Pentru creştinii contemporani, este o deosebire esenţială între convingere şi credinţă.
Convingerile religioase sunt expresia vizibilă a credinţei noastre, devotamentul nostru faţă de persoana lui Isus.
Totuşi, atunci când convingerile creştine moştenite din familie şi transmise nouă prin tradiţia Bisericii nu au la temelie o experienţă a lui Isus Hristos care să ne cutremure şi să ne schimbe viaţa, prăpastia dintre declaraţiile noastre de credinţă şi experienţa credinţei se măreşte, iar mărturia noastră este lipsită de valoare.
Evanghelia nu va convinge pe nimeni decât atunci când ne-a convins pe noi înşine cu atâta putere încât ne-a transformat.
De ce, după două mii de ani, mai puţin de o treime din populaţia pământului este creştină?
De ce, după două mii de ani, mai puţin de o treime din populaţia pământului este creştină?
De ce personalităţile multor creştini pioşi sunt atât de opace?
De ce atei le reproşează creştinilor că nu arată de parcă ar fi mântuiţi?
De ce auzim atât de rar în ziua de astăzi:
-Un lucru extraordinar mi s-a întâmplat astăzi
-L-am văzut pe Hristos într-un om!
De ce bucuria, entuziasmul şi recunoştinţa noastră molipsitoare nu îi umple şi pe ceilalţi cu dorul de Hristos?
De ce pasiunea şi spiritul lui Petru şi Pavel sunt atât de evident absente din palida noastră existenţă?
Probabil fiindcă atât de puţini dintre noi am pornit în călătoria credinţei peste prăpastia dintre cunoaştere şi trăire.
Preferăm mai degrabă să citim harta decât să vizităm locul pe care ea îl indică. Spectrul actualei noastre convingeri ne spune că nu experienţa este reală, ci, de fapt, explicitarea pe care noi o dăm experienţei.
Convingerile noastre sunt poticniri plăsmuite de minte ce ne îndepărtează de înţelegerea experienţei personale cu Cristos.
