în căutarea fericirii

Niciun om din lumea aceasta nu îşi urăşte trupul într-un mod absolut, încât să aleagă ceva ce ştie că-i va produce o nenorocire şi mai mare.

 Toţi oamenii caută fericirea. 

Fără nici o excepţie. 

Indiferent de mijloacele folosite, cu toţii tind spre acest scop. 

Motivul pentru care unii merg în război, iar alţii îl evită este, în ambele cazuri, aceeaşi dorinţă pe care încearcă să şi-o satisfacă din perspective diferite. 

Voinţa nu face niciodată nici cel mai mic pas decât spre acest obiectiv. 

Acesta este motivul ce se află în spatele oricărei acţiuni a oricărui om, chiar şi a celor care se spânzură.
Isus ştia că întreaga omenire se află în căutarea fericirii.

 El le-a arătat calea corectă spre această fericire şi le-a spus ce trebuie să devină pentru a fi binecuvântaţi şi fericiţi.
Să ne aducem aminte că etica creştină are ca premisă dragostea de sine.

 Nimic nu ne motivează dacă nu face apel la interesul nostru.
Dorinţa de viaţă este dorinţa de bucurie, plăcere, fericire... 

În orice om adevărat, dorinţa de viaţă este, de asemenea, şi dorinţa de bucurie. 

În tot ce-şi doreşte, omul vrea şi intenţionează ca acel lucru să existe, într-o anumită formă, şi pentru el însuşi. 

Tânjeşte diferite lucruri cu intenţia recunoscută sau nu, dar foarte concretă, chiar dacă inconştientă, de a-şi asigura propria bucurie. 

A ascunde acest lucru de tine înseamnă a fi făţarnic.

 Iar această făţărnicie îl costă adevărul etic că ar trebui să-şi dorească bucuria pentru sine, exact aşa cum îşi doreşte să mănânce, să bea, să doarmă, să fie sănătos, să muncească, să se lupte pentru ceea ce este drept şi să trăiască în părtăşie cu Dumnezeu şi cu aproapele lui.

 Persoana care încearcă să se debaraseze de această bucurie este, cu siguranţă, o persoană neascultătoare.
   Pentru ca un soţ să fie o persoană ascultătoare, el trebuie să-şi iubească soţia aşa cum Hristos a iubit Biserica, aceasta însemnând că trebuie să-şi caute propria bucurie în bucuria sfântă a soţiei sale.
Tot aşa sunt datori şi bărbaţii să-şi iubească soţiile, ca pe trupurile lor.

 Cine-şi iubeşte soţia, se iubeşte pe sine însuşi.

 (Efeseni 5.28)
   Aceasta este în mod clar o parafrazare a poruncii lui Isus, pe care El a luat-o din Levitic 19.18:

 Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Matei 22.39

 Concepţia populară greşită este că această poruncă ne învaţă să ne preţuim pe noi înşine, astfel încât să-i putem iubi pe alţii.

 Nu aceasta este semnificaţia acestei porunci. Isus nu ne porunceşte să ne iubim pe noi înşine.

 El consideră de la sine înţeles că facem acest lucru.

 

... apoi El face din etalonul iubirii faţă de sine, etalonul datoriei noastre de a-i iubi pe alţii: 

Aşa cum te iubeşti pe tine însuţi, aşa să-i iubeşti şi pe alţii.
   Acum Pavel aplică acest lucru la căsnicie. El îl vede ilustrat în relaţia lui Hristos cu Biserica. 

Şi îl vede ilustrat în faptul că soţii şi soţiile devin: 

-un singur trup. 

Bărbaţii să-şi iubească soţiile ca pe trupurile lor.

 Cine-şi iubeşte soţia, se iubeşte pe sine însuşi.

 Cu alte cuvinte, bărbaţii ar trebui să dedice în slujba fericirii soţiilor lor aceeaşi măsură de energie, timp şi creativitate pe care o dedică, în mod natural, pentru propria fericire.
   Rezultatul unei astfel de atitudini va fi faptul că se vor face fericiţi pe ei înşişi. Căci cel care-şi iubeşte soţia se iubeşte pe sine.

 Întrucât soţia este un singur trup cu soţul ei, acelaşi lucru se aplică şi în cazul iubirii ei faţă de el.