 16, lucru care a dus la căderea lui. Dalila „îl necăjea şi-l chinuia în fiecare zi cu stăruinţele ei, şi sufletul i s-a umplut de o nelinişte de moarte“. În final, Samson cedează în faţa insintenţelor acestei femei viclene şi „şi-a deschis toată inima faţă de ea“. Ca urmare, el a fost stors de puterea sa, Domnul S-a depărtat de la el, şi astfel a căzut pradă duşmanilor lui (Judecători 16:15-21). Dar Neemia a izbutit acolo unde Samson a căzut. Vezi exemplul lui Pavel din
1 Tesaloniceni 2:18: „Astfel, odată, şi chiar de două ori, am voit (eu, Pavel, cel puţin) să venim la voi; dar ne-a împiedicat Satana“. De fiecare dată, Neemia a dat acelaşi răspuns, el nu s-a răzgândit instantaneu.
Liderii trebuie să se asigure că lucrează cu oamenii potriviţi, la timpul potrivit, pentru un scop precis; altfel ar putea sfârşi prin a coopera cu adversarul.
Neemia le-a refuzat invitaţia din trei motive:
1. Versetul 2, ştia că mint şi că „vor să-mi facă rău“. Neemia avea acel discernământ spiritual pe care ar trebui să-l aibă toţi liderii pentru a putea descoperi strategia duşmanului şi a o respinge. Se poate aplica acest adevăr la prezbiterii bisericii locale?
2. Versetul 3, Neemia era convins de mărimea lucrării pe care Dumnezeu i-o dăduse de făcut. Dacă el şi-ar fi permis să se lase distras de la lucrarea la care îl chemase Dumnezeu, unde s-ar fi dus poporul pentru călăuzire, cine ar mai fi condus poporul? O lucrare fără conducător este ca o lucrare fără scop şi la un moment dat se va opri. Liderii sunt responsabili să fie exemple bune şi să rămână în lucrare, să n-o abandoneze. 1 Timotei 4:12: „fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie“.
3. Rămăşiţa iudeilor nu avea nimic în comun cu Sanbalat şi cu duşmanul, aşadar nu exista nici un temei de cooperare. Vezi 2:20: „voi nu aveţi nici parte, nici drept, nici aducere aminte în Ierusalim“. Dacă Neemia ar fi cooperat cu Sanbalat şi aliaţii săi, cum ar mai fi putut el conduce naţiunea la separare de străinii care locuiau în ţară? Vezi 9:2; 10:28; 13:3. Ar fi fost inconsecvent. Credincioşii trebuie să se ţină mereu separaţi de lume.
Lecţie practică – Trebuie să fim cu băgare de seamă la noi înşine (1 Timotei 4:16) ca nu cumva să fim păgubiţi spiritual. Deşi invitaţia i-a fost trimisă lui Neemia în repetate rânduri, el a refuzat-o; şi noi trebuie să facem la fel! Neemia a avut discernământ şi o atitudine hotărâtă, refuzând să se lase influenţat de ofertele lor repetate (6:4; 4:12). Dacă invitaţia lor fusese una negativă întâia dată, şi a patra oară trebuia să fie tot aşa. Deciziile bazate numai pe păreri trebuie cumpănite, însă deciziile bazate pe convingere trebuie să rămână în picioare – în afara cazului când convingerile se schimbă; altfel, deciziile devin indecizii.
Versetele 5-7 – PROBLEMA – ÎMPOTRIVIRI PRIN DEFĂIMARE ŞI INSINUĂRI
Versetul 5 – Acum ne este prezentată a cincea încercare a duşmanului de a se apropia de Neemia. A fost printr-o scrisoare nesigilată, scrisă pe papirus, piele sau ceramică (o scrisoare deschisă care se dorea a fi citită de alţii) acuzându-l de răzvrătire şi insinuând faptul că plănuieşte o revoltă împotriva împăratului (sugerau faptul că Neemia complota să devină împăratul Iudei, iar aceasta relatare falsă era menită să îi creeze probleme în relaţia cu Artaxerxe! Niciun alt împărat nu era tolerat în Imperiul Persan; dacă Artaxerxe auzea despre scrisoare, cu siguranţă ar fi crezut că Neemia pune la cale o revoltă). Duşmanul făcea aluzie la răzvrătirea din 2:19: „Ce faceţi voi acolo? Vă răsculaţi împotriva împăratului?“ Domnul Isus Hristos a fost acuzat de duşmanii Săi că încuraja răzvrătirea în Luca 23:1, 2, 5, „S-au sculat toţi, şi L-au dus pe Isus înaintea lui Pilat. Şi au început să-L pârască şi să zică: Pe omul acesta L-am găsit aţâţând neamul nostru la răscoală, oprind a plăti bir Cezarului, şi zicând că El este Hristosul, Împăratul. ... Dar ei stăruiau şi mai mult şi ziceau: Întărâtă norodul, şi-i învaţă pe oameni prin toată Iudea, din Galilea, de unde a început, până aici“.
„Este interesant de văzut cât de des au folosit duşmanii scrisori în atacurile lor împotriva lucrării (6:5, 17, 19). ‚O scrisoare deschisă’ adresată unui dregător regal era atât intimidantă, cât şi insultătoare” (Warren Wiersbe). „Scrisorile oficiale erau de obicei rulate şi sigilate cu un sigiliu oficial de către expeditorul scrisorii sau de către unul din asistenţii lui oficiali. O scrisoare deschisă sau nesigilată era nu numai o lipsă de respect şi o dovadă de critică directă, ci sugera şi faptul că informaţiile pe care le cuprindea erau de interes public. Scopul documentului a fost să îl intimideze pe Neemia astfel încât el să înceteze lucrul” (John MacArthur).
Versetul 6 – Sanbalat a trimis „o scrisoare deschisă“ către Neemia. Era scrisă pe piele sau pe papirus şi lăsată nesigilată, pentru ca mesajul ei să poată fi citat în public. „Scrisoarea deschisă“ era scrisă în termeni amicali şi exprima, în aparenţă, marea nelinişte privind reputaţia lui Neemia căci, spuneau ei, se temeau că va avea de suferit anumite afirmaţii depreciatoare asupra persoanei şi a lucrării sale. Însă fiind „o scrisoare deschisă“, ea intenţiona să îl discrediteze pe Neemia prin răspândirea de zvonuri negative. Ei sperau că Neemia se va alarma la gândul că oamenii din popor i-ar citi conţinutul. Întotdeauna vor exista oameni care în faţă se vor da drept prieteni, însă pe la spate vor pune la cale prăbuşirea ta. Lumea, şi chiar credincioşii, pot răspândi zvonuri despre o anumită persoană, căutând să-i denigreze reputaţia.
Versetele 6-7 – „Scrisoarea deschisă“ conţinea trei învinuiri:
1. Versetul 6a – Că Neemia şi iudeii se gândeau la trădare şi la răscoală. Că lucrările de reconstruire a zidului şi de dregere a porţilor erau făcute cu scopul de a se răscula împotriva guvernului Persan. Neemia era paharnicul împăratului (1:11; 2:1) şi ales ca guvernator al lui Iuda (5:14). „Se răspândea zvonul printre popoare“ că Neemia împreună cu alţii se făceau vinovaţi de rebeliune. Arma fricii era bazată pe o relatare deliberat greşită. Sanbalat a găsit un martor care să susţină afirmaţia conţinută în scrisoare, „şi Gaşmu spune“. Vezi Proverbe 26:18-19. Se pare că Gaşmu (6:6) ar fi Gheşem din 2:19; 6:1. “Gaşmu” este scrierea corectă a acestui nume propriu. “Gheşem” este o apariţie mai târzie în scrierea ebraică. Forma arabă pentru Gheşem ,“Gaşmu”, este însă folosită: Gheşem Arabul. El era un martor care susţinea acuzaţia, însă zvonul era unul nefondat şi lipsit de dovezi. Aceasta ar fi fost privită ca o acuzaţie gravă în zilele lui Neemia, deoarece împăraţii persani nu tolerau împotrivirea sau răzvrătirea din partea supuşilor. Orice insinuare la răscoală era reprimată/înăbuşită numaidecât şi în chip neîndurător. Lecţie practică – Credincioşii vor fi totdeauna neînţeleşi şi acuzaţi pe nedrept fie deliberat, fie nu. Pavel a suferit acuzaţii false aduse cu bună ştiinţă, vezi Roamni 3:8 unde face referire la un raport calomniator. Vezi şi în 2 Corinteni 6:8. Domnului Isus Hristos I s-au adus în mod voit acuzaţii mincinoase, Marcu 14:56.
Istoricii spun că Gheşem şi fiul său au condus o grupare de triburi arabe care supraveghea Moabul şi Amonul împreună cu o parte din Arabia şi împrejurimile Egiptului, sub puterea Imperiului Persan. „Întotdeauna fereşte-te de scrisorile, etc. care încep cu: „Se răspândeşte zvonul” (versetul 6) – sau „Am auzit” sau „Cutare şi cutare spun”. Acestea reprezintă adeseori începutul unei bârfe sau defăimări” (Thomas Hale).
2. Versetul 6b – Se zvonea că Neemia avea pretenţii la tron, ca să devină împărat în Ierusalim, „se zice că tu vei ajunge împăratul lor“. Vezi Ieremia 28:1-4; Zaharia 13.
3. Versetul 7 – Se zicea că Neemia rânduise profeţi care să vorbească în Ierusalim şi să confirme pretenţia lui de a se face împărat în Iuda. Era acuzat de mituirea unor profeţi entuziaşti care să-l susţină în ambiţia lui de a deveni împărat. De vreme ce oamenii au tendinţa de a crede ce este mai rău despre o persoană, caracterul şi integritatea multor oameni sunt ruinate de zvonuri. Se povesteşte că era odată un ţăran care îşi bârfea prietenul. Descoperind că ceea ce spusese nu era adevărat, el a mers să caute ajutor la preotul satului. Preotul i-a spus să ia un sac cu pene şi să pună câte o pană pe pragul fiecărei case din sat. El a făcut ce i se spusese şi s-a întors la preot anunţându-l că şi-a ispăşit pedeapsa pentru păcatul lui. Dar preotul i-a poruncit cu severitate să ia sacul şi să adune fiecare până pe care a azvârlit-o. Când bărbatul a replicat că până la momentul acela vântul a împrăştiat penele şi ele nu mai puteau fi recuperate, preotul i-a reamintit că vorbele sunt că penele: odată ce sunt aruncate, şi asta cu foarte mare uşurinţă, este imposibil să le mai iei înapoi.
Versetele 8-9 – RĂSPUNSUL
Neemia ne-a lăsat un bun exemplu de cum să răspundem la defăimări. Aceste trei acuzaţii sunt dezminţite de Neemia, pentru că dacă ar fi fost adevărate, ar fi reprezentat acuzaţii grave. În răspunsul pe care-l dă, Neemia este direct şi concis. El trimite un răspuns formulat din câteva cuvinte simple, nu se lasă atras în vreo ceartă cu duşmanul şi nici nu dă vreo explicaţie cu privire la lucrarea şi motivaţia sa. Vezi Fapte 23:1; 24:12-13, 16. Neemia a fost în stare să vorbească cu îndrăzneală. Lecţie practică – Este lipsit de înţeleciune să te antrenezi în ceartă cu cel ce te ispiteşte. Noi avem capacitatea să respingem acuzaţiile celui ce ne ispiteşte. Citim în Iacov 4:7: „Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi“. Cu multă înţelepciune şi reticenţă, Neemia dezminte acuzaţiile şi indică originea acestor rapoarte nefaste. Sursa lor era tocmai inima rea a lui Sanbalat, „tu de la tine le născoceşti“. Lecţie practică – Şi noi trebuie să mergem la sursă şi să vedem de unde au pornit toate lucrurile. Verbul care este folosit aici implică ideea plănuirii unor lucruri cu scopuri rele sau păcătoase.
