de ce-uri.....??????

De ce atâtea complexe?
De ce tot timpul se poate şi mai bine?

De ce nu ne folosim de lucrurile slabe ale celor din jur pentru a construi rampe de salvare?

De ce îngăduim altora să ne subestimeze fără voia noastră?
De ce nu ne gândim că toate defectele noastre au fost trecute în agonia crucii?
De ce lăsăm pe alţii să decidă valoarea noastră?
De ce căutăm să rămanem uneori invizibili?
De ce punem semnul întrebării când Dumnezeu pune punct?
De ce răspunsul nostru la ce faci? e.. bine şi nu foarte bine?
De ce ne abţinem să zâmbim?
De ce ne simţim în plus?
De ce ne retragem în carapacea noastră când ceva nu iese după cum planificasem?

Biruinţa

Biruinţa e mai dulce după ce ai experimentat înfrângerea.

Clipa biruinţei: 

-un moment prea scurt pentru a trăi doar pentru el şi pentru nimic altceva.

Fii atent ca biruinţele prezente să nu poarte în ele sâmburele viitoarelor înfrângeri.

Biruinţa poate deveni un obicei. 

 Din nefericire, acelaşi potenţial îl are şi înfrângerea!

Sunt mai numeroşi cei ce ştiu cum să biruiască, decât cei ce ştiu cum să-şi folosească biruinţele.

Pentru orice biruinţă e nevoie de credinţă şi de muncă; 

multă muncă!

ești împlinit?

Suntem creați să împărtășim iubirea, să nu trăim în singurătate.

 Dar, încercând să umplem această nevoie, inversăm prioritățile...păstram florile, chiar și uscate, ”aruncând”(ignorând) oamenii care ni le-au dăruit. Isus spune:

 ”...strecurați țânțarul si înghițiți cămila...”(Matei 23:24)

Uităm să ne iubim real unii pe alții fără nevoia de clipe prinse în rame, ci de momente rămase eterne în inimi.

 Ignorăm comorile adevărate, pe noi înșine, ne sacralizăm insensibilitatea , încercând să nu părem ridicoli în fața celorlalți, fiind prea sentimentali. 

Ne-am ucis cuvintele de bine de pe buze, să nu cumva să ne jignim rațiunea sau imaginea. 

Dincolo de atitudini, de gesturi, există o adevărată comunicare; 

cuvinte care nu se vor spuse de teama confruntărilor.

 Uităm să iubim pentru că ne-am obișnuit cu clișeele vieții altora, fără să ne asumăm propria trăire. 

Uităm să ne trăim iubirea, mulțumindu-ne cu surogate, cu florile uscate, care la vremea lor și-au împlinit destinul. 

Ele pot fi mulțumite: și-au atins scopul existenței. 

Nu zic să refuzăm florile, dar să nu uităm ce e mai important: 

OAMENII, și că uneori, gesturile au nevoie să fie însoțite și de cuvinte...

Tu, care ai fost creat să iubești, ești împlinit?