Nu cred că viața e cel mai mare dar pe care îl primește omul, ci libertatea de a face ce vrea cu ea. Numai că, liberul arbitru este, totodată, și cel mai mare blestem al omenirii.
Dumnezeu nu ține în lesă pe nimeni. Nu intră cu bocancii în sufletul nimănui, nu pune piciorul în prag. Nu-i musafir nepoftit. Dacă nu-L accepți, nu insistă. Dumnezeu nu-i negustor de suflete, El e făuritor de suflete. Nu oferă vieți la reducere. Nici două la 10 lei. Nici nu dă mai multe celui ce face mai mulți kilometrii în genunchi sau celui ce sta în vârf de munte.
Ni se dă, deci, șansa de a ne trăi viața după bunul plac. Problema este ce alegem să facem cu șansa asta. Singura șansă! (Foarte foare puțini oameni o mai primesc pe a doua. Nu îți irosi viața bazându-te pe ideea că ești unul din ei. S-ar putea să ratezi singura șansă de a trăi cu adevărat...)
Nu trebuie să stai între patru scânduri, lipsit de vlagă, pentru a fi un om mort. Există și morți care merg pe stradă (unii din ei se dau cu rolele, alții claxonează la semafor), pe lângă care trecem zilnic, cu care interacționăm deseori. Morții se ascund și în spatele zâmbetelor false, ale costumelor Armani, ba chiar dincolo de zidurile bisericilor.
Ambalajul exterior trădează rareori cimitirul din interior. Doar dacă îi privești adânc în ochi începi să simți miros de suflet degradat. Și cel mai greu e când îți moare sufletul...
O viață irosită e una în care alergi după plăceri. După bani. După faimă. Viața nu-i ca matematica. Degeaba tot aduni. La sfârșit îți va da tot cu minus...
O viață irosită e o viață petrecută căutând fericirea la capătul pământului, când defapt ea e la o atingere de mână distanță de noi.
O viață irosită e o viață în care încerci să amâni sfârșitul. Tot fugind de ce va fi, uiți să te bucuri de ce este in viata.