Neemia expune obiectivul, scopul acestei „scrisori deschise“. Scopul era acela de a înfricoşa poporul lui Dumnezeu, „toţi oamenii aceştia vroiau să ne înfricoşeze“ (versetul 9), făcându-i să creadă că şi-au făcut de lucru cu un rebel care complotează împotriva împăratului. Scopul era să-i demoralizeze pe iudei, ca lucrarea să înceteze. Neemia a recunoscut războiul psihologic dus de duşmanii lui. Acelaşi verb tradus prin “a înfricoşa” în versetul 9 este reluat din nou în versetele 13, 14, 19. Diferitele forme de împotrivire din acest capitol erau menite să îl înfricoşeze pe Neemia şi pe slujitorii lui astfel încât ei să nu mai continue lucrarea.
Neemia spune în versetul 9b: „Acum, Dumnezeule, întăreşte-mă“, Dumnezeu era sursa lui. Duşmanul lovea în Neemia ca să slăbească mâinile poporului; ei încercau să ajungă la lucrători prin lider. Astăzi, duşmanul caută să se atingă de biserica locală prin diferite mijloace, unul dintre ele fiind prin prezbiteri. Dar Neemia a apelat la Dumnezeu ca „să-i întărească mâinile“ pentru ca el să poată întări poporul. Vezi exemplul lui Ezechia din 2 Regi 19:14-15. De asemenea Psalmul 27:21; Fapte 18:9-10; Filipeni 1:28. Observaţi cu atenţie ca sintagma “Dumnezeule” nu apare în textul ebraic original.
Pe dinafară, Neemia s-a arătat de neclintit şi ferm. Resursa lui era în Dumnezeul lui. Însă în interior şi-a dat seama de gravitatea situaţiei şi a zis: „Dumnezeule, întăreşte-mă“. Duşmanul a zis în versetul 9: „li se va înmuia inima şi lucrarea nu se va face“, dar Neemia se roagă „Dumnezeule, întăreşte-mă“. Neemia apelează la Dumnezeu ca să împlinească nevoile poporului. Versetele 9, 14 sunt exemple de rugăciune tip săgeată, rugăciuni caracteristice în viaţa lui Neemia (vezi şi 2:4; 4:9; 5:19). El era deprins să apeleze la Dumnezeu în vremuri de criză.
Neemia era mai mult îngrijorat de înaintarea lucrării decât de siguranţa personală. El se roagă pentru putere, ca lucrarea să continue: „Acum, Dumnezeule, întăreşte-mă“.
Cum trebuie să răspundă credincioşii la defăimare şi insinuări? Trebuie să căutăm să urmăm exemplul lui Neemia – sunt de ajuns rugăciunea şi o dezminţire simplă şi directă a acuzaţiilor. Cuvintele Psalmului 31 sunt cele mai potrivite, versetele 13-14, 18, „Aud vorbele rele ale multora, văd spaima care domneşte împrejur, când se sfătuiesc ei împreună împotriva mea, şi uneltesc să-mi ia viaţa. Dar eu mă încred în Tine, Doamne, şi zic: Tu eşti Dumnezeul meu ... Să amuţească buzele mincinoase, care vorbesc cu îndrăzneală, cu trufie şi dispreţ împotriva celui neprihănit“. Lecţie practică – Dacă vom avea grijă de caracterul nostru creştin, atunci vom putem avea încredere că Dumnezeu are grijă de reputaţia noastră.
Versetul 10 – PROBLEMA – ÎMPOTRIVIRE PRIN INTIMIDARE
Duşmanul, neavând succes din afară ca să îl facă pe Neemia să înceteze, îşi caută acum aliaţi dinăuntru. Neemia nu a coborât la duşmani, aşa că încearcă ei să urce la el! Neemia descoperă că cei care se pretindeau a fi prieteni cu el făceau parte dintre duşmani. Şemaia îi spune cu viclenie lui Neemia, „haide împreună în Casa lui Dumnezeu (o altă întâlnire), în mijlocul Templului, şi să închidem uşile templului“. Sintagma “casa lui Dumnezeu” este folosit în mod frecvent pentru Templu (8:16; 10:32-39; 11:11,16,22; 12:40; 13:4,7,9,11,14).
Încercările de a-l atrage pe Neemia în afara Ierusalimului eşuaseră cu desăvârşire în versetele 1-4. Aşadar, duşmanul s-a folosit de legăturile lui din interior ca să pornească atacul împotriva lui Neemia. Instrumentul lor era Şemaia, preot şi profet mincinos. Iată o capcană foarte subtilă. Iată-i pe cei din Ierusalim, care erau tare prieteni cu Neemia, fiind totuşi tocmiţi cu duşmanul din afară. Sub masca prieteniei, Şemaia i se alătură lui Neemia pentru ca apoi să-l trădeze şi să-l dea pe mâna duşmanului.
Şemaia „se închisese“ şi părea că îşi face griji pentru binele lui Neemia. Cuvintele „haide împreună în Casa lui Dumnezeu“ arătau un limbaj care l-ar fi putut face pe cel nebănuitor să creadă chiar că Şemaia era un prieten adevărat care căuta să zădărnicească planurile celui rău şi să-i asigure securitatea lui Neemia. Dar în ochii acestui om temător de Dumnezeu, aceste metode care sugerau asigurarea securităţii lui, n-au făcut altceva decât să-i trezească suspiciunile. Neemia şi-a dat seama că aceasta era o tactică vicleană de a căuta să-L pună pe Dumnezeu la încercare şi să insinueze că Neemia era văzut rău în ochii lui Dumnezeu.
„Era legal pentru un iudeu să caute refugiu la altarul din afara templului (vezi Exod 21:13-14), dar numai un preot putea intra în locul sfânt” (Comentariul Biblic Compact).
Versetele 11-14 – RĂSPUNSUL
Neemia a respins invitaţia lui Şemaia din două motive:
1. Ca guvernator al lui Iuda, el era responsabil pentru protecţia poporului. „Un om ca mine să fugă?“ – Putea el oare să dea dovadă de laşitate şi să-şi trădeze compatrioţii fugind şi ascunzându-se în Casa lui Dumnezeu? Cu orice risc el trebuia să rămână acolo unde era. Psalmul 11:1: „La Domnul găsesc scăpare! Cum puteţi să-mi spuneţi: Fugi în munţii voştri că o pasăre?“. El spusese în versetul 3, „Nu pot să cobor“. Acum, în versetul 11, el spune: „Nu voi intra!“. A dat un răspuns direct. Şi noi trebuie să fim pe cât de politicoşi pe atât de hotărâţi. Neemia era un păstor adevărat, nu unul plătit, ca Şemaia (Ioan 10:12-13). Dacă ar fi fugit şi s-ar fi ascuns în Templu, reputaţia lui ar fi fost distrusă pentru totdeauna. Nu putea întoarce spatele marii lucrări a lui Dumnezeu. Când liderii să confruntă cu oameni precum Şemaia ei trebuie să reacţioneze cum a reacţionat şi Neemia, spunând adevărul şi continuând lucrarea lui Dumnezeu.
În realitate, lui Neemia i se cerea să-şi pună încrederea în om (Şemaia), nu în Dumnezeu; şi într-un loc (Casa lui Dumnezeu), nu într-o Persoană divină, Dumnezeu. Psalmul 62:6-8: „Da, El este stânca şi ajutorul meu, Turnul meu de scăpare: nicidecum nu mă voi clătina. Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul şi slava mea; în Dumnezeu este stânca puterii mele, locul meu de adăpost ... Încredeţi-vă în El, ... Dumnezeu este adăpostul nostru“.
2. Neemia ştia că, potrivit Vechiului Testament, îi era interzis să intre în Locul Sfânt din Templu. Profanarea se pedepsea cu moartea, Numeri 18:7: „Străinul care se va apropia va fi omorât“. Numeri 1:15; 3:10. Neemia nu era nici preot, nici levit, aşadar nu putea să facă ceea ce era contrar intenţiei şi cuvântului lui Dumnezeu. Vezi exemplul rău al regelui Ozia din 2 Cronici 26:18: „N-ai drept, Ozia, să aduci tămâie Domnului! Dreptul acesta îl au preoţii, fiii lui Aaron care au fost sfinţiţi ca s-o aducă. Ieşi din Sfântul locaş, căci faci un păcat! Şi lucrul acesta nu-ţi va face cinste înaintea Domnului Dumnezeu“. Neemia a ştiut că nu viaţa lui fizică, ci cea spirituală era în pericol, aici era o încercare directă de a-l face să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu. El a apreciat ceea ce a făcut Iosif în Geneza 39:8-9, “el n-a voit, şi a zis nevestei stăpânului său: Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” „Neemia mai degrabă şi-ar pierde viaţa decât să nesocotească legea” (William MacDonald).
Neemia spusese înainte „Nu pot să mă cobor” (versetul 3) şi acum el a declarat „Nu voi intra!” (versetul 11). Neemia este protejat nu prin încălcarea Legii lui Dumnezeu pentru a nu fi ucis, ci tocmai prin respectarea ei!
„Împotrivirea doar a întărit hotărârea lui Neemia de a continua; adeseori are acest efect!” (A. Shearman).
Versetul 12 – Neemia recunoaşte pe deplin natura strategiilor duşmanului. Deşi Şemaia era profet, în cazul acesta nu era trimis de Dumnezeu, „Şi am cunoscut că nu Dumnezeu îl trimitea. Ci a proorocit aşa împotriva mea“. Lecţie practică – Credincioşii trebuie să fie mereu pregătiţi să deosebească şi să cunoască fiecare atac din partea duşmanului, Evrei 5:14: „cei a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele de rău“. Declaraţiei false de prietenie i se adaugă greutatea unui aşa-zis mesaj profetic din partea lui Dumnezeu. Ce truc mai teribil poate folosi o persoană care, fiind în alianţă cu duşmanul, se apropie de un om al lui Dumnezeu, pretinzând că vine ca prieten, cu un mesaj de la Dumnezeu? Vezi Luca 13:31-33; Fapte 21:10-14.
Versetul 13 – Obiectivul duşmanului era ca, mituindu-l pe profetul Şemaia, să-l facă pe liderul poporului lui Dumnezeu să se teamă şi astfel să-şi renege încrederea absolută în Dumnezeu, „şi câştigându-l astfel, nădăjduiau că am să mă tem“. Rezultatul ar fi fost că reputaţia i-ar fi fost distrusă, „Ei s-ar fi folosit de această atingere a bunului meu nume, ca să mă umple de ocară“.
Neemia spune: „că am să mă tem, şi că am să urmez sfaturile lui şi să fac un păcat“. Vezi exemplul excelent al lui Iosif din Geneza 39:9: „Cum aş putea eu să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?“. Neemia nu putea să fie neascultător de Cuvântul lui Dumnezeu.
