slujitorii perfecţi

“Dacă e vorba să mă laud, mă voi lăuda numai cu lucrurile privitoare la slăbiciunea mea.” 

 (2 Corinteni 11:30)
Transformarea spre care ne orientăm este în primul rând una de mentalitate, adică o transformare foarte greu de realizat. Din nefericire, apelurile noastre constante au fost uneori greşit înţelese, mai ales de unii lideri.

 În spatele acestor atitudini, se poate desluşi o anume mândrie spirituală, o aroganţă religioasă, care pare să spună: “Ce schimbări? 

Ce reorganizare?

 De ce mentalităţi diferite? 

Noi suntem perfecţi! 

Nu avem nimic de schimbat! 

Dacă unii vor anumite schimbări, atunci noi nu avem timp de pierdut cu ei, fie că aleg să se conformeze, renunţând la opiniile lor “destabilizatoare”, 

fie că vor pleca.”
Deci,  vă propunem spre dezbatere o anumită atitudine care tinde să devină o “epidemie” printre conducătorii creştini, cu consecinţe dintre cele mai grave în rândul credincioşilor. Această “afecţiune spirituală” este, de fapt, esenţa respingerii oricăror argumente în favoarea unor schimbări. 

lată de ce, această boala spirituală, luată în discuţie, s-ar putea numi “sindromul slujitorului perfect”. 

Putem vedea, fără prea mari eforturi, mulţi lucrători creştini a căror slujire este substanţial dependentă de realizările şi succesul lor în faţa oamenilor.

 Ei sunt gata să facă orice pentru ca ceilalţi colegi ai lor, dar şi credincioşii din biserică, să vadă ce mare succes au.
Stau înaintea fraţilor având postura slujitorului perfect, care nu greşeşte niciodată, care are întotdeauna dreptate, care are cele mai semnificative daruri spirituale, care nu poate fi niciodată contrazis. 

Acest tip de lideri sunt conducătorii sfinţi, situaţi deasupra oamenilor pe care îi conduc, aceştia nefiind altceva decât nişte unelte cu ajutorul cărora ei îşi clădesc şi consolidează imperiul propriilor interese.
Desigur că toţi oamenii se confruntă cu tendinţa de a-şi ascunde ‘ gândurile şi simţămintele.

 De la grădina Edenului încoace, parcă oamenii se simt mai în siguranţă dacă… 

se ascund! 

Cu toţii încercăm teama de a nu fi respinşi. 

Ne temem că dacă oamenii ne vor cunoaşte, aşa cum suntem, ne vor respinge, ne vor desconsidera, nu ne vor mai susţine, ne vor părăsi.

Datorită acestei temeri, de a nu fi respinsi, mulţi dintre conducătorii creştini se ascund în fiecare zi în spatele unei măşti a perfecţiunii, cu ajutorul căreia îşi acoperă toate punctele slabe, încercând să scoată mereu în evidenţă doar punctele tari. 

Purtarea sistematică a acestor măşti de slujitori perfecţi va domina, încetul cu încetul, vieţile acestor oameni. 

Ei nu numai că îşi pierd propria unicitate, dar vor pretinde şi credincioşilor pe care îi conduc să nu mai fie ei înşişi, curmând astfel diversitatea şi creativitatea din biserică.
Este regretabil că modelul de lider creştin care se promovează în mediul evanghelic românesc este “modelul conducătorului perfect”. 

Conducătorul perfect va cere oamenilor din biserica lui să se conformeze întocmai stilului şi personalităţii sale. 

El va dori, cu orice preţ, să facă din ceilalţi credincioşi “copii” ai lui, cerându-le, direct sau indirect, negarea de sine. 

Acest fenomen poate fi numit promovarea “cultului personalităţii”. 

Mesajul lui Pavel:

 “Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos” (1 Corinteni 11:1) 

nu înseamnă:

 “Modelaţi-vă după mine.”, 

ci:

 “Modelaţi-vă după Cristos!”

Unitatea bisericii este pretextul “biblic” (sau mai degrabă nebiblic) care justifică acest mod de slujire. 

