Păcatul.
Noţiune nepopulară.
O permanentă amendă a liniştii sufletului nostru.
El nu iese decât cu pocăinţă şi credinţa în puterea curăţitoare a sângelui sfânt al Domnului Isus Cristos.
.Cu toate acestea, apelăm la remediul divin doar în extremis. Recurgem la toate paliativele cunoscute.
Cel mai des la religie.
Lenin a avut perfectă dreptate:
“Religia este opium pentru popor”.
Drog.
Narcotic pentru conştiinţa care încearcă să scape de păcate prin ritualuri:
Rituri.
Tradiţii.
Slujbe.
Cântări.
Servicii.
Programe.
Dogme.
Jertfe şi sărbători
Sfinţi şi muceniţe.
Canoane şi autoflagelări.
Penitenţe şi spovedanii.
Prescuri şi icoane.
Lista poate continua.
Avem fiecare una.
La ultima inspecţie pe care Mântuitorul a făcut-o templului din Ierusalim în momentul decisiv al istoriei acestei naţii, Şi-a găsit Casa de rugăciune “o peşteră de tâlhari”.
Plină de religie.
O religie fără Dumnezeu.
O religie fără Dumnezeu ne lasă cu păcatele nu numai intacte dar agravându-se.
Roata tradiţiilor funcţiona ireproşabil unsă în permanenţă de sângele mieilor şi aurul schimbătorilor de bani. Jertfe.
Ritualuri.
Toată recuzita. Religie.
O religie tranchilizantă.
Opium peste tumultul păcatelor.
Anestezic de suflete bolnave de păcat.
Mă uit la noi.
La cei religioşi.
La cei ce reclamăm moştenirea crucii.
La noi toţi, indiferent unde ne-am afla.
La toţi creştinii ţării.
Tradiţionalişti sau liberali.
Stricţi.
Simpli.
Istorici.
Recenţi.
De sus sau de jos.
Botezaţi de mici sau la maturitate.
Milenişti sau amilenişti.
De duminica sau sâmbăta.
Evanghelici.
Mistici.
Pragmatici.
Cu robe.
Cu gulere.
La costum cu trei nasturi.
Fără cravată.
Carismatici.
Născuţi din nou.
Cu succesiune apostolică.
Cum doriţi.
Nu cumva ne drogăm cu formele noastre de închinare?
Nu cumva am ajuns să le considerăm paliative contra păcatelor?
Produsul religiilor noastre este mai degrabă slujba sau “programul” religios, decât caracter asemănător lui Christos.
Şi când larma slujbei se ridică spre cer, divinitatea Îşi astupă urechile.
Sărbătorile şi slujbele şi programele, ritualurile şi închinările nu pot sta alături de lipsa de caracter.
Dreptatea şi neprihănirea trebuie să fie ape limpezi care să curgă viu şi etern de sub altarul religiilor noastre.
Nu contest forma închinării nimănui.
Nici o formă de închinare înaintea lui Dumnezeu nu poate fi păcătoasă în sine.
Contexte culturale şi sociale cer forme diverse de închinare.
Dumnezeu ne-a creat diferiţi şi exprimarea inchinării noastre înaintea Sa trebuie să exprime diversitatea creaţiei.
Păcatul constă în practicarea formei fără caracter reînoit prin Cruce.
Crucea lui Christos este şi rămâne singurul mijloc pentru iertarea păcatelor.
La cruce, sângele divin spală păcatele iar instrumentul morţii îl va crucifica pe păcătos.
Ni se pare că “narcoticul” le este administrat cu instrumente mai multe şi mai sofisticate.
Mai vechi.
Uităm însă un lucru banal.
Indiferent de metoda prin care luăm otrava există o singură consecinţă.
Moartea.
Ne anesteziem conştiinţele cu fum de tămâie şi ungeri cu mir, sau doar cu cântări de cor şi fanfare?