Versetul 14 – Şemaia nu era singurul părtaş la acest act de viclenie şi intimidare. El nu era singurul profet mincinos din Ierusalim care era împotriva lui Neemia; mai erau şi alţii. Alături de el mai erau şi „Noadia, proorociţa, şi ceilalţi prooroci“. Aceasta este singura referinţa la “Noadia proorociţa”. Interesant este faptul că Noadia este singura femeie menţionată pe nume din cartea Neemia. Pe deplin conştient de puterea şi perfidia duşmanului, dar şi de slăbiciunea sa omenească, Neemia se roagă lui Dumnezeu ca să se ocupe El de duşmanii săi. El îşi lasă cazul în seama lui Dumnezeu, încrezător că Dumnezeu îi va judeca pe cei ce se împotriveau lucrării şi că El Îşi va apăra slujitorul. Neemia s-a luptat împotriva proorociei mincinoase, dar aici în versetul 14 el Îl roagă pe Dumnezeu să se ocupe de proorocii mincinoşi. Lecţie practică – Dumnezeu nu face pentru noi ceea ce putem face noi singuri.
În versetul 7 duşmanul îl învinuieşte pe nedrept pe Neemia, folosindu-se de profeţi într-un scop murdar. Dar în versetul 14, duşmanul se foloseşte de profeţi pentru scopurile lui nefaste. Secretul puterii lui Neemia era Dumnezeu, El era sursa lui inepuizabilă.
Vezi Ezechiel 13 pentru acuzarea de către Dumnezeu a prorocilor şi prorociţelor mincinoase în timpul robiei.
Versetele 15-16 – PARANTEZELE
Versetul 15 – Zidul a fost terminat în 52 de zile, pe 2 Octombrie 445 î.H. O ispravă remarcabilă. Iosefus, istoricul iudeu, scria că lucrarea de reconstrucţie a durat doi ani şi patru luni (Antichităţi 11.179). Tucidide (1.89-93) spune că zidul din jurul Atenei a fost construit într-o lună. „Elul“ era cuprins între mijlocul lui august şi mijlocul lui septembrie, a şasea lună a anului. Din punct de vedere al agriculturii lucrările de construcţie erau bine sincronizate, ele având loc între principala recoltă de cereale şi recolta viticolă. „Dincolo de adversităţile şi împotrivirile din interior şi din exterior, lucrarea a fost finalizata în timpul celei mai călduroase perioade din an” Dacă reconstrucţia templului a durat douăzeci şi doi de ani, în 52 de zile zidul a fost reconstruit, porţile fixate şi poporul lui Dumnezeu se bucură. Întreaga lucrare a fost un triumf al mobilizării în mijlocul a tot felul de împotriviri, pe durata unei perioade de timp relativ scurte. Lucrarea a fost îndeplinită de un popor slab pe dinafară care se afla în faţa unui duşman atât de puternic.
„Ceea ce a reuşit el să realizeze într-un timp atât de scurt a fost o ispravă incredibilă. Însă modul în care şi-a îndeplinit acest obiectiv generează unul din accentele dominante ale cărţii care îi poartă numele“ (Gene A. Getz). „Din focul necazurilor iese aur de calitate” (A. Shearman).
„Lucrare încheiată; Cerurile şi pământul au fost făcute (Geneza 2:1-3); Moise a terminat cortul întâlnirii (Exod 40:33); Solomon a terminat casa Domnului (2 Cronici 5:1) şi Domnul Isus Cristos a terminat marea lucrare de mântuire (Ioan 19:30). Deci, Dumnezeu este un Dumnezeu al finalităţii, ceea ce începe duce la bun sfârşit” (A. Shearman).
Versetul 16 – Victoria a fost grozavă, fiindcă duşmanul şi celelalte popoare păgâne „s-au smerit foarte mult şi au recunoscut că lucrarea se făcuse prin voia Dumnezeului nostru“. Această evidenţă a binecuvântării divine i-a dezarmat pe duşmanii lui Iuda. Aceştia îşi puseseră toată energia căutând să-i descurajeze pe lucrători, însă acum ei înşişi erau cei descurajaţi. (contrast cu Deut. 2:25; 1 Cron. 14:17; Maleahi 1:11,14). Duşmanii au recunoscut că dărâmarea din temelii a planurilor lor putea fi explicată doar prin intervenţie divină. „Popoarele care îi înconjurau au recunoscut acest lucru şi, drept rezultat, şi-au pierdut încrederea în sine” (Thomas Hale). Cu adevărat, „Domnul a făcut mari lucruri pentru ei!“ (Psalmul 126:2). Ducerea lucrării la bun sfârşit a stat ca un martor de frunte înaintea duşmanului. Trebuie să ne recunoaştem slăbiciunile, să ne dăm seama de puterea şi de strategiile duşmanului nostru şi să fim conştienţi de resursele infinite pe care le avem în Dumnezeu.
În versetele 9,13 şi 14 se spune că duşmanii vroiau să îl înfricoşeze pe Neemia. Dar acum în versetul 16 este atins punctul culminant. Neemia nu este înfricoşat, dar popoarele vecine sunt. Rugăciunea din 4:4 este împlinită, ocara lor cade asupra capetelor lor.
“În mod ironic, naţiunile devin intimidate de succesul iudeilor, înţelegând că au înfăptuit o sarcină imposibilă” (Kenneth A. Matthews).
Principala lecţie practică din acest capitol este următoarea: conducătorii creştini trebuie să ştie cum să gestioneze acuzaţiile false, scrisorile rău intenţionate şi bârfa. Altfel, aceste arme demonice îi vor deranja atât de mult încât îşi vor pierde perspectiva şi vor petrece atât de mult timp apărându-se încât îşi vor neglija lucrarea. Dacă avem grijă de caracterul nostru, putem să ne încredem în faptul că Dumnezeu ne va apăra reputaţia” (W. Wiersbe).
Versetele 17-19 – PROBLEMA – ÎMPOTRIVIRE PRIN INFILTRARE ŞI ACTIVITĂŢI SUBVERSIVE (care urmăreau subminarea ordinii de stat)
Versetul 17 – “În vremea aceea” - Aceasta se referă la cele 52 de zile ale lucrării de reconstrucţie. Zidul fusese terminat (versetul 15), dar împotrivirea duşmanului nu se sfârşise. Prin isprăvirea zidului, răul urma să fie exclus, iar poporul lui Dumnezeu separat de duşman. Acum împotrivirea venea dinăuntru, din partea celor care se aflau în interiorul zidului, de la „fruntaşii din Iudea“ – „unii fruntaşi din Iudea trimiteau deseori scrisori lui Tobia“, şi astfel răul dinăuntru era în alianţă cu răul din afară. Se ţinea o corespondenţă regulată între Tobia şi fruntaşii lui Iuda. Aflăm din 13:4 că Marele Preot era implicat.
Versetul 18 – Mulţi din Iuda erau „legaţi prin jurământ cu Tobia“ din pricina alianţelor cu el. Datorită relaţiilor sale familiale, Tobia îşi asigură prin jurământ devotamentul multor fruntaşi ai lui Iuda.
La baza acestor legături strânse stăteau trei motive:
1. Versetul 17 – Fruntaşii lui Iuda comunicau în mod constant cu Tobia prin scrisori.
2. Versetul 18 – Tobia era ginerele lui Şecania, fiul lui Arah. Tobia, duşmanul lui Neemia, a căutat să se infiltreze printre iudei căsătorindu-se în familia unui fruntaş iudeu, Şecania (6:17-18). Fiul său a urmat acelaşi model (Hughes şi Laney).
3. Versetul 18 – Fiul lui Tobia era căsătorit cu fata lui Meşulam, fiul lui Berechia. Vezi 3:4, 30.
Tobia folosea aceste legături familiale în favoarea lui ca să-şi susţină în continuare scopul de a distruge influenţa lui Neemia. Tobia a încercat să se infiltreze în rândurile iudeilor căsătorindu-se cu o fată din familia nobilului iudeu, Şecania. Tobia era amonit, iar peste amoniţi era blestemul lui Dumnezeu, vezi 13:1-2; Deuteronom 23:3. Formarea de legături cu vreun amonit era împotriva voii lui Dumnezeu; era un jug nepotrivit (Deuteronom 7). De a cui companie şi prietenie ne bucurăm noi? „Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu“ (Iacov 4:4).
Versetul 19 – În interiorul zidului se găseau fruntaşi de-ai lui Iuda care mereu îl ridicau în slăvi pe duşmanul din afară. „Vorbeau bine de el“ înaintea lui Neemia. Dacă îl slăveau pe duşmanul din afară înaintea lui Neemia, însemna că erau la fel de gata să-l ponegrească pe Neemia înaintea duşmanului. „Cei ce părăsesc legea, îl laudă pe cel rău, dar cei ce păzesc legea se mânie pe el“ (Proverbe 28:4). „Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu ajutorul lor, şi poporului Meu îi plac aceste lucruri“ (Ieremia 5:31).
Thomas Hale scrie: „Aliatul lui Sanbalat, Tobia se însurase într-o familie iudaică foarte importantă. Acesta este unul din motivele pentru care Tobia a putut să provoace atâtea probleme; el şi familia lui îi subminau autoritatea lui Neemia din interiorul comunităţii iudaice. Chiar şi după ce zidul a fost terminat, Tobia a continuat să facă acelaşi lucru (versetul 19).
NEEMIA CAPITOLUL 7
Ezra 2 şi Neemia 7 sunt echivalentul vechitestamentar al lui Evrei 11 din Noul Testament. Din ele reiese că era important ca cineva să fie evreu şi să-şi poată dovedi obârşia. A nu-şi putea dovedi obârşia însemna o cetăţenie de rangul doi şi separare de tot ce dăduse Dumnezeu Israelului (Romani 9:4-5). Neemia dorea să populeze oraşul sfânt cu cetăţeni care ştiau că sunt evrei şi erau mândri de aceasta din punct de vedere spiritual. Când au plecat din Babilon, ei au făcut mult mai mult decât să-şi scrie numele pe o listă. Ei şi-au pus viaţa pe altar şi au riscat totul ca să asculte de Domnul şi să refacă naţiunea evreiască.
Acest capitol ne învaţă limpede că oamenii sunt importanţi pentru Dumnezeu şi că El ţine o socoteală exactă cu servitorii Săi. El ştie de unde am venit, din care familie facem parte, cât am dăruit şi cât am făcut pentru El. Domnul este în stare să facă în aşa fel, încât lucrarea Sa să continue. Noi toţi trebuie să fim siguri că ştim cu adevărat că facem parte din familia lui Dumnezeu. Preoţii care nu aveau o genealogie legitimă nu puteau intra în perimetrul templului şi nu puteau servi la altar.
Versetul 1 – Rânduiala religioasă - Portarii (uşierii), cântăreţii şi leviţii erau esenţiali pentru viitoarea bunăstare spirituală a oraşului Ierusalim. Închinarea şi lucrarea făcută de nişte oameni puşi deoparte dintre ceilalţi oameni şi deosebiţi de ei vorbeau despre rânduiala religioasă necesară pentru ca Dumnezeu să fie onorat, iar locuitorilor oraşului să le meargă bine. Faptul că aceşti cântăreţi sunt puşi înainte de leviţi ne reaminteşte că numai cei care se închină lui Dumnezeu sunt în stare să-L servească cu eficacitate pe Domnul. Vezi 1.Cronici 6:48.
(1) Portari - Vezi versetul 45. Ce rost au nişte porţi noi şi puternice dacă nimeni nu le păzeşte şi nu verifică cine intră şi iese din oraş? Porţile şi zidurile sunt de folos doar dacă sunt păzite. Portarilor li s-au dat instrucţiuni specifice privind deschiderea şi închiderea porţilor (v.3). Adunarea locală are nevoie de “portari” dacă doreşte să-şi păstreze mărturia specifică în mijlocul lumii. Porţile erau locul unde se întâlneau prezbiterii şi judecătorii; lucrul acesta arăta că trebuia totdeauna să se aibă mare grijă şi discernământ privind intrarea în oraş.