Unitatea biblică nu are nimic de-a face cu conformarea după anumite reguli religioase. 

Dumnezeu nu ne-a creat asemeni unor copii trase la indigo! El ne-a creat cu personalităţi diverse, oferindu-ne libertatea de a ne exprima diferit. 

Dumnezeu este creativ şi El însuşi lucrează în diversitate, nu după “tipare”. 

Dragostea lui Dumnezeu se exprimă în mod creativ prin Biserică, adică nu doar prin oameni diferiţi, dar şi în moduri diferite.
Duhul religiei promovează unitatea religiei, a regulilor, a statutelor, a tiparelor, a formalităţilor de tot felul. 

De aceea, unitatea religiei reflectă o unitate firească, asemănă­toare modului în care angajaţii unei companii sau membrii unui partid politic acţionează unit. 

Duhul religios impune conformarea faţă de reguli, generând teama.
În schimb, unitatea biblică este diferită! 

Duhul Sfânt promovează o unitate exprimată printr-o grijă şi apreciere profundă a fiecărui frate şi soră. 

Unitate biblică înseamnă a ne stima unii pe alţii, apreciind sincer valorile pe care Dumnezeu le-a pus în fiecare dintre noi, în contextul Trupului lui Cristos, îmbinându-ne armonios tăria şi slăbiciunile. 

Duhul Sfînt nu poate să fie impresionat de masca noastră de perfecţiune! Dimpotrivă, El apreciază capacitatea de a fi noi înşine caracterizaţi de sinceritate. 

Unitatea biblică este o unitate a diversităţii, care nu doreşte a ne conforma unii altora, ci a ne accepta unii pe alţii în dragoste.
Revenind la “sindromul slujitorului perfect”, trebuie să observăm că acest tip de conducător va sta, pe cât posibil, la distanţă de oameni. 

lacov, în epistola sa, spune că llie, profetul cu duh de foc, care a avut parte de o deosebită chemare, “a fost un om ca noi”.
Apostolul Pavel, care, indiscutabil, a fost un mare lider creştin, nu s-a temut să spună: 

“Ştiu, în adevăr că nimic bun nu locuieşte fn mine… pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. 

Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac.” (Romani 7:18,19).
Unul dintre cele mai uimitoare lucruri pe care le găsim în Biblie este faptul că Dumnezeu nu uită să menţioneze defectele oamenilor mari cu care El a lucrat. 

Minunea lucrării lui Dumnezeu cu noi este tocmai faptul că, prin nişte oameni imperfecţi, El zideşte o împărăţie perfectă! De fapt, folosindu-se de noi, nişte vase foarte slabe, Dumnezeu îl umileşte profund pe diavol.

 Pavel afirma că puterea lui Dumnezeu se face desăvârşită în slăbiciunile noastre. Inversul acestei afirmaţii pauline este adevărul că, în înălţarea noastră, puterea lui Dumnezeu nu se poate desăvârşi!

 Cea mai mare barieră, pe care oamenii o pot pune în calea puterii lui Dumnezeu, este mândria spirituală.
Când motivaţia slujirii unui conducător creştin nu este voia lui Dumnezeu, înseamnă că lucrarea nu este a lui Dumnezeu, ci a lui, iar motivaţia slujirii sale este succesul personal, mărimea bisericii sau onorurile primite constant de la alţii.
Dacă sunt slujitori care aduc roade veşnice pentru împărăţia lui Dumnezeu, ei trebuie să înţeleagă că aceasta nu constituie un prilej de afirmare a calităţilor şi priceperii lor. Aceasta este lucrarea harului, puterea ungerii lui Dumnezeu peste vieţile lor. 

Profetul Zaharia spune că lucrarea lui Dumnezeu nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Domnului.
Dumnezeu urăşte păcatul, dar îi iubeşte pe păcătoşi, pe oamenii sinceri, răniţi, zdrobiţi şi imperfecţi. 

Afirmaţia răspicată pe care o facem aici este aceea că absolut toţi slujitorii creştini încă mai au probleme de rezolvat în vieţile lor. 

Ei nu sunt perfecţi! 

