Sunt multe imagini frumoase şi delicate folosite în Scriptură pentru a exprima grija iubitoare a lui Dumnezeu și atenția Lui pentru copiii Săi.
Iar cea menționată în antetul acestei scrisori nu este cea mai puțin izbitoare.
Psalmistul vorbeşte despre vrăjmașii care îl asupresc și îl prigonesc zilnic.
Dar în fața tuturor amenințărilor lor rele, el își ridică ochii încrezător spre Dumnezeu care este păzitorul lui.
„În ziua în care mă voi teme”, spune el, „mă voi încrede în Tine”.
Apoi el dă glas încrederii sale fără rezerve cu privire la grija individuală pe care Dumnezeu o arată în toate împrejurările încercării.
„Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău” (Psalmul 56:8).
Expresia figurativă nu este una greu de înțeles.
A pune lacrimi într-un burduf transmite imediat ideea păstrării lor ca fiind de mare preț.
Se pare că era un obicei în Orient să se împacheteze în săculeți sau în sticle mici, sigilate cu o pecete, orice obiect mic de valoare, cum ar fi podoabe de argint sau de aur, sau pietre prețioase. Așadar sensul general al cuvintelor pare să fie acela că Dumnezeu privește lacrimile lui David ca fiind de o așa valoare încât trebuie să fie adunate la El.
Lacrimile sunt expresia exterioară a unei suferințe și amărăciuni interioare.
Într-o lume în care păcatul domnește spre moarte, lacrimile sunt inevitabile.
Nici unul dintre copiii lui Adam nu este scutit.
„Pentru că omul se naşte pentru necaz, aşa cum scânteile zboară în sus.” (Iov 5:7).
Prin urmare este mângâietor să știm că sunt unele împrejurări în care lacrimile au cu adevărat valoare înaintea lui Dumnezeu, în timp ce ele de asemenea îngăduie ocazii în care putem experimenta ce este așa de minunat în sine
– afecțiunea divină.
Ceea ce cauzează lacrimile depinde de multe.
Desigur, este o sarcină mult prea lungă să enumerăm aici toate diferitele cauze ale lacrimilor, unele vrednice de laudă iar altele vrednice de dojană.
Doar unul sau două exemple trebuie să fie suficiente, în special în ilustrarea subiectului acestei scrisori.
Vedem ce grijă aparte a avut Domnul, în timpul zilelor Sale în trup, pentru aceia care au suferit și au plans.
Vă aduceți aminte întâmplarea cu văduva din Nain, care s-a întâlnit cu El chiar pe când însoțea trupul fiului ei mort la mormânt.
Atunci când Domnul a văzut-o plângând I s-a făcut milă, și i-a spus:
-„Nu plânge!”.
Iar apoi El i-a dat înapoi pe fiul ei.
Dar era aceeași dragoste, care păstrează lacrimile sfinților în burduful Său, cea care mai întâi de toate, i-a spus
- „Nu plânge!”.
Maria Magdalena stând în fața mormântului lui Isus deschis, dar gol, era copleşită de amărăciune.
Trupul Aceluia pe care Îl iubise și Îl adorase nu era acolo.
Petru și Ioan au plecat la casele lor.
Dar Maria
-„stătea afară lângă mormânt, plângând”.
Apoi Cineva a luat aminte de departe la acele lacrimi.
El S-a apropiat și i-a pus acea întrebare blândă și duioasă -„Femeie, de ce plângi?”.
Nu putem spune oare că lacrimile acelui suflet credincios și devotat erau lacrimi pentru burduful Său?
Poate cea mai izbitoare întâmplare de felul acesta scrisă în Evanghelii este în legătură cu doliul surorilor din Betania.
Arată într-un mod absolut cum Domnul înțelege sentimentele și împrejurările acelora care suferă.
Citim aceste cuvinte însemnate:
- „Isus iubea pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr”.
În acest cerc familial fericit a venit moartea.
Lazăr a murit și a fost îngropat.
Iar Domnul nu a venit în casa lovită de tristețe din Betania până când Lazăr nu era mort de patru zile.
Apoi, lacrimile celei îndoliate s-au revărsat la picioarele Sale. Dacă gândul că Domnul a fost nepăsător la acele lacrimi s-ar înălța chiar în inimile noastre, propriile Sale lacrimi ar respinge complet un asemenea gând.
„Isus deci, când a văzut-o plângând, şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând, a suspinat în duh şi S-a tulburat în Sine.
Şi a spus:
-Unde l-aţi pus?
-Ei I-au spus:
-Doamne, vino şi vezi.
Isus plângea.
Iudeii deci spuneau:
-Iată cât îl iubea!”
(Ioan 11:33-36).
Fiecare lacrimă era o dovadă a puternicei afecțiuni a Domnului. Şi cât de mult a prețuit El lacrimile acelor surori întristate!
Nu putem spune că și acelea erau lacrimi pentru burduful Său?
Este bine să ținem minte că dragostea și mila Domnului sunt și acum la fel cum au fost întodeauna.
Iar necazurile și încercările din această lume le cheamă să se reverse către noi, dându-ne posibilitatea experimentării harului Său milos pe care nu am putea-o avea altfel.