(2) Cântăreţi - Vezi versetul 44. Cântăreţii reprezintă locul central şi prioritatea închinării în locul unde Dumnezeu Şi-a pus numele; dacă închinarea se face în tăcere, atunci locul îşi pierde rezonanţa. Lucrarea cântăreţilor data de pe timpul lui David (1.Cronici 6:31-32).
Există o strânsă legătură între rolul portarilor şi cel al cântăreţilor. Hamilton Smith scrie: “Numai cei răscumpăraţi pot cânta imnurile Sionului; de aici provine necesitatea ca portarii să-şi îndeplinească cu fidelitate responsibilităţile, pentru ca Domnul să-Şi primească lauda. A-i lăsa să intre pe cei care nu aveau o înzestrare divină înseamnă a-i lăsa să intre pe cei care nu pot cânta. Dacă portarii sunt neglijenţi, atunci cântăreţii vor avea de suferit. Vezi Efeseni 5:18-20 şi Coloseni 3:16. Domnul Iesus Cristos este Conducătorul laudei aduse de copiii Săi, iar cântatul lor izvorăşte din inimă.
(3) Leviţii - Vezi versetul 43. Toţi preoţii erau leviţi, dar nu toţi leviţii erau preoţi; cei ce nu erau preoţi aveau îndatoriri şi responsibilităţi în legătură cu lucrarea din templu (tabernacol). Rolul lor a ajuns să cuprindă şi învăţătura din Cuvântul lui Dumnezeu (Neemia 8:7-9), precum şi grija pentru poporul Său (Neemia 8:11).
Versetul 2 – Nişte bărbaţi evlavioşi, Hanani and Hanania - Acest verset este dovada loialităţii şi caracterului demn de încredere al fratelui lui Neemia (Hanani înseamnă “binevoitor”) din clipa în care a relatat ce se întâmplase în Ierusalim (1:2-3) şi în toată perioada programului de reconstrucţie. Hanania se dovedise a fi “fidel în lucruri neînsemnate” şi de aceea i s-a făcut onoarea de a i se da în grijă întregul oraş. Vezi Luca 19:17.
Versetul 3 – Neemia a numit două feluri de gărzi sau paznici: (a) Cei care făceau ronduri de pază pe ziduri în anumite locuri şi (b) cei care făceau de pază lângă casele lor. Dacă copiii lui Dumnezeu nu protejează ceea ce au lucrat pentru Domnul, duşmanul va intra şi va pune stăpânire peste lucrul acela. Strategia lui Neemia era ca intrarea în oraş să fie permisă doar pe lumină; oricine voia să intre pe întuneric nu trebuia lăsat. Toţi credincioşii de astăzi ar trebui să dea mare atenţie chemării la veghere. Vezi 1.Tesaloniceni 5:5-6.
Versetele 5b-6 - Copiii lui Israel fuseseră “captivi” and “duşi în exil” ca rezultat al neascultării lor de vocea lui Dumnezeu prin profeţi; totuşi, expresiile “se suiseră” and “s-au întors” vorbesc despre îndurarea lui Dumnezeu care a condus la restabilirea lor. Expresia “copiii provinciei” (Persia) (Ezra 5:8) arată că trecuse, şi încă mai trebuia să treacă un timp înainte ca israeliţii să se bucure de restabilire completă în ţară.
Versetul 7a – Este ceva palpitant să vedem modul în care Dumnezeu a păstrat spiţele de neam atât pentru regi, cât şi pentru preoţi în perioada exilului. Preotul şi regele erau două roluri distincte în Israel, şi Dumnezeu l-a judecat pe cel care a încercat să le combine (Ozia în 2.Cronici 26). Numai Iesus Cristos va fi atât Rege, cât şi Preot când va sta pe tron (Zaharia 6). A fost nevoie de doi bărbaţi, Zorobabel şi Iosua, care să vorbească despre El.
Versetele 7b-38 - Oamenii puteau dovedi în două moduri că erau israeliţi adevăraţi. Un mod era prin arhiva familiei lor, iar celălalt era prin domiciliul lor în vreun anumit oraş, orăşel sau sat. Ceea ce s-a consemnat în felul acesta nu poate fi şters niciodată, pentru că “cuvântul Domnului rămâne în veac” (1.Petru 1:25). El îi cunoaşte personal pe toţi copiii Săi (2.Timotei 2:19), şi nu va fi uitat nici cel mai neînsemnat dintre ei. Identificaţi prin oraşele, orăşelele şi satele lor de domiciliu (versetele 25-38). Deşi fuseseră în exil în Babilon, nu-şi uitaseră rădăcinile şi s-au grăbit să şi le caute când au avut ocazia.
Personalul templului este enumerat:
Preoţi (versetele 39-42) -
Leviţi (versetul 43) -
Cântăreţi (versetul 44) -
Uşieri (versetul 45) -
Diferiţi servitori în templu (versetele 46-60) - (a) Netinimii/Servitorii templului (versetele 46-56) - Cuvântul “netinim” înseamnă “cei daţi”, care reflectă faptul că au fost daţi leviţilor pentru a-i ajuta în lucrarea din templu. Servitorii templului fuseseră organizaţi de David ca să dea ajutor în templu.
(b) Copiii servitorilor lui Solomon (versetele 57-60) - Vezi 11:3. “Servitorii lui Solomon” (versetul 57) erau nişte străini (neevrei) care lucrau pentru rege. Faptul că au fost dispuşi să părăsească viaţa sigură din Babilon pentru viaţa în condiţii dificile din Ierusalim poate arăta că ei ajunseseră să se încreadă în Dumnezeul Israelului. Pe de altă parte, poate că au fost obligaţi de stăpânii lor să se întoarcă.
Oamenii obişnuiţi (versetele 61-62) - Ei erau identificaţi după numele ţinuturilor sau regiunilor babiloniene unde trăiau; de aceea, au rămas asociaţi cu Babilonul până la o dată când au putut să-şi dovedească originea evreiască.
Preoţii (versetele 63-65) - Numeri 16:40. Puritatea preoţiei era absolut esenţială pentru bunăstarea spirituală a poporului. Toţi credincioşii adevăraţi de astăzi sunt preoţi şi, ca atare, ar trebui să fie caracterizaţi de sfinţenie (1.Petru 2:5,9). Cele trei familii (versetul 63) care nu şi-au putut dovedi pretenţia la preoţie au fost ca urmare împiedicaţi să funcţioneze ca preoţi.
Consecinţele pentru preoţii care nu şi-au putut dovedi originea au fost mai grave decât pentru oamenii obişnuiţi, Numeri 18:9-10. Sfinţenia şi puritatea preoţiei trebuie păstrate, şi deci acest privilegiu nu li se acorda până când li se verifica statutul de preoţi. Ei au fost “daţi afară din preoţie” (v.64). Ei erau trataţi în aşa fel, de parcă ar fi fost necuraţi, chiar dacă chestiunea principală era faptul de a fi sau nu preoţi.
Versetul 65 - Urim (înseamnă “lumini”) şi Tumim (înseamnă “perfecţiuni”) erau două pietre păstrate pe pieptarul marelui preot (Exod 28:30). Ele erau folosite pentru a se vedea ce gândeşte Domnul în anumite situaţii. Scopul pietrelor este preluat acum de Scriptură, căci Domnul îi călăuzeşte astăzi pe copiii Săi prin Cuvântul Său. Preoţia de azi, constând din toţi credincioşii, nu trebuie să recurgă la asemenea metode pentru a afla voia lui Dumnezeu.
Versetele 66-69 -
Versetul 66 - Numărul total de oameni care s-au întors la Ierusalim după exil a fost 42.360. Această cifră este în acord cu cea declarată în Ezra 2:64.
Versetul 67 - Acolo erau şi 7.337 servitori şi 245 de bărbaţi şi femei care cântau (nu cântăreţii menţionaţi în v.44).
Lucrul important nu este să numărăm oamenii, ci să realizăm că aceşti oameni contau. Părăsind Babilonul, ei au făcut mult mai mult decât să-şi pună numele pe o listă. Ei şi-au pus viaţa pe altar şi au riscat totul ca să asculte de Domnul şi să refacă naţiunea evreiască. Ei au fost nişte pionieri ai credinţei care s-au încrezut în Dumnezeu că-i va face în stare să realizeze imposibilul. Genealogia îi încurajează pe credincioşii din toate generaţiile să aprecieze faptul că Domnul îi cunoaşte pe toţi copiii Lui şi consemnează ce fac pentru El şi unii pentru alţii.
Versetele 68-69 - Animalele erau menţionate pentru că aveau importanţă vitală pentru economia Israelului bazată pe agricultură şi pentru lucrarea de refacere a naţiunii.
Versetele 70-73 – Guvernatorul (versetul 70) şi unii dintre “capii de familie” (versetele 70-71) au adus şi ei ofrande Domnului. Era ceva corect ca liderii să dea un exemplu bun. Vezi Geneza 14:22-23; 1.Timotei 5:17-18; 2.Corinteni 8:12; 9:7; 1.Cronici 29:5,9. Conducătorii, inclusiv Neemia, au dat exemplu printr-o dărnicie voluntară şi făcută cu sacrificiu. Prezbiterii de azi au responsibilitatea de a fi “exemple pentru turmă” (1.Petru 5:3) în toate privinţele vieţii de adunare locală, inclusiv dărnicia. Exemplul dat de conducătorii spirituali din Ierusalim a avut impactul dorit şi a inspirat restul poporului ca să-i urmeze. Poporul a înţeles ceva din interesul lui Neemia faţă de rolul important al preoţilor.
Folosirea cuvântului “unii” (versetele 70-71) arată că au existat unii care nu şi-au adus contribuţia, totuşi că au fost şi dintre cei care au dat de bunăvoie.
Neemia era deosebit de interesat de lucrarea preoţilor (versetul 72). El şi-a dat seama că ei nu ar fi putut să-şi facă treaba fără veşminte (Exod 28:40-43).
Folosirea termenului “tot Israelul” (versetul 73) în loc de “Iuda” este poate un indiciu privind viziunea şi speranţa lui pe termen lung.
NEEMIA CAPITOLUL 8
CAPITOLELE 1–6 – Locul - Zidire fizică.
CAPITOLELE 7–13 – Oamenii - Zidire spirituală.
O căpetenie de trib din Africa a fost şcolit în Anglia şi a avut ocazia să vorbească cu Regina Victoria. Atunci a întrebat-o: „Cărui fapt îi atribuiţi înalta prosperitate a Imperiului Britanic?“. Aceasta şi-a luat Biblia în mână şi i-a răspuns: „Ia Cartea aceasta şi du mesajul ei la poporul tău, şi vor propăşi şi ei la fel“. Singura temelie solidă pentru civilizaţie este Cuvântul lui Dumnezeu. Autorul francez Victor Hugo, a spus cu peste o sută de ani în urmă: „Anglia are două cărţi: Biblia şi pe Shakespeare. Anglia l-a dat pe Shakespeare, dar din Anglia, Biblia a făcut ceea ce este astăzi“. Istoricii afirmă că Anglia elisabetană era o ţară care nu ştia decât de o singură carte – Biblia. Cuvântul lui Dumnezeu a contribuit la „crearea“ poporului Israel. Ei sunt „un popor ca la carte“ mai mult decât a fost vreodată orice alt popor. Când oamenii lui Dumnezeu se depărtează de dragostea, citirea şi împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu, pierd întotdeauna binecuvântările lui Dumnezeu.