Doar cu cântări comune?
Cu frecventarea bisericii?
Rezultatul este acelaşi.
Unele morţi sunt mai costisitoare decât altele.
Atât.
Avem nevoie de iertarea Celui ce-a murit pe cruce pentru răscumpărarea noastră. El în noi, “nădejdea slavei” este garanţia unui caracter nou, dinamic, tot mai asemănător Lui. El a venit să ne scape de păcate şi de religia care în loc să ne conducă la El, ne amorţeşte simţurile torţionate de păcate.
Instrumentarul religiei mele, indiferent cât de elaborat este el de scurgerea timpului şi de confruntarea cu contextul cultural, este mijlocul prin care un caracter schimbat se închină în duh şi adevăr Dumnezeului celui viu, sau este instrumentul morţii sale lente şi sigure sub auspiciile religiei sale în cazul în care este folosit fără o schimbarea radicală a lăuntrului prin Christos.
Educaţia produce păcătoşi cu diplomă.
Religia, păcătoşi religioşi.
Numai Christos poate face oameni noi.
Religia oamenilor născuţi din nou este muzică plăcută pentru cer.
Indiferent cu ce instrumente se cântă.
Sărbătorile şi slujbele şi programele, ritualurile şi închinările nu pot sta alături de lipsa de caracter.
Dreptatea şi neprihănirea trebuie să fie ape limpezi care să curgă viu şi etern de sub altarul religiilor noastre.
Nu contest forma închinării nimănui.
Nici o formă de închinare înaintea lui Dumnezeu nu poate fi păcătoasă în sine.
Contexte culturale şi sociale cer forme diverse de închinare.
Dumnezeu ne-a creat diferiţi şi exprimarea inchinării noastre înaintea Sa trebuie să exprime diversitatea creaţiei.
Păcatul constă în practicarea formei fără caracter reînoit prin Cruce.
Crucea lui Christos este şi rămâne singurul mijloc pentru iertarea păcatelor.
La cruce, sângele divin spală păcatele iar instrumentul morţii îl va crucifica pe păcătos.
“Am fost răstignit împreună cu Christos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Christos trăieşte în mine”, spunea apostolul Pavel (Galateni 2:20).
Este ispititor să privim la panoplia ritualurilor religiei de vis-a-vis şi să condamnăm procesul de anesteziere de conştiinţe care are loc.Ni se pare că “narcoticul” le este administrat cu instrumente mai multe şi mai sofisticate.
Mai vechi.
Uităm însă un lucru banal.
Indiferent de metoda prin care luăm otrava există o singură consecinţă.
Moartea.
Ne anesteziem conştiinţele cu fum de tămâie şi ungeri cu mir, sau doar cu cântări de cor şi fanfare?
Doar cu cântări comune?
Cu frecventarea bisericii?
Rezultatul este acelaşi.
Unele morţi sunt mai costisitoare decât altele.
Atât.
Avem nevoie de iertarea Celui ce-a murit pe cruce pentru răscumpărarea noastră. El în noi, “nădejdea slavei” este garanţia unui caracter nou, dinamic, tot mai asemănător Lui. El a venit să ne scape de păcate şi de religia care în loc să ne conducă la El, ne amorţeşte simţurile torţionate de păcate.
Instrumentarul religiei mele, indiferent cât de elaborat este el de scurgerea timpului şi de confruntarea cu contextul cultural, este mijlocul prin care un caracter schimbat se închină în duh şi adevăr Dumnezeului celui viu, sau este instrumentul morţii sale lente şi sigure sub auspiciile religiei sale în cazul în care este folosit fără o schimbarea radicală a lăuntrului prin Christos.
Educaţia produce păcătoşi cu diplomă.
Religia, păcătoşi religioşi.
Numai Christos poate face oameni noi.
Religia oamenilor născuţi din nou este muzică plăcută pentru cer.
Indiferent cu ce instrumente se cântă.