Chemarea lui Dumnezeu în slujire este un har, nu un merit câştigat ca răsplată a neprihănirii personale. 

Dumnezeu îi va binecuvânta pe acei slujitori cinstiţi şi smeriţi, care sunt gata să arate oamenilor că ei nu sunt superiori lui llie şi lui Pavel, că sunt oameni cu slăbiciuni asemeni tuturor celorlalţi fraţi ai lor. 

Toţi creştinii, inclusiv liderii, sunt într-un continuu proces de sfinţire!
Atât Dumnezeu, cât şi oamenii, îl vor aprecia pe acel slujitor care nu se ascunde în spatele unei măşti a perfecţiunii. Oricum, atât Dumnezeu, cât şi credincioşii din biserică, cunosc greşelile şi eşecurile conducătorilor. 

O slujire transparentă este aceea prin care ochii oamenilor sunt îndreptaţi spre Isus, nu spre “persoana din frunte”. 

Un adevărat conducător creştin se bucură de dragostea lui Dumnezeu, nu de laudele şi onorurile primite de la oameni.
Un adevărat slujitor este gata să stea în faţa Bisericii Domnului şi să le spună oamenilor că folosirea lui de către Dumnezeu este un har divin, nu un merit personal.

 El va fi oricând gata să accepte că nu este mai mult decît un om care se confruntă cu aceleaşi încercări, ispite, temeri, slăbiciuni sau chiar căderi, întocmai ca şi ceilalţi credincioşi. Masa de oameni dintr-o astfel de biserică va înţelege limpede că Dumnezeu poate să-i binecuvânteze şi să lucreze şi prin vieţile lor. 

Ei vor înţelege că nu trebuie să aştepte să ajungă la o stare de perfecţiune care, dealtfel, aici este de neatins.
Desigur că, în acest cadru, nu dorim să spunem că slujitorii trebuie să vorbească mereu de la amvon despre lipsurile şi greşelile lor.

 Este necesar însă ca liderii creştini să se vindece de “plaga slujitorului perfect”. 

Este nevoie de slujitori sinceri, care să demoleze zidurile mândriei ridicate între ei şi bisericile în care slujesc.

 Este nevoie de slujitori care să reintroducă în vocabularul lor expresia: 

“Am greşit, îmi pare rău, vă rog să mă iertaţi” 

– expresie de care să se poată folosi, inclusiv în public. 

Nu se poate ca un slujitor să afirme că este smerit înaintea Domnului, dar, că, înaintea bisericii, trebuie să stea cu “demnitate” (a se citi mândrie). 

Oricât de imatură, din punct de vedere spiritual, ar fi biserica la un moment dat, totuşi, ea este Trupul lui Cristos! 

Acei slujitori care pretind că îşi mărturisesc greşelile în cămăruţa lor, dar care afişează apoi o atitudine de perfecţiune înaintea bisericii, nu sunt cinstiţi.
Trăim vremuri în care mulţi slujitorii sunt dependenţi de succesul exterior văzut de oameni. 

Pe unii, acest succes personal, îi domină într-atât, încât nu mai pot să vadă în copii lui Dumnezeu decât nişte “unelte” sau “resurse”.

 Pentru ei “oile” se reduc la nişte instrumente care le susţin slujirea. 

Dependenţa lor de succes poate să meargă până la punctul în care ei îi vor distruge chiar pe aceia cărora Dumnezeu le-a cerut să le dăruiască propriile vieţi.
Slujitorii care sunt gata să se lupte pentru putere, rang sau prestigiu, doresc să ia cu forţa ceea ce Dumnezeu nu le-a dat încă! 

Adeseori, inimile lor sunt pângărite de teamă şi invidie. Adeseori, astfel de slujitori ridică valuri de tensiuni, lupte şi neîncredere, care lovesc direct în Trupul lui Hristos.
Oare câţi dintre slujitorii actuali sunt gata să se alăture lui David, care a rostit una dintre cele mai impresionante rugăciuni scrise în Biblie strigând după vindecarea lui Dumnezeu astfel: 

“Cercetează-mă, Dumnezeule şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! 

Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!” (Ps.139:23,24).