Neemia n-a pierdut niciun pic de timp. Zidul fusese terminat abia de câteva zile: „a douăzeci şi cincea zi a lunii Elul (a şasea)“ (6:15) — „întâia zi a lunii a şaptea“ (8:2). 1 Timotei 4:13 spune: „Ia seama bine la citire“. În context aceasta se referă la citirea publică; este acelaşi cuvânt ca în Neemia 8:8 (LXX). Citirea publică a Cuvântului lui Dumnezeu este de mare importanţă. De aceea, Biblia trebuie citită la fiecare strângere a Bisericii locale. Trebuie citită clar şi cu atenţie. “În capitolul 8 vedem că liderii Ierusalimului au consolidat pietrele zidului cu o temelie de valori spirituale pentru populaţie” (Donald Campbell).
Neemia a convocat o conferinţă biblică şi l-a invitat pe Ezra ca învăţător biblic principal. “Este clar din istorisirea biblică că cele două cariere, a lui Ezra cărturarul şi a lui Neemia dregătorul s-au suprapus. Cei doi bărbaţi sunt văzuţi împreună la citirea legii cu ocazia Sărbătorii Corturilor în Neemia 8:1-9” (J. Carl Laney). Nevoile fizice/materiale ale Ierusalimului (prin conducerea lui Neemia) fuseseră rezolvate; acum era timpul să se concentreze pe nevoile spirituale ale oamenilor (prin învăţăturile biblice ale lui Ezra) din acea cetate atât de controversată. În Neemia 8 Duhul lui Dumnezeu se foloseşte de Cuvântul lui Dumnezeu pentru a curăţi şi a trezi inimile celor din poporul lui Dumnezeu. Trezirea spirituală înseamnă re-biblicizare – cu alte cuvinte, întoarcere la Biblie, la Cuvânt! În orice trezire spirituală autentică, Cuvântul lui Dumnezeu ocupă locul central. Ca Dumnezeu să poată lucra în şi prin oamenii Săi, ei trebuie să reacţioneze pozitiv la Cuvântul lui Dumnezeu. Cineva l-a întrebat pe evanghelistul Billy Sunday dacă trezirile durează; acesta i-a replicat: „Nu, dar nici baia nu durează, şi totuşi, e bine să mai faci câte una din când în când“.
Zidurile erau acum isprăvite şi porţile fuseseră atârnate. Ezra şi Neemia pun Cuvântul lui Dumnezeu pe primul plan în viaţa cetăţii. În Neemia 8 mai marii Ierusalimului întăresc zidurile de piatră punând în oameni o temelie de valori spirituale. În anul 445 î.H. venise Neemia la Ierusalim ca lider civil, ca să reconstruiască zidurile şi porţile cetăţii. Dar în 458 î.H. vine Ezra la Ierusalim ca lider spiritual, ca să înveţe pe popor Cuvântul lui Dumnezeu. „Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El“ (1 Corinteni 12:18).
Acum poporul lui Dumnezeu se afla în ţara şi în cetatea lui Dumnezeu cu ziduri şi porţi proaspăt reconstruite. Se găseau în centrul divin, în locul Numelui.
SCHIŢA CAPITOLULUI 8 DIN NEEMIA
Neemia descrie trei reacţii fundamentale:
A. Versetele 1-8 - Înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu (Minte)
B. Versetele 9-12 - Bucuria în Cuvântul lui Dumnezeu (Inimă)
C. Versetele 13-18 - Împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu (Voinţă)
A. Versetele 1-8 – ÎNŢELEGEREA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU (Minte)
1) Versetele 1-3 - Entuziasm pentru Cuvântul lui Dumnezeu
2) Versetele 4-6 - Respect faţă de Cuvântul lui Dumnezeu
3) Versetele 7-8 - Interpretarea inteligentă a Cuvântului lui Dumnezeu.
Gene A. Getz scrie: “răspunsul intelectual la Cuvânt (versetele 1-8), răspunsul emoţional la Cuvânt (versetele 9-12) şi răspunsul voliţional la Cuvânt (versetele 13-18)”. Există câte o referinţă la Tora la sfârşitul fiecărei subsecţiuni în versetele 8, 12, 15 şi 18.
1) Versetele 1-3 - ENTUZIASM PENTRU CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU
„Din 8:1 până în 12:26 Neemia foloseşte persoana a treia“ (Derek Kidner).
Versetul 1 „Tot poporul s-a strâns ca un singur om“ – Cuvântul „tot/toţi“ apare de 13 ori în Neemia 8. În Ezra 3:1 citim: „Atunci poporul s-a strâns ca un singur om la Ierusalim“. Era unitate în gândire (Filipeni 2:5 spune: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus“) şi în scopuri (Filipeni 1:27 spune: „rămâneţi tari în acelaşi duh, şi luptaţi cu un suflet pentru credinţa Evangheliei“). Fiecare om care venise, îşi dorea să fie acolo. Toţi erau încântaţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Evrei 10:25 spune: „Să nu părăsiţi strângerile voastre împreună“. Expresia „tot poporul“ apare de unsprezece ori în Neemia 8 (versetele 1,3,5 (de 3 ori), 6,9 (de două ori), 11,12,13), iar expresia „toată adunarea“ (versetul 17) apare şi ea o dată. Toţi erau acolo ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu citit public şi apoi explicat, lămurit. Trebuie să preţuim orice ocazie de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu citit şi explicat!
Cuvântul ebraic pentru “s-a strâns” în versetele 1 şi 13 este diferit de cel folosit în 7:5.
„pe locul deschis dinaintea porţii apelor“ – Vezi Ezra 10:9. H.E. Ryle sugerează că era situat probabil între colţul de su-est al dependinţei templului, şi zidul cetăţii. Locul era foarte semnificativ; se adunaseră la „poarta apelor“, unul din centrele vieţii citadine, vezi Proverbe 1:20-21. Era probabil acelaşi loc ca şi în Ezra 10:9. Această poartă a fost amintită prima dată în Neemia 3:26. Poarta apelor n-a trebuit să fie reparată sau reconstruită. Ea oferea acces către Izvorul Ghihonului. În Scriptură, apa este simbol pentru:
1. Duhul lui Dumnezeu, Ioan 7:37-39. Apa de băut.
2. Cuvântul lui Dumnezeu, Efeseni 5:26; Psalmul 119:9, 16. Apa de spălat.
„Au zis cărturarului Ezra“ – Aceasta este prima apariţie a lui Ezra în cartea lui Neemia, şi de acum el are de făcut o lucrare de importanţă majoră, care priveşte Legea. El iese dintr-o obscuritate aparentă şi îşi lasă amprenta spirituală. Numele de „Ezra“ înseamnă „ajutor“, şi a fost de mare ajutor poporului lui Dumnezeu. Suntem şi noi de ajutor oamenilor şi lucrării lui Dumnezeu?
Ezra, un cărturar (8:4,9,13; 12:26,36) şi un preot (8:2,9; 12:26). În Ezra 7:6, 11-12,21 el era numit cărturar. Ezra şi Neemia au fost contemporani (Neemia 12:33, 36). Ezra era considerat “un păzitor şi un interpret de excepţie al Legii Mozaice” (Merrill Unger). “Ezra şi-a dedicat întreaga viaţă studiului legii” (F.C Fenshaw). Tradiţia spune că „Ezra a fost fondatorul Marii Sinagogi unde cărţile Vechiului Testament au fost prima dată recunoscute” (John MacArthur). O altă tradiţie spune că Ezra memorase întreaga Lege a lui Dumnezeu.
Ezra 7:10 spune: “Căci Ezra îşi pusese inima să adâncească şi să împlinească Legea Domului, şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile”. Ezra mânuia Cuvântul şi Cuvântul îl mânuia pe el. Studiul lui atent a dus la o viaţă sfântă. Integritatea lui personală a devenit trambulina de pe care şi-a lansat lucrarea publica de învăţătură. El a trăit ceea ce a învăţat din Scriptură. “Adevărul teologic este inutil dacă nu este îndeplinit. Scopul din spatele tuturor doctrinelor este să asigure acţiunea morală” (A.W. Tozer). Cu alte cuvinte, Scriptura învăţată nu este de niciun folos până când nu se transforma în Scriptură trăită.
Au fost uniţi şi în cererea lor, „au zis (împreună) cărturarului Ezra“. Iniţiativa a aparţinut poporului lui Dumnezeu, care l-a rugat pe Ezra să aducă legea lui Moise, probabil din templu. Faptul acesta trebuie să se întâmple şi în adunările locale. Ezra 7:6,10 îl descrie pe Ezra ca pe „un cărturar iscusit în Legea lui Moise […] Căci Ezra îşi pusese inima să adâncească şi să împlinească Legea Domnului, şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile“. Ezra 7:11 îl numeşte „preotul şi cărturarul Ezra“ — preot în raport cu Dumnezeu, şi cărturar în raport cu oamenii. Ezra venise la Ierusalim cu aproximativ 13 ani înainte să sosească Neemia, şi încercase deja să întoarcă pe popor la căile lui Dumnezeu (Ezra 7–10). H.E. Ryle scrie: „Cuvântul «cărturar» (ebraicul «şofer») fusese iniţial titlul dat secretarului sau cancelarului împăratului“ (2 Samuel 8:17; 1 Împăraţi 4:3 etc.). În zilele de apus ale monarhiei era aplicat copiştilor Legii (Ieremia 8:8), iar după Robie numele descria clasa importantă de oameni care nu doar copiau, ci şi explicau oamenilor legea scrisă. În decursul vremii ei au devenit cei mai de seamă membri ai comunităţii, surclasându-i şi depăşindu-i în influenţă pe preoţi. Ezra este privit în general ca fondator al acestei clase ulterioare de cărturari. În versetul 1 cuvântul ebraic pentru „cărturar“ mai înseamnă şi „învăţător“. Ezra era calificat să predea Legea (Ezra 7:6,10); în fond, fusese desemnat chiar de Împăratul Artaxerxe să o predea (Ezra 7:25 spune: „fă-le cunoscut celor ce nu le cunosc («legile Dumnezeului tău»)“. Ezra a împlinit chemarea adevărată dar atât de neglijată de preoţie, de a da şi învăţătură, nu numai de a aduce închinare. Observaţi ordinea în care apar aceste două funcţii în Deuteronom 33:10, şi locul de seamă dat învăţăturii în Maleahi 2:6-9.
Versetele 1-6 “arată o combinaţie fericită între oamenii dornici de a fi învăţaţi şi un învăţător dornic şi capabil de a le îndeplini nevoile” (H.G.M. Williamson).
„să se ducă să ia cartea Legii lui Moise, dată de Domnul lui Israel“ – „cartea“, vezi şi versetele 1,3,5,8,18. Poporul vroia să audă din „carte“, din „cartea Legii lui Moise“. Doreau să asculte învăţătura originală din „cartea Legii lui Moise, dată de Domnul lui Israel“. John Wesley, predicatorul plin de putere al secolului XVIII, a zis: “O, daţi-mi acea Carte! Cu orice preţ, daţi-mi Cartea lui Dumnezeu”. „Nu era vorba de nici un fel de manifest nou, ci de articolele de bază ale credinţei… şi erau creditate cu autoritate divină totală. Nimeni nu are voie să se atingă de lucrul descris în termenii «dat(ă) de Domnul lui Israel»“ (Derek Kidner). “Faptul că oamenii erau cei care îi cereau lui Ezra să le citească legea arată faptul că ei erau familiarizaţi cu asemenea întrevederi şi beneficiaseră de pe urma lor” (Stephen S. Short). “Ai prefera mai degrabă să ai Cuvântul lui Dumnezeu decât mâncare (Psalm 119:103; Luca 10:38-42), sau somn (Psalmul 119:55,62,147,148), sau bogăţie (Psalmul 119:14,72,137,162)?” (Warren Wiersbe).
