Biserica este conştientă că familia şi căsătoria constituie unul dintre cele mai preţioase bunuri ale omenirii.
Familia se realizează în comunitatea de iubire şi de viaţă dintre bărbat şi femeie, care are rădăcinile sale în sexualitatea umană, diferenţiată şi complementară din punct de vedere fiziologic si psihologic.
În diversitate se ascunde apelul natural la complementaritatea şi la dăruirea reciprocă.
La originea familiei este dăruirea liberă şi spontană a celor care doresc să se iubească prin capacitatea de a se dărui reciproc.
Familia este fructul iubirii interpersonal, trăit în reciprocitate, susţinut de egalitatea între parteneri, întărit de demnitatea lor omenească.
Viaţa matrimonială, şi - în lăuntrul ei - raportul matrimonial, sunt rânduite către crearea unei comuniuni autentice a iubirii.
Căsătoria este, prin firea sa, o comunitate a iubirii şi o ţintă care trebuie să fie ajunsă printr-un parcurs accidentat cu perioade întunecate şi crize.
Pentru ca să poată rezista furtunilor şi să rămână cea mai frumoasă realitate a vieţii, trebuie să subliniem câteva puncte.
Căsătoria este o vocaţie – o chemare a lui Dumnezeu, deci o misiune care porneşte din „Da, îl vreau!”.
Viaţa în doi este o alegere serioasă, nu o mişcare instinctivă;
sunt două persoane care au hotărât să „devină unul rămânând doi”, unindu-se la nivel fizic, emotiv, psihologic şi spiritual, pentru a face un „noi” din doi „eu”.
O decizie care trebuie reînnoită în fiecare zi.
Trecerea de la „eu” la „noi” – cere o schimbare radicală:
- Un cuplu fericit este rezultatul multor lucruri:
-iubirea este făcută din mulţi paşi.
Cere răbdare, vremuri îndelungate, definirea responsabilităţii şi a rolului, chiar şi în cazul detaliilor celor mai banale:
-cine administrează finanţele,
-cine duce câinele afară,
-cine pregăteşte mâncarea,
-cine repară lucrurile care se strică,
-cine conduce maşina în călătoriile lungi,
-cine însoţeşte copiii în studiile lor,
-cine face cumpărături.
Nu este prea romantic, dar iubirea familială este un proces lent şi constant al armonizării persoanelor „diferite” între ele: fiecare trebuie „să facă loc” altora.
Viaţa familială este întotdeauna o frumoasă ocazie de creştere.
– o „şcoală” unde se învaţă să ne cunoaştem şi să devenim mai buni.
Lărgeşte orizonturi şi perspective, măreşte resursele individuale, ajută la depăşirea problemelor şi dificultăţilor, ne face mai înţelepţi şi „mai adevăraţi”.
Este un plan intensiv, 24 ore din 24, a calificării interpersonale, unde se învaţă, trăind disciplinele mai importante ale vieţii.
Cea dintâi este a împărtăşi.
Fără acesta, viaţa familială este doar o agregaţie a indivizilor.
A împărtăşi este esenţial pentru a hrăni dinamica acestui „noi”:
- se extinde la trup, la emoţii, la gând, la timp, spaţiu şi obiecte personale.
A doua este răbdarea.
Fiecare se mişcă, creşte şi se dezvoltă după pasul său, şi după ritmul propriu, în domeniul fizic, emotiv, intelectual sau spiritual.
Toate forţările provocă pagube.
A treia este recunoştinţa.
Înseamnă a învăţa să apreciem pe membrii familiei pentru ce sunt şi ce fac.
A patra este acceptarea altora exact aşa cum sunt.
Este important să dăm aceeaşi cuprindere necondiţionată pe care o cerem pentru noi înşine, învăţând să convieţuim cu caracteristicele care pot să ne irite.
Al cincilea este iertarea.
Niciodată nu este uşor, dar este unica soluţie dacă vrem ca iubirea să dureze.
Comunicarea este esenţială.
Dialogul este seva vieţii familiale.
Este podul dintre realităţile care altminteri ar risca să se scufunde în singurătate.
Nimic nu provoacă mai multă durere de a fi aproape din punct de vedere fizic, dar emotiv departe.
Dialogul liber, sincer este instrumentul necesar pentru descoperirea nevoilor şi dorinţelor reciproce şi este cel care duce la găsirea soluţiilor care să satisfacă ambele părţi.
Compromisurile sunt inevitabile.
Nu vor lipsi, într-adevăr, divergenţe şi momente dificile.
Va fi atunci esenţial să se folosească arta tratativelor, mulţumită căruia nimeni nu trebuie să piardă şi nimeni să câştige.
Doar aşa se vor putea aborda cu eficacitate schimbările neprevăzute şi încercările nelipsite.
A se ţine strâns dea lungul serpentinelor vieţii adânceşte comunicarea.
Iubirea trebuie să fie hrănită şi întreţinută
– ca fiecare realitate vie:
-acesta este secretul fericirii.
Fiecare membru al familiei trebuie să dăruiască timp şi puteri pentru această relaţie.
A da drept sigur că nimic nu se va schimba niciodată poate conduce la veştejirea şi moartea relaţiei de iubire.
Nu este suficient să-i dăm hrana în zilele de naştere ori de nume.
Trebuie să fie făcut ca un dulce obicei de fiecare zi şi să fie arătată plăcerea de a trăi împreună, de a se recrea, de a se distra.
O robustă spiritualitate
– este, în sfârşit,indispensabilă pentru armonia familiei.
Ea este în fond o realitate spirituală.
Opinia, mai mult sau mai puţin generalizată, după care căsătoria există până când durează iubirea, trebuie contestată cu convingerea celui care ştie că căsătoria are o consistenţă instituţională care este mai sus decât alternanţele dispoziţiilor sufleteşti subiective.
Este datoria soţilor să apere şi să consolideze, cu ajutorul lui Dumnezeu, deplina coerenţă între exigenţele instituţiilor şi sentimentele personale.
Fidelitatea în iubire este cea mai puternică afirmare a libertăţii.
