Cu El în singurătate aflăm ce binefacere şi ce sprijin este El pentru inimă şi, atunci când inima este ocupată cu responsabilităţile zilnice, ea se întoarce către El ca acul busolei către nord sau ca floarea către soare.
Când sufletul, dezvoltându-şi în singurătate simţul supremaţiei Domnului, se întoarce mai apoi la oameni şi la obligaţiile zilnice, el va raporta toate celelalte lucruri la El.
El ocupă primul loc, iar lucrurile şi persoanele devin importante pentru noi nu pentru că ne plac sau pentru vreun alt motiv, ci în funcţie de poziţia lor faţă de El.
Dacă responsabilităţile tale şi aşteptările celorlalţi faţă de tine sunt punctul central al sistemului tău- soarele lumii tale interioare - în loc ca soarele să-ţi fie Domnul Isus, atunci orice aparent eşec în a-ţi îndeplini responsabilităţile va cufunda ziua ta în întuneric.
Vei resimţi eşecul asemeni unei eclipse de soare.
Dacă Domnul ar fi în mod clar şi conştient magnetul TĂU, atunci orice îndatorire ar fi mai puţin îngrijorătoare şi le-ai putea îndeplini mai bine pe fiecare în parte; şi în loc să fii trist şi dezamăgit, L-ai auzi pe Domnul spunând:
-“Ea a făcut ce a putut”, şi ai şti că tot ceea ce faci primeşte o mai mare apreciere.
Ceea ce ne face fericiţi în lucrare nu este nici slujirea multă, nici conştienţa propriei noastre eficienţe, ci siguranţa că se va face apel la noi şi vom putea fi de folos la nevoie.
Când iubeşti, nu-ţi place să-l vezi pe cel iubit ducând lipsă de ceva.
Slujeşti pentru că iubeşti.
Nu încerca să-ţi organizezi lumea interioară la lumina unei biete lămpi; e clar că dacă ai avea un soare, totul ar fi mult mai uşor!
Singurătatea cu Domnul Isus ne învaţă să găsim în El soarele nostru.
Odată ce inima şi-a găsit odihna şi împlinirea în Domnul Isus, ea se poate întoarce spre El cu uşurinţă şi fără încetare, în orice situaţie.