Suntem într-un moment de răscruce în viaţa poporului lui Dumnezeu, şi într-o nouă secţiune din cartea lui Neemia. De azi înainte iudeii aveau să fie cu precădere «un popor ca la carte». Strigătul poporului a fost „să se ducă să ia cartea“, nu să aducă predicatori sau învăţători. Accentul lor cădea pe mesaj, nu pe mesageri. Hagai 1:13 „trimisul Domnului,… după porunca Domnului“. Doreau hrană spirituală pentru suflet pentru că erau înfometaţi după Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu era în centrul atenţiei acestei adunări solemne. Scopul întâlnirii era auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Distincţia lor ca popor al lui Dumnezeu putea fi păstrată doar prin împlinirea Torei. Oamenii aceştia preţuiau foarte mult Cuvântul lui Dumnezeu. Spre deosebire de ei, noi suntem fiecare în posesia câte unui exemplar al Scripturilor, dar oare le preţuim noi la fel de mult ca oamenii din vremea lui Ezra şi a lui Neemia? Psalmul 119:97 spune: „Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea“. Iov 23:12 spune: „mi-am stimat/ preţuit cuvintele gurii Lui mai mult decât porţia mea rânduită“. Fără învăţătură biblică şi fără trăirea Cuvântului lui Dumnezeu, nu poate fi nicio creştere spirituală în vieţile noastre sau în viaţa adunării locale. Trebuie să ne „hrănim cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături“ (1 Timotei 4:6).
„Puţini evrei deţineau exemplare personale ale manuscriselor legii; din această pricină, mijlocul principal în care se puteau familiariza cu legea era să o citească în public, lucru care se făcea deseori. În afară de situaţia de faţă, descrisă în detaliu aici în capitolul 8, mai sunt amintite şi alte situaţii în 9:3 şi în 13:1. În timpul celor cincizeci şi două de zile în care fusese reconstruit zidul Ierusalimului, nu era momentul sau prea puţine erau ocaziile în care puteai să faci astfel de convocări“ (Stephen S. Short).
Versetul 2 „Şi preotul Ezra a adus Legea“ – Versetul 5 spune: “a deschis cartea”. Versetul 3 spune: „a citit în carte“. Versetul 8 spune: „Ei citeau desluşit în cartea Legii“. Ezra 7:6 spune: „Acest Ezra a venit din Babilon; era un cărturar iscusit (unul pregătit şi capabil să explice legea) în Legea lui Moise, dată de Domnul, Dumnezeul lui Israel“. Romani 3:20 într-un sens este comentariul Noului Testament asupra capitolului opt, “prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului”.
„înaintea adunării, alcătuită din bărbaţi şi femei“ – Erau prezenţi adulţii.
„şi din toţi cei ce erau în stare s-o înţeleagă“ – În mod literal, “capabili să o separe” sau “să o distingă mental”. Aceasta se referă la copii. Toţi erau prezenţi, cu foame de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi era un apetit bun, 2 Petru 3:18. Toţi erau cu mare luare aminte la citirea Cuvântului lui Dumnezeu. Derek Kidner scrie: „Legea a vizat întotdeauna «un popor înţelept şi cu pricepere», învăţat de mic nu numai cuvintele lui Dumnezeu, ci şi ce vroiau să spună cuvintele şi ritualurile acelea (Exod 12:26ff; Deuteronom 4:6f; 6:6; 31:12ff). Superstiţiile necugetate erau semnul păgânismului («Ei nu pricep şi nu înţeleg», Isaia 44:18f), şi fuseseră toboganul căderii unui Israel apostat (Osea 4:6, «Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă»)“. Lecţii – Toate grupele de vârstă erau cu luare aminte, şi prin urmare toate grupele de vârstă au nevoie de învăţătură biblică. Din educarea copiilor şi a tinerilor face parte şi ascultarea şi observarea, în prezenţa creştinilor mai în vârstă. Era vorba de familii. Dumnezeu este interesat întotdeauna de creşterea şi dezvoltarea spirituală a întregii familii. Cititul Bibliei cu toată familia trebuie să fie o practică standard în căminele creştinilor.
Este interesant să observăm referirile la „înţelegere“ din versetele 2,3,7,8,12. Capitolul 8 spune de şase ori că discursul explicativ al lui Ezra asupra Legii era menit să fie înţeles de oameni (versetele 2,3,7,8,12,13).
„Era întâia zi a lunii a şaptea“ – 8 Octombrie. Vezi Numeri 29:1. Acesta era echivalentul evreiesc pentru Ziua de Anul Nou din calendarul nostru. Luna a şaptea (cununa anului) era o lună foarte specială în calendarul evreilor, şi ea era ziua adunării celei sfinte (Levitic 23:24).
- Ziua 1 - Sărbătoarea Trâmbiţelor - Convingere
- Ziua 2 - Ziua Ispăşirii - Curăţire
- Zilele 15-21 - Sărbătoarea Corturilor (Sucot) - Celebrare
Făcând rapid un calcul precis, tragem concluzia că Neemia n-a pierdut deloc timpul. Aceasta se întâmpla la doar câteva zile după ce iudeii isprăviseră lucrarea de reconstrucţie a zidului cetăţii, lucru întâmplat „în a douăzeci şi cincea zi a lunii Elul“ (6:15), luna a şasea, şi cu toate acestea făcuseră o platformă uriaşă pentru această ocazie atât de specială.
Versetul 3 „Poarta apelor“ se afla în partea de răsărit a cetăţii (3:26), oferind acces către principalul izvor din zonă, Ghihonul, care curgea mai jos în vale. „Ceea ce este interesant la această adunare este faptul că, spre deosebire de cea din Ezra 3:1, ea nu s-a ţinut în curtea templului, unde altarul era punctul central, ci într-unul din centrele vieţii civice, în locul în care înţelepciunea lui Dumnezeu strigă cel mai tare ca să fie auzită (comparaţi cu Proverbe 1:20; 8:1). Chiar şi Legea însăşi insista ca vocea ei, glasul ei să nu fie ţinut ascuns în sanctuar, ci să fie auzit în casă şi pe uliţe (Deuteronom 6:7 şi urm.)“ (Derek Kidner).
„Ezra a citit în carte de dimineaţă până la amiază, pe locul deschis dinaintea porţii apelor, în faţa bărbaţilor şi femeilor şi în faţa celor ce erau în stare s-o înţeleagă“ – De dimineaţă şi până la amiază erau şase ore. Şi era implicată toată familia. Nu le-a fost teamă că o să citească cumva prea mult. Dacă ne luăm după versetul 18, înseamnă că au ţinut-o aşa o săptămână întreagă: „Au citit în cartea Legii lui Dumnezeu în fiecare zi, din cea dintâi zi până la cea din urmă“. „Ar trebui să avem grijă cum citim Cuvântul. Adeseori este murmurat, fără sunete distincte; Dumnezeu vrea că Scriptura să fie citită cu intonaţia potrivită astfel încât să poate fi clar auzită de cei cărora le este adresată” (A. Shearman). „Părea că Ezra era nerăbdător să evite orice impresie potrivit căreia legea era terenul privat al specialistului din domeniul religios” (H.G.M. Williamson).
„Tot poporul a fost cu luare aminte la citirea cărţii Legii“ – Oamenii acordau mare atenţie citirii Cuvântului. Luca 8:18 spune: „Luaţi seama, deci, la felul cum ascultaţi“. Ei ascultau cu nerăbdare şi cu mare atenţie. Îl pierduseră din vedere pe Ezra, care citea, şi au acordat atenţie deplină doar Cuvântului lui Dumnezeu. Uneori noi suntem mai interesaţi de personalitatea, de specificul şi chiar de şabloanele unui anume predicator sau învăţător, în loc să ne intereseze mesajul pe care îl aduce de la Domnul. „O asemenea atitudine permite Cuvântului lui Dumnezeu să aibă un impact maxim asupra auditoriului” (H.G.M. Williamson).
2) Versetele 4-6 - RESPECT FAŢĂ DE CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU
Versetul 4 „Cărturarul Ezra stătea pe un scaun (literal, „turn“) din lemn, ridicat cu prilejul acesta“ – Aceasta este prima menţiune a unui amvon din Biblie. Era vorba de o platformă de lemn pe care stătea Ezra ca să fie deasupra mulţimii, pentru ca oamenii să-l poată vedea şi auzi mai bine. Ezra stătea cu faţa la piaţa publică în care erau adunaţi oamenii. Orice predicator sau învăţător trebuie să arate demnitate şi să predice cu implicare, dragoste, autoritate şi convingere. Din versetul 7 aflăm că la dreapta lui stăteau şase bărbaţi, iar la stânga lui stăteau şapte. Deci podiumul/piedestalul era suficient de încăpător încât să-i găzduiască pe Ezra şi pe cele treisprezece ajutoare ale sale [se poate că aceştia să fi fost preoţi, şi mai este un grup de treisprezece fraţi în versetul 7 (1 Esdra 9:43 şi urm. diferă cu unele nume faţă de versetul 4, şi amplasează şapte la dreapta lui Ezra şi şase la stânga lui, spre deosebire de textul nostru)], şi destul de înalt încât să domine scena. În sinagogă, în ziua Sabatului, şapte cititori puteau să citească Legea în public, dar aveau voie să fie şi mai mulţi. „Se pare că Ezra era nerăbdător să evite orice impresie potrivit căreia legea era terenul privat al specialistului din domeniul religios” (H.G.M. Williamson).
Semnificaţia numelor celor treisprezece ajutoare este de mare folos. La dreapta lui se aflau: Matitia (darul Domnului); Şema (auzind), Anaia (răspunsul Domnului); Urie (Domnul este lumina); Hilchia (partea Domnului); Maaseia (lucrarea Domnului). La stânga lui erau: Mişael (cine este ca Dumnezeu); Malchia (Domnul este Împărat); Haşum (bogat); Haşbadana (respectat prin judecata); Zaharia (Domnul Îşi aduce aminte); Meşulam (răsplata).
Versetul 5 „Ezra a deschis cartea înaintea (sub ochii) întregului popor“ – Cartea era sub formă de sul. Cu alte cuvinte, a desfăşurat lungul papirus sau sul de pergament. Cititorii trebuiau să stea în vizorul nestingherit al tuturor oamenilor, pentru ca toată lumea să vadă de unde citeau. Când predicăm, sau când dăm învăţătură, este o practică bună să afişăm clar o Biblie deschisă, ca oamenii să vadă de unde predicăm şi cu ce autoritate vorbim. Trebuie să fie un „Aşa vorbeşte Domnul“. Fraţii predicatori nu trebuie să uite că e bine să-i rugăm pe oameni să se uite în Biblie când accentuăm anumite puncte din diferite versete. Iar pentru ascultători este de folos să aibă Bibliile deschise! Şi încă ceva: când cităm în public versete din Biblie, cel mai bine este să dăm şi referinţa.
Derek Kidner scrie: „La dedicarea Templului lui Solomon fusese aşa o slavă şi o frumuseţe – şi naturală, şi supranaturală – încât i-a copleşit pe cei ce se închinau. Aici, în afară de acea platformă de lemn, centrul atenţiei era un sul — sau mai exact ceea ce stătea scris în el. Şi deschiderea lui i-a făcut pe oameni să se ridice în picioare“.
„tot poporul s-a sculat“ – Vedem din partea lor reverenţă şi respect pentru Cuvântul lui Dumnezeu pentru că acest Cuvânt este sfânt. Ulterior, practica de a te ridica în picioare a devenit caracteristică pentru iudei la serviciile din sinagogă. Ei ştiau preabine că nu ascultau un simplu om care îşi expune propriile idei şi teorii, ci că în urechile lor răsună Cuvântul lui Dumnezeu. 1 Tesaloniceni 2:13 spune: „atunci când aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu, auzit de la noi, l-aţi primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu“.
Versetul 6 „Ezra a binecuvântat pe Domnul, Dumnezeul cel mare“ – Iată ce apreciere făcea el asupra măreţiei lui Dumnezeu: El este „Dumnezeul cel mare“. Nu trebuie să uităm niciodată că „Dumnezeul nostru mare“ este un Dumnezeu măreţ. Poporul a răspuns atât de frumos: „Amin, Amin…“, ceea ce înseamnă „aşa să fie“ (5:13). Oamenii şi-au dat acordul la cuvintele lui Ezra. Deci vedem că Legea a fost citită într-un spirit de recunoştinţă, închinare şi smerenie. Au adus laudă şi închinare. Nu s-au închinat înaintea Cărţii, ci L-au venerat pe Domnul care le vorbea din acea Carte, din Cuvântul lui Dumnezeu.
“Dumnezeul cel mare” este un apelativ binecunoscut în Vechiul Testament (Deuteronom 10:17; Ieremia 32:18; Daniel 9:4; Neemia 1:5; 9:32). Era un apelativ general folosit în vechime în Orientul Apropiat pentru un dumnezeu important şi era cunoscut şi în religia persană.
3) Versetele 7-8 - INTERPRETAREA INTELIGENTĂ A CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU
Versetul 7 „lămureau poporului Legea“ – Vedem aici treisprezece oameni dintre Leviţi. Erau 13 bărbaţi (patru din numele acestea apar în lista din 9:5, şi şapte în 10:9-14) pe podium împreună cu Ezra, vezi versetul 4, şi citeau împreună Scripturile. Iată în versetul 7 treisprezece bărbaţi care explicau Scripturile (şi le sunt date numele). Deducem că unii erau cei care citeau Scripturile, şi alţii erau cei în stare să le explice şi altora Biblia. Altfel spus, îi ajutau pe oameni să înţeleagă ce stătea scris.
Cei treisprezece, sau poate mai mulţi [textul ebraic al versetului 7 îi adaugă pe Leviţi la oamenii numiţi acolo], din versetul 7 treceau prin mulţime în intervalele dintre citiri, asigurându-se că toţi înţelegeau ce se citea acolo. Leviţii îl asistau pe Ezra la învăţătura din Lege, deoarece aceasta era una dintre slujbele date de Dumnezeu (Deuteronom 33:10; Maleahi 2:7).
„şi fiecare stătea la locul lui“ – De aceea puteau cei treisprezece să treacă printre ei, dând lămuriri şi explicând ce se citise.
Versetul 8 – Probabil că prima jumătate a versetului se referă la cei ce citeau, iar a doua jumătate se referă la cei ce învăţau pe oameni. Înseamnă că treceau printre oameni şi de aceea citim în versetul 7 că „fiecare stătea la locul lui“. Faptul că erau mai mulţi învăţători, vezi 1 Corinteni 12, sugerează diferite daruri.
Expresia „îi arătau înţelesul“ poate însemna:
1. „Traduceau“ – O traducere din ebraică în aramaică. Unii din ei nu ştiau nici un pic de ebraică, pentru că trăiseră doar în Babilon, vezi 13:24. „Nu există nici o dovadă că iudeii din Ierusalim nu erau în stare să vorbească o limbă comună în acea perioadă. Şi faptul că exista o singură «limbă în Iuda» se deduce din 13:24. Cel mai bine este să luăm cuvântul acesta în înţelesul lui normal, acela de «clarificare»“(Stephen S. Short). Derek Kidner scrie: „Traducerea verbală în aramaică a devenit un obicei împământenit la vremea cuvenită (şi versiunile scrise ale acesteia sunt Tagrumele), dar nu putem fi siguri că ea a început atât de devreme încât să fie surprinsă deja aici. De fapt, indignarea lui Neemia când a găsit la a doua sa vizită la Ierusalim, după doisprezece ani, familii care «nu ştiau să vorbească limba evreiască», sugerează că în primul său termen de slujire se aştepta ca ebraica să fie unanim înţeleasă“.
2. „Dădeau explicaţii“ – Citire bună şi clară alături de o explicaţie limpede şi bună. Iată scopul întregii învăţături biblice.
„Înţelesul primar al cuvântului este de «a face diferenţa» sau «separaţia», ceea ce poate însemna fie că citirea era bine articulată, clar formulată, fie că legea era citită şi explicată pe secţiuni distincte. Oricare sens ar fi, se potriveşte; probabil ambele erau valabile“ (Derek Kidner). Cuvântul „paraşa“, termen folosit de Masoreţi pentru a desemna un nou paragraf al Pentateuhului, provine din această rădăcină.
Lecţie – Fie că eşti vestitor al evangheliei sau învăţător al Bibliei, fie că predai ore de religie sau eşti învăţător de şcoală duminicală, adevărul divin trebuie comunicat simplu şi fără abateri. Pentru că scopul tău este să-i faci pe oameni să înţeleagă Biblia. 2 Timotei 2:15 spune: „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului“. Trebuie să studiem şi să dăm învăţătura biblică în context. Un text scos din context reprezintă un pretext (pentru orice)! Învăţătura biblică are drept scop edificarea şi zidirea credincioşilor.
„desluşit“ – interpretat. „Cuvântul „desluşit” (în ebraică “meporosh”) sugerează nu numai o explicare a Legii, ci posibil şi o traducere a acesteia în aramaică (Ezra 4:18)” (John C. Whitcomb).
„să înţeleagă ce citiseră“ – Pentru a putea intra în inimă, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie mai întâi înţeles. În Neemia 8 cuvinţele „să înţeleagă“, „înţeleseseră/li se tâlcuiseră“ sau „tâlcuirea (înţelesul)“ apar de şase ori (versetele 2,3,7,8,12,13). În pilda semănătorului dată de Domnul Isus (Matei 13:1-9, 18-23), se subliniază necesitatea înţelegerii Cuvântului lui Dumnezeu. Domnul Isus Hristos compară înţelegerea şi primirea Cuvântului lui Dumnezeu cu plantarea unei seminţe în pământ, unde prinde rădăcini şi aduce roadă. „În zilele noastre în care avem o abilitate sporită de a comunica adevărul lui Dumnezeu, este uşor de presupus că toţi oamenii au acelaşi nivel de înţelegere pe care îl avem noi. Se poate să nu fie aşa. Deci pe măsură ce citim şi îi învăţăm pe alţii să explicăm semnificaţia pe înţelesul tuturor” (A. Shearman).
Unul din scopurile pentru care împăratul Artaxerxe îl trimisese pe Ezra din Babilon la Ierusalim era şi acela de a-i învăţa legile lui Dumnezeu pe israeliţii care nu le ştiau. Ezra 7:25 spune: „Şi tu, Ezra, după înţelepciunea lui Dumnezeu pe care o ai, pune judecători şi dregători care să facă dreptate la tot poporul de dincolo de Râu, tuturor celor ce cunosc legile Dumnezeului tău; şi fă-le cunoscut celor ce nu le cunosc“.
Thomas Hale scrie: “Unii creştini consideră că nu trebuie să citească cărţi despre Biblie, cum ar fi comentariile. Ei spun că ai nevoie doar de Duhul Sfânt pentru a înţelege Biblia. Cu siguranţă Ezra nu ar fi fost de acord. La urma urmei, tot Duhul Sfânt este Cel care îi ajută pe autori să scrie comentariile. Aceasta este mândria care îi împiedica pe oameni să înveţe de la alţii”.
B) Versetele 9-12 - BUCURIA ÎN CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU (Inimă)
În versetele 9-12 se arată de trei ori, cât se poate de clar, că sfinţenia şi întunericul nu pot merge alături.
Versetul 9 „Dregătorul Neemia“ – Neemia se foloseşte în 5:14-15 de titlul asirian „Pekah“, dar aici utilizează titlul persan de guvernator provincial, „Tirşata“. Vezi şi Ezra 2:63. Rădăcina cuvântului înseamnă „a se teme“.
„au zis întregului popor“ – „au zis“ este la singular în ebraică. Aici se poate observa unitatea în conducere, că au vorbit toţi într-un glas – lucru foarte important, mai ales pentru prezbiterii unei adunări locale.
„Ziua aceasta este închinată Domnului (sfântă)“ – Sintagma apare de trei ori în acest capitol (versetele 9,10,11). Comparaţi cu 2 Împăraţi 22:11.
„să nu vă bociţi şi să nu plângeţi!“ – Neemia plânsese în 1:4. Înainte de bucuria din Cuvântul lui Dumnezeu trebuia să vină convingerea de păcat. Ei au pus în aplicare Cuvântul lui Dumnezeu în propriile vieţi. Citirea, explicarea şi aplicarea Legii lui Moise au adus cu ele convingerea şi pocăinţa adevărată. Se dovediseră neascultători de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi-au dat seama de păcatul săvârşit şi de eşecul avut, şi asta i-a făcut să plângă şi să se bocească în gura mare. Vezi Evrei 4:12. Înainte să se bucure, au plâns. Vezi Psalmul 51:3,8, “îmi cunosc bine fărădelegile […] Fă-mă să aud veselie şi bucurie“. 2 Corinteni 7:10 spune: „întristarea după voia lui Dumnezeu, aduce pocăinţă“. Vezi 2 Împ. 22:11.
Poporul a plâns pentru păcatele lui, “deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (Romani 3:20). Ordinea este importantă: mai întâi convingerea, apoi curăţirea şi mai apoi sărbătoarea.
Versetul 10 „Ei le-au zis“ – „El“ probabil se referă lui Ezra.
„Duceţi-vă de mâncaţi cărnuri grase şi beţi băuturi dulci“ – O expresie proverbială pentru momentele de sărbătoare. „Nu a fost nicio încălcare a Legii din Levitic 3:17 în îndemnul lui Neemia de a mânca „cărnuri grase”. Cuvântul folosit înseamnă „mâncare bogată”, nu grăsimea animalelor interzisă de legea levitică. “Mâncaţi cărnuri grase” înseamnă cele mai bune şi mai alese mâncăruri.
“Băuturi dulci” – F. Charles Fenshaw scrie: “Cuvântul ebraic pentru “dulci” este “mamtaqqim”. În Cântarea cântărilor, singura dată când mai este menţionat, “mamtaqqim” se poate referi la sărutare”.
„şi trimiteţi câte o parte şi celor ce n-au nimic pregătit“ – Acesta era un act de ospitalitate (Deut. 14:29; 16:11,14; 26:12; 1 Samuel 9:13; 2 Samuel 6:19). Se face referire la obiceiul împărţirii de bucate în zilele de sărbătoare (Estera 9:19-22), şi poate fi şi o referire la legea din Deuteronom 16:14. Poate că se referă la văduve şi la orfani. Ei şi-au împărţit binecuvântările cu alţii. Dar noi?! Iudeii găsiseră bucurie în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, dar acum au găsit bucurie în împărtăşirea binecuvântărilor lui Dumnezeu. „Ei vor experimenta adevărul conform căruia „Este mai ferice să dai decât să primeşti” (Fapte 20:35; Luca 14:12)” (Merrill F. Unger).
Versetul 10 – Îndemn.
Versetul 12 – Ascultare de îndemnul din versetul 10. R. Brown oferă o aplicaţie practică credincioşilor din ziua de azi: „Cei care citesc Scriptura sau ascultă explicaţii asupra acesteia nu pot ignora strigătul celor în nevoie. Iacov şi-a învăţat cititorii că cel mai pătrunzător test al Scripturii nu este ceea ce ştim, ci ceea ce putem face cu ceea ce ştim”.
Bucuria lor provenită din înţelegerea „cuvintelor care li se tâlcuiseră“ (versetul 12) era acum spre folosul altora. Şi se bucurau în părtăşie cu Dumnezeu. Era o sărbătoare (bucurie), nu un post (întristare).
Versetul 10 spune: „bucuria Domnului va fi tăria voastră“. “Tăria voastră”(în ebraică “mă uzzekem”) înseamnă “vârf muntos”, “bastion” şi în proroci “protecţie”. Cuvântul “tăria” înseamnă “loc de siguranţă”, “refugiu” sau “protecţie”. Refugiul oamenilor era Dumnezeu. „Bucuraţi-vă neîncetat“ (Filipeni 4:4). Bucuria adevărată îşi are fundamentul în cunoaşterea şi supunerea (ascultarea) faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Isaia 35:10 spune: „Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!“.
“Bucuria Domnului va fi tăria voastră” – W.B. Pope sugerează că literal s-ar traduce prin: “bucuria în Domnul este un refugiu puternic”. Matthew Henry scrie “Bucuria sfântă va fi uleiul pentru roţile ascultării noastre”.
Versetul 10 - Leviţii au avut abilitatea de a linişti spiritele oamenilor. Acest dar ar trebui să fie apreciat printre oamenii Domnului.
C) Versetele 13-18 - ÎMPLINIREA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU (Voinţă)
Versetele 13-18 ne aminteşte de adevărul din Evrei 13:14 “Căci noi n-avem aici o cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare”.
Versetul 13 „A doua zi“ – Capii, preoţii şi Leviţii care învăţau pe popor se strânseseră „ca să audă tâlcuirea cuvintelor Legii“. Era o întrunire de lideri şi era vorba de o săptămână de studiu biblic! Lecţie – Este important ca toţi credincioşii să aibă cunoştinţe biblice funcţionale, dar importanţa e mai mare pentru prezbiterii şi cârmuitorii turmei. Tit 1:9 spune: „să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă, şi să înfrunte pe potrivnici“.
„Expresia „tâlcuirea cuvintelor legii” sugerează ceva mai mult decât ascultare pasivă” (Derek Kidner).
Versetul 14 „au găsit scris în Lege“ – Levitic 23:39-43; Deuteronom 16:13,15. Studierea Cuvântului lui Dumnezeu a produs în ei un şoc, o mare surprindere. Au descoperit că nu mai practicaseră de o mie de ani partea aceea din Cuvântul lui Dumnezeu, „că fiii lui Israel trebuie să locuiască în corturi, în timpul sărbătorii lunii a şaptea“, adică la sărbătoarea corturilor (Levitic 23:34,39,42). Ultima dată când practicaseră aşa ceva fusese „în vremea lui Iosua, fiul lui Nun“ (versetul 17). Lecţie – Poruncile lui Dumnezeu trebuie împlinite, chiar dacă aceasta presupune reinstaurarea unui lucru care nu s-a mai făcut de o mie de ani. Cuvântul lui Dumnezeu nu se schimbă. Şi noi avem responsabilitatea de a împlini acest Cuvânt. „Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători“ (Iacov 1:22). „Ascultarea câteodată costa. Un artilerist pe nume Pierre stătea lângă arma lui în timpul unui asediu asupra Parisului din secolul XIX când comandantul a venit la el şi i-a spus „Artileristule, vezi podul acela de acolo şi cocioaba aceea mică în desişul din stânga?” „O văd, domnule”, i-a răspuns Pierre îngălbenindu-se la faţă. „Este un cuib al duşmanului; loveşte-o cu un obuz!” a ordonat comandantul. Pierre a devenit şi mai palid, dar a ţintit atent şi a tras. „Bine ţintit, omule, bine ţintit!” a exclamat generalul. Dar apoi a observat lacrimile care şiroiau pe obrajii artileristului. „Ce s-a întâmplat, omule?” „Scuzaţi-mă, generale”, a spus Pierre, „aceea era casa mea – tot ce aveam pe lumea asta”. Suntem noi gata să ascultăm poruncile lui Dumnezeu indiferent cât ne costă?” (Donald Campbell).
Stephen S. Short scrie: „Alte cazuri mai timpurii de celebrare a acestei «sărbători a lunii a şaptea» mai sunt amintite în 1 Împăraţi 8:2 în zilele lui Solomon şi în Ezra 3:4 în zilele lui Zorobabel. Mai există o referinţă la această sărbătoare şi în Osea 12:9. Aceasta dovedeşte că sărbătoarea cu pricina a fost ţinută în timpul monarhiei israelite, şi că în cele şapte zile cât ţinea sărbătoarea iudeii locuiau în corturi (făcute în special din piei de capră). Şi când capii iudeilor studiau acum împreună cu Ezra Levitic 23:33ff, au dedus că în timpul sărbătorii oamenii trebuiau, de drept, să locuiască nu în corturi, ci în colibe, făcute din crengi de copaci (versetul 14)“.
Derek Kidner scrie: „Sărbătoarea avea două laturi: era o sărbătoare a roadelor, a „strângerii roadelor la sfârşitul anului” (Exod 34:22), dar şi o amintire a pustiei, când Dumnezeu făcuse ca “toţi băştinaşii din Israel să locuiască în corturi” (Levitic 23:43). Studiul recent al Scripturii, ca un tablou restaurat, aducea la lumină nişte culori de mult uitate”.
Versetul 15
„la munte“ – Se referă la „ţinutul deluros“ al lui Iuda (după Newberry).
„ramuri de măslin sălbatic“ - F Charles Fenshaw scrie: “Se referă la un mic copac Elaeagnus angustifolia, care se întâlneşte la tot pasul în Ţara Sfântă”.
Versetul 16 – Acesta a fost “o aducere aminte puternică, care a durat o săptămână întreagă, a condiţiilor din pustie şi a călătoriei miraculoase spre ţara promisă” (Derek Kidner).
Versetul 17 „a fost foarte mare veselie“ – Ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu aduce întotdeauna numai bucurie. Vezi Ioan 15:10-11. Sărbătoarea Corturilor (zilele 15-21 ale lunii) era o sărbătoare de aducere aminte, vezi Levitic 23:43, „pentru ca urmaşii voştri să ştie că am făcut pe copiii lui Israel să locuiască în corturi după ce i-am scos din ţara Egiptului“. Aceasta era ultima sărbătoare din calendarul iudaic – o imagine profetică a bucuriei milenare, vezi Zaharia 14:16. A opta zi a sărbătorii (versetul 18) reprezintă imaginea stării veşnice. Numărul „opt“ vorbeşte despre noi începuturi. Împărăţia de o mie de ani va conduce spre „ceruri noi şi un pământ nou“.
Cei care se întorseseră cu Ezra au ţinut sărbătoarea corturilor în primul an de după întoarcerea lor (1 Împăraţi 8:65; 2 Cronici 7:9; Ezra 3:4).
Versetul 18 - Detaliile răzleţe cu privire la modul de organizare al sărbătorii au fost puse cap la cap şi urmate cu toată inima. Versetul 15 a adoptat instrucţiunile date în Levitic 23:40f referitor la strângerea ramurilor copacilor stufoşi; ultima propoziţie din versetul 17 coincide cu nota de bucurie menţionată în Deuteronom 16:13-15; şi acum aflăm despre citirea legii recomandată în Deuteronom 31:10-13 la fiecare şapte ani şi despre „adunarea de sărbătoare” din Numeri 29:35” (Derek Kidner).
„Au citit în cartea Legii lui Dumnezeu“ – Aflăm din Deuteronom 31:10 că Legea poruncea citirea în public a Legii în cadrul acestei sărbători doar când era an sabatic, deci se pare că era o ocazie cu totul specială.
„ziua a opta“ – Iniţial, aceasta nu făcea parte din sărbătoare, ci a fost adăugată ulterior prin legea preoţească din Levitic 23:36-39.
„cum este poruncit“ – Sau “după rânduială” (GBV 2001), cu referire la Legea Preoţească.
“O adunare de sărbătoarea” – Termenul este folosit de asemenea în 2 Împ 10:20; Isaia 1:13; Ieremia 9:1; Ioel 1:14; Amos 5:21. În Levitic 23:36 şi Numeri 29:35. Această adunare de sărbătoare avea loc în a opta zi a Sărbătorii Corturilor.
Note consemnate de Thomas Hale:
Thomas Hale scrie: „Cuvântul lui Dumnezeu aduce convingerea de păcat şi un simţământ de sfântă părere de rău care atrage după sine pocăinţa“.
Versetul 10 – „Bucuria dată de Dumnezeu nu este o simplă veselie sau «un sentiment de bine»; ea este efectiv înrădăcinată în mântuirea noastră. Este determinată de faptul că păcatele ne-au fost iertate şi că am fost repuşi în părtăşie cu Dumnezeu ca să putem trăi bucuria în Domnul“.
Versetul 14 – „Sărbătoarea strângerii (Exod 23:16) este cunoscută mai bine sub numele de sărbătoarea corturilor (Levitic 23:33-36, 39-43). Potrivit cu Levitic 23:42-43, israeliţii trebuiau să construiască mici colibe sau „corturi de întâlnire“ în care să locuiască timp de şapte zile, cât dura sărbătoarea (versetul 15). Neemia şi-a dat seama că n-o mai sărbătoriseră aşa încă de pe vremea lui Iosua (versetul 17). Bucuria lor semăna cu cea pe care au trăit-o la praznicul Paştelor pe vremea domniei lui Ezechia. (2 Cronici 30:25-26). Închinarea trebuie de regulă să fie plină de bucurie, nu posomorâtă, Deuteronom 31:10-13.
Notă specială: „În cartea 1 Esdra, din echivalentul lui Ezra 10:44 urmează imediat un fragment ce corespunde la noi cu versetele 1-13a“ (Derek Kidner).
Notă suplimentară asupra textului masoretic – A.R. Millard scrie despre „Textul Vechiului Testament” în Comentariul Biblic New International: „Din zilele robiei, ebraica a decăzut la statutul unei limbi minoritare în rândul iudeilor...fiind înlocuită cu aramaica , limba oficială a Imperiului Persan. Pe măsură ce procesul a continuat, exista o nevoie crescândă de a păstra pronunţia corectă a textului Bibliei ebraice atunci când era citită în sinagogi. Pentru a ajuta cititorul, unele litere puteau funcţiona ca vocale, un obicei care a început în perioada monarhiei şi a atins apogeul în vremea lui Irod. În secolele şapte şi opt după Hristos, au apărut metode mai exacte de a marca vocalele şi accentele, care au culminat cu schema punctelor aşezate deasupra, dedesubtul şi în interiorul literelor folosită de atunci pentru a produce sunetele şi intonaţiile recunoscute. Cercetătorii evrei care au aplicat acest sistem pe textul consonantic au moştenit reguli rigide pentru a menţine precizia în copierea acelei paralele şi poate deriva din maniera vechiului Babilon. De asemenea, ei au înregistrat variaţii în textul scris care le-a fost transmis (Massora). Acest text masoretic este reprezentat astăzi de câteva manuscrise copiate în secolele IX şi X după Hristos, cele mai importante fiind păstrate în Cairo, Ierusalim, Leningrad, şi Londra, şi de toate Bibliile scrise sau tipărite mai târziu.